Unu la sută șanse de viață
O voce firavă la telefon. Plângea. Nu știa cum să-mi explice mai scurt și glasul i se îneca de lacrimi: "Soțul meu... Ieri n-avea nimic, azi s-a dus la spital la un control... Mi-au spus medicii că moare. E nevoie de 20.000 de euro pentru operație... Nuș' ce să mă fac, domnu' Bogdan. N-am niciun ban, sunt singură...". Cu greu am recunoscut vocea vânzătoarei de la magazinașul din colțul blocului: Mariana Bălan. O femeie de vreo 40 de ani, micuță, plăpândă, nici un metru și jumătate înălțime. Dar o femeie cu suflet bun. Deseori, când intram în prăvălie, mai zăboveam câteva minute la vorbă. Povesteam de viața noastră, despre copiii noștri, care învață la aceeași școală. Când plecam în vacanțe, avea grijă de pisica mea. N-o mai văzusem de ceva vreme. Despre soțul ei îmi vorbise de puține ori, zicând că e des plecat în cursă cu tirul și cam "absent". Iar ea e mai mereu singură. Mi-a spus că ar vrea să facă o scrisoare de solicitare de ajutor la revista noastră. Apoi n-a mai dat niciun semn, vreo două săptămâni. Și brusc, vestea: "Domnu' Bogdan, l-au operat pe Mirel!". Plângea iar la telefon, de data asta de bucurie. "E incredibil, c-o zi înainte îmi spuseseră că nu mai are nici unu la sută șanse să mai trăiască. I-au pus șase spire pe creier și acum anevrismul e vindecat. Deja soțul meu e acasă, nu mai are nimic. A fost un miracol!...". M-am bucurat pentru ea. Am întrebat-o cum a fost posibil, de unde a făcut rost de atâția bani. "Nu știu, de la... prieteni", a zis uimită și ea. Nu-și putea imagina că Mirel al ei poate avea atâția prieteni care să-i sară în ajutor. Faptul m-a impresionat și pe mine și m-am decis să-i caut și să văd cine sunt. Nu mi-a fost greu să-i găsesc. Îngerii salvatori fuseseră vecinii din blocul unde copilărise soțul doamnei Bogdan. Oameni care se cunosc de treizeci și opt de ani, din 1980, când erau copii și s-au mutat toți, deodată, în blocul nou terminat din cartierul Drumul Taberei. Băieții "cu cheia de gât", care azi, la rândul lor, au copii... S-au unit iarăși, să-și ajute un prieten în suferință.
Odă prieteniei
Răzvan Aștilean, scara A3, Cătălin Brujban, scara A2, Dan Țibichi și Dan Ghejan, scara A3, Artemi Dorian, scara A1... Și mulți alții. Dar mai ales Alexandru Apostu (scara A4, etaj 3, apartamentul 13), omul care a dăruit cea mai mare sumă de bani și care i-a mobilizat pe toți "haiducii" de pe Aleea Haiducului. Fiecare a făcut câte ceva pentru prietenul lor bolnav. Blocul lor e format, cumva, din patru corpuri legate în formă de U, având în mijloc maidanul copilăriei. E chiar în spatele bisericuței de lemn din curtea garnizoanei militare. Un bloc în care ar putea intra o comună mare din România. Am mai trăit în asemenea blocuri uriașe, în București. Dar nu cred că alți locatari ar face gesturile astea, pentru un vecin de-al lor. "L-au luat pe sus" cu mașina pe 28 decembrie 2017, fiindcă era încăpățânat și nu voia să se ducă. Colonelul Dan Țibichi a vorbit cu un prieten, medic, de la Spitalul Militar. Răzvan Aștilean i-a adus în salon un telefon mobil, ca să poată comunica. Au vorbit apoi la Spitalul Universitar, singurul loc unde se face complicata operație pe creier, prin embolizare. Chiar în prima săptămână, au adunat, toți, cei 20.000 de euro. S-au folosit de toate cunoștințele lor, de toate "relațiile", pentru a-l salva pe Mirel. I-au dat telefoane, zilnic. Fiecare a făcut ce-a putut. Dar orice gest, oricât de mic, a contat.
Decrețeii anilor '80
Au mai rămas vreo 20 din foștii copii care locuiau în blocul imens de pe Aleea Haiducului. Fuseseră peste 70! "Noi am fost decrețeii anilor '80", se amuză să-și spună. "Copiii cu cheia de gât". Azi au în jur de 50 de ani. Mulți au plecat din bloc, dar au contribuit și ei pentru prietenul Mirel. Am vrut să-i cunosc pe acești oameni. Mi s-a părut că fapta lor e ceva rar în zilele noastre. Poate exagerez. Dar eu, care trăiesc de atâția ani într-un bloc din București, abia-mi cunosc vecinii de palier. S-a înrăit lumea, s-a retras în case, la televizor. Fiecare e doar pentru el. Or, prietenii lui Mirel se vizitează, merg la pescuit, se întâlnesc mereu la vechiul lor restaurant din zona Favorit, au creat un "grup" și pe internet, numit "Haiducii", unde vorbesc zilnic și-și spun păsurile. Sunt bărbați, femei, toți prieteni din copilărie, astăzi căsătoriți și părinți. Aceiași oameni care în urmă cu patruzeci de ani furau cireșe din grădina cazărmii militare sau plecau, chiuind, cu bicicletele, din Ghencea până în Politehnică, de răsuna tot cartierul...
Iată-i! Vin să se întâlnească cu mine! I-am chemat în vechiul lor restaurant, numit acum "Ring", ca să se simtă acasă, printre amintiri. Sunt vreo opt inși, avându-l în mijloc pe Mirel, cu un ochi încă puțin închis, de pe urma operației. Intră zgomotos în restaurant, îi salută dezinvolt pe cei prezenți, inclusiv pe patroană, și se așază la masa lor, rezervată. "Ce-i, Mirele, ești vedetă acum? Ai scăpat, ai?", îl bate pe umăr un bărbat vânjos, Florentin Rață, despre care aveam să aflu că fusese în vreo trei biserici, să se închine la icoane pentru viața prietenului său. Râd împreună, în jurul mesei. Nu beau mult, o bere-două. Le place doar să stea laolaltă. Să vorbească despre fleacuri, despre echipa Steaua, despre cum a fost când erau copii. Stau în fața lor și-i privesc cu drag: oameni buni care au salvat o viață de om. Mirel Bălan, soțul Marianei de la butic, nici acum nu-și dă seama prea bine prin ce pericol a trecut. Nu i-au spus. L-au vizitat la spital, glumind cu el ca de obicei. I-au ascuns gravitatea bolii. Dar în timpul ăsta, au vorbit permanent cu chirurgul care-l îngrijea, cu toți medicii pe care îi cunoșteau. "Eh, știam și eu pe cineva la «Militar» și-am încercat", zice modest Dan Țibichi. "Cum să nu punem bani, dacă am fost «mobilizați»? Bine că «ticălosu' ăsta mic» mai trăiește", râde și Dan Ghejan, arătând spre Mirel. Îți face bine să stai între acești oameni. Simți energia lor bună, de prieteni vechi, o frățietate ce le dă parcă o anume "putere". Mirel a fost doar un caz. "Dacă oricare dintre noi am păți ceva, probabil că ceilalți am face la fel. Probabil...", răspund, râzând, când îi întreb.
Minunea vindecării
"N-aș fi fost în viață fără ei. Știu asta", recunoaște Mirel, privindu-i pe toți, cu ochii în lacrimi. "Fără prietenii mei și fără Dumnezeu." S-a zis că-i un "miracol medical" faptul că este încă în viață. Un anevrism cerebral, de 2-3 centimetri, la capătul aortei, total inoperabil cu mijloacele chirurgiei clasice. Embolizarea cerebrală este o tehnică total nouă în România, și presupune cheltuieli foarte mari. Câteva zile dacă mai stătea, era fatal, căci anevrismul era pe cale să se rupă. Pe 31 decembrie 2017, la ora 5 dimineața, vecinul Alexandru Apostu și soția sa au luat-o cu mașina pe micuța și îndurerata Mariana și au pornit împreună spre Făgăraș. Când se lumina de ziuă, treceau munții. Au mers la un preot îmbunătățit, monahul Isaia, și acolo s-au rugat pentru viața bietului Mirel. Preotul i-a pus în fața a trei icoane uriașe, aduse de la mânăstiri din Grecia. "Cât mine erau de mari", își amintește Alexandru. "Pe mine m-a pus în fața Mântuitorului, pe soția mea, Mirela, în fața Sfântului Spiridon, iar pe Mariana, în fața Maicii Domnului. Ne-a dat la fiecare câte un anume acatist, spre vindecare. În timpul ăsta, părintele a stat și el undeva în spatele nostru, cu ochii închiși. Și, la sfârșit, după ce ne-am rugat, a zis doar atât: «Va fi bine. Sigur va fi bine». Atât. Și ne-am întors imediat la București, la spital."
Medicul Bogdan Dorobăț a fost uimit să constate câți prieteni se preocupă de pacientul său. Veneau rugăminți din toate părțile, oamenii îl vizitau și se ocupau permanent de bolnav, cu atâta dragoste! A hotărât să intervină el însuși pentru deblocarea mai rapidă a fondurilor, deși cu cele șapte spire de platină din creierul lui Mirel (extrem de scumpe), s-ar fi putut salva viețile a șapte alți pacienți. Și, în cele din urmă, le-a dat vestea: îl va opera GRATIS. Nu mai e nevoie de niciun cent din cei 20.000 de euro. Banii strânși de prieteni să-i fie dați lui Mirel, fiindcă avea o situație financiară mai grea. În nici măcar o săptămână, prietenul lor s-a reîntors acasă vindecat.
Alexandru cel bun
Oamenii de la masă refuză să-și asume vreun merit. Mai ales Alexandru Apostu, care timp de o lună l-a vizitat, zi de zi, pe Mirel la spital. Cu greu acceptă să-și spună numele întreg. Dar în niciun caz suma mare de bani pe care a donat-o, deși n-are venituri grozave. Omul acesta m-a impresionat cel mai mult dintre toți "haiducii". E un fel de lider, mai ales datorită bunătății și puterii lui spirituale. Nu-i pasă de bani, de timp, de sacrificii, când e vorba de un prieten. A călătorit prin multe mânăstiri din țară, împreună cu soția sa - și ea foarte credincioasă -, cu care are o căsnicie minunată. A cunoscut mari duhovnici ai României, a fost și la muntele Athos, cu vecinul Florentin Rață, și-i simți bucuria și împăcarea sufletească din cele mai mici gesturi. Un om cu adevărat credincios, parcă inapt de a se mâhni vreodată. Treptat, îmi dau seama că el ține grupul de prieteni unit. Nu e guraliv, și nu râde mult. Nu-i plac laudele, preferă să rămână "omul din umbră", care doar îi observă pe toți și se bucură de prieteni. Cea mai mare bucurie a sa: după operație, Mirel a devenit nelipsit de la fiecare Liturghie, în bisericuța de lemn aflată în fața blocului. "Era total necredincios înainte. Acum, îl văd cum apare duminică de duminică. Dă Doamne «să-l țină», să nu uite ce șansă a avut. Că Dumnezeu l-a ales să trăiască...".
N-am absolut niciun prieten în cartierul meu. Am fost prea ocupat cu familia, cu copiii, cu viața asta zbuciumată de capitală. Pentru prima dată m-am simțit apropiat de un om: acest Alexandru. Mai întâi, fiindcă m-a invitat acasă la el. Nici cel mai prietenos vecin de-al meu de scară nu mi-a vorbit decât cel mult din pragul ușii. Așa am văzut și eu imensul bloc al "haiducilor", încercând să-mi închipui cum arăta în anii '80. "Nici gaze n-aveam când ne-am mutat aici. Erau familii multe, cu mulți copii, o veselie generală pe scară", își amintește bărbatul, azi în vârstă de 50 de ani, tuns chilug și cu barba albită. Mă pune la masă, ca și cum am fi tovarăși vechi. Mă roagă să mă simt comod, să fac ceea ce vreau, îi simt real bucuria de a-mi fi gazdă. "Un om cu adevărat bun", îmi spun. Îmi arată poze cu "haiducii", făcute în călătoriile lor la pescuit, sau de la petrecerile organizate împreună. "Acum 11 ani, a murit primul dintre noi, Mihai Zemba, tânăr, într-un accident. Până atunci nu știam ce înseamnă moartea unui prieten. Am venit la înmormântare, toți cei 70, care ne știam de copii. În ziua aceea, am făcut așa, un fel de jurământ, că vom fi uniți, dacă i se va întâmpla ceva vreunuia din noi. Și că la fiecare a treia săptămână din martie, ne vom întâlni toți, în vechiul restaurant din Drumul Taberei. Și așa a fost. Acum, o să ne întâlnim pentru a unsprezecea oară. Pentru mine, e cea mai importantă zi din an. Mai importantă poate și decât Revelionul. Abia aștept. Să-ți vezi toți prietenii din copilărie, iarăși împreună."
Maidanul copilăriei
În cele din urmă, îmi arată și maidanul. Locul acela magic, unde se adunau toți. Se vede din fereastra lui Alexandru: un pătrat, cam de 30m/30m, dincolo de care, peste un gard de piatră, vezi o cazarmă militară din Ghencea. Azi locul a fost transformat într-un părculeț, din păcate, aproape mereu pustiu, căci prea puțini copii din bloc mai coboară la joacă. Câteodată, când mai stă singur la geam, pe Alexandru îl cuprind nostalgii nebănuite: "A fost locul fericirii noastre, maidanul ăla. Doar o bucată de pământ gol, unde ne adunam toți. Era plin de copii, râsete, jocuri!... Numai din generația mea am fost 70 și numai dintr-un singur bloc. Porțile noastre de fotbal erau un bătător de covoare, într-o parte, un plop și-un par înfipt în pământ, în cealaltă parte. Toți steliști înrăiți, fii de cadre militare! Dac-ați ști ce veselie, ce chiuială, ce prietenii... Coboram la 10 dimineața din bloc, veneam seara la 7 fără 10, să ne uităm la «Mihaela» - murdari pe haine din cap până-n picioare. Luam o bucată de pâine, apoi coboram iarăși, până la 10 seara, înapoi, la joacă. Jucam «frunza», «castel», « lapte gros» «miuța», tenis de masă... Tot felul. Făceam cartofi copți în pământ și mâncam toți. Maidanul era plin de gropi, când veneau ploi se făcea glod cumplit. Dar noi tot acolo eram, în noroi, la fotbal. Averile noastre erau capacele de bere, surprize cu fotbaliști, țevile de cornete, timbrele pe care le schimbam... Tot felul de fleacuri la care țineam ca la niște comori. Acum... uitați-vă: au pus tobogane, leagăne, chestii din astea moderne, «europene». Dar nu mai coboară nimeni. Puținii copii stau închiși în case, pe tabletă, telefoane mobile, în lumea lor virtuală. Astăzi nu se mai nasc «haiduci». Pentru noi, ăsta e cel mai bun cartier din tot Bucureștiul. Nu m-aș muta din Drumul Taberei pentru nicio altă casă din centru. Aici am trăit, am copilărit, e încă atâta verdeață în jur... Am prietenii ăștia, vecini. Fără ei, ce ar fi viața mea? Decrețeii anilor '80. Copii de cadre militare din Ghencea...".
Un adevărat miracol i se pare lui Alexandru că în jurul maidanului au rămas încă toți copacii fructiferi ai copilăriei. Mi-i arată, când coborâm: gutui, nuci, corcoduși, doi cireși, pruni, meri și caiși, cu fructul cât pumnul... "Sunt fructele copilăriei noastre", zice Alexandru. "Și acum cobor uneori din casă, primăvara, să mănânc cireșe de mai, uite-atâta de mari, din pomii noștri. Nici la piață nu găsești așa bune. Niciun fruct din lume nu mai are, parcă, acel gust".