Doctorașul de la oi
- Domnule doctor, astăzi locuiți la Sibiu, dar sunteți celebru în toată România pentru tratamentele dvs. de acupunctură. Strada pe care locuiți a devenit neîncăpătoare pentru mașinile venite din toată țara, ca într-un adevărat pelerinaj. Cum a început drumul dvs. spre glorie?
- A început într-o după-amiază de vară, în satul natal, Poiana, din Vrancea. O vecină a venit și a strigat peste Valea Văsuiului către mama mea: "Lele Stancăăă! Spune-i lui Toader că a intrat la facultate! Să meargă să se prezinte acolo săptămâna asta!". Eu eram dus cu vitele la câmp. Abia seara am aflat vestea de care deja vorbea tot satul. Nu prea intrau la medicină copiii de la țară, pe atunci. Eu eram mulțumit cu viața mea. Îmi plăcea curățenia țăranilor, îmi plăceau oile, câmpurile pline de flori... Totuși, când am fost anunțat, așa de pitoresc, că am intrat la medicină, am înțeles că asta e calea mea, că orice ar fi, trebuie să mă țin de acest drum. Eram unul dintre cei 14 admiși la Facultatea de Medicină din Iași, la vremea aceea, cea mai bună școală de chirurgie din România. Cu această șansă extraordinară cred că a început totul.
- Cum se gândește la medicină un copil de la țară, obișnuit să meargă în pășune cu oile? Este o facultate dichisită și grea...
- Tata a vrut să mă facă preot. El era filogerman și legionar, iar în timpul legionarilor, preoții erau priviți cu mult respect. Dar eu eram prieten pe-atunci cu fiul unui preot, și din poveștile lui nu mi s-a părut că preoția este o meserie prea grozavă. În schimb, tot el îmi povestea despre ce înseamnă să fii medic și să vindeci oamenii și asta mi s-a părut interesant. E adevărat că eram un simplu copil de la țară, mergeam desculț cu vitele la câmp, că din asta trăia toată familia, dar începusem să mă gândesc la cum e să faci bine toți oamenii bolnavi. Și n-am mai avut în cap alt gând decât ăsta. De altfel, am reușit să intru la facultate din prima. Cum? Pe de o parte, pentru că în toate vacanțele plecam la pășune cu cărțile în desagă și cât pășteau vitele, eu citeam, dar și pentru că la Liceul Unirea din Focșani am avut niște profesori extraordinari.
- Și așa ați ajuns dintr-un sat vrâncean de pe Valea Văsuiului, la Iași, în luminoasa capitală a Moldovei! Cum vi s-a părut? A fost grea adaptarea?
- Eram uimit de ceea ce vedeam. Iașiul avea un aer boieresc, ba, mai degrabă, imperial. Mă simțeam neînsemnat și totodată privilegiat să fiu acolo. În plus, pentru mine, Iașiul era citadela chirurgilor, orașul era renumit pentru asta la vremea aceea: acolo se pregăteau cei mai buni chirurgi din țară. Se făcea anatomie după tratatele cele mai vestite în lume. Numai că întâmplarea a făcut să nu stau prea mult în Iași. M-am nimerit în grupă cu doi ardeleni, care nu făceau toată ziua decât să laude Clujul și viața din Transilvania. Atât de convinși erau că la Cluj e cel mai bun și mai frumos loc din lume, încât, înainte de a se termina primul an de facultate, au cerut să fie transferați la Facultatea de Medicină de acolo. Fascinat de poveștile lor, am cerut și eu să fiu transferat odată cu ei! Eram atras și de ideea de a-i avea profesori pe marii doctori de-acolo, Iuliu Hațieganu și doctorul Goia, două somități ale medicinei. Datorită lor, facultatea de la Cluj avea renumele celei mai bune școli de medicină internă din România și șansa de a avea asemenea maeștri ca îndrumători a atârnat greu în decizia mea de a pleca din Iași.
Student la Cluj
- A fost o hotărâre înțeleaptă?
- A fost greu, pentru că trebuia să mă întrețin singur. Am îndurat multă sărăcie și foame în Cluj, dar eram hotărât să nu renunț, încercând să fac din medicină salva-rea mea. Mâncam pe la cantină și pe la spital... A fost greu. Despre tatăl meu nu mai știam nimic, ca legionar, fusese arestat de comuniști, și abia după șase ani, aveam să îl revăd și să aflu că fusese prin beciurile Securității și supraviețuise lagărului groazei de la Periprava. Nu aveam niciun sprijin și mi-am dat seama că singura mea salvare este cartea. Ca să nu mă îndrăgostesc de vreo fată și să pot să mă țin doar de învățat, m-am ras în cap. Cum eram și bondoc pe deasupra și îndesat, nu eram prea atrăgător pentru fete, și asta m-a ajutat să nu pierd timpul, și să mă țin de învățat. Aveam de recuperat și la lecturi, că nu aveam prea mare cultură generală: în adolescență nu avusesem cărți, învățasem mai mult după notițe luate de la profesor, și acum descopeream biblioteca, cu înțelepciunea și frumusețea lumii așezate în paginile cărților. Eram însetat de cunoaștere, și tot ce descopeream era nou și uimitor. Din fericire, în anul doi am fost angajat ca... soră medicală. Aveam un ungur foarte înțelegător, director de policlinică, i s-a făcut milă de mine, mi-a dat o bicicletă și mi-a zis să merg să fac controlul bolnavilor la domiciliu, în locul medicilor care nu aveau timp. Doamne, ce fericire pe mine, să merg prin Cluj, pe bicicleta mea! Pedalam serios și țanțoș, cu aparatul de luat tensiunea prins pe portbagajul bicicletei! Medicii îmi dădeau câte o ciocolată sau un pachet de biscuiți, ca să nu se audă vreo reclamație, că ei nu își făceau vizitele, iar mie îmi convenea de minune: vedeam și pacienți, câștigam și ceva de mâncare, eram și în grațiile medicilor! Așa am ajuns, mai târziu, să mă pună supraveghetor în clinică. Nu terminasem facultatea, dar căpătaseră încredere în mine și în experiența mea și ajunsesem să fac eu vizitele la bolnavii din spital când nu erau acolo medicii. Practic, făceam de gardă în locul lor. Am fost foarte fericit în felul ăsta, pentru că puteam să mănânc și să dorm gratuit, în clinică. Pentru un student fără posibilități, era ceva nemaipomenit!
- Nu era o responsabilitate prea mare pentru un student, să facă de gardă, în locul medicilor?
- Sigur că era o responsabilitate mare, dar toată clinica medicală 2, unde eram eu, nu avea pe atunci decât doi medici, și eu eram bucuros să le țin locul. Mai ales când plecau în concediu, mă trezeam ca un fel de șef peste clinică. Am învățat foarte multe în acea perioadă, însă a fost și foarte greu. Acolo am trăit cele mai mari drame, cu bolnavii în stare de urgență, pentru că trebuia să rezolv orice problemă. Îmi amintesc o noapte de coșmar, în care o echipă de zugravi au găsit o damigeană cu alcool metilic. Ei au crezut că este alcool etilic, că nu diferă nici la gust, nici la aparență, și l-au lungit cu apă și s-au apucat să bea. Ba au mai invitat cu ei și ceva țărani, veniți cu scândură la târg, să se cinstească. 30 de mililitri de alcool metilic este doză mortală. Douăzeci de oameni au băut în acea seară împreună și a scăpat unul singur, și acela orb. Restul au murit toți, pe scări, pe holuri...
Biblioteca interzisă
- D-le Caba, după atâta strădanie cu medicina internă, cum ați ajuns la homeopatie și acupunctură, două domenii medicale foarte puțin cunoscute la noi, pe atunci?
- Am terminat facultatea de medicină generală și am rămas medic. Dar eu tot timpul am fost în căutarea unui medicament miraculos. Mereu am vrut să fac ceva deosebit și să ies din rutina medicamentelor obișnuite. Când nu eram la spital, studiam, citeam. Existau așa-zisele Centre de Cultură, unde pe baza carnetului de student, aveam acces la ultimele reviste și cărți în domeniu și studiam ultimele noutăți din medicină. Dar într-o zi, am aflat că există și cărți interzise, la care nu aveam acces. Așa am ajuns la paznicul cărților trecute la index, adică scoase de comuniști din circuitul învățământului, fiind considerate "periculoase", nepotrivite cu ideologia regimului. Într-una din seri, am descoperit slăbiciunea celui ce păzea aceste cărți: era mare fumător. Și am început să strâng bani, să îi cumpăr țigări, ca să mă lase noaptea în biblioteca interzisă de regimul comunist. Toată noaptea stăteam și citeam, ziua dormeam în picioare, dar așa l-am descoperit pe întemeietorul medicinei științifice homeopate, germanul Samuel Hahnemann. Homeopatia era dată la index, ca vrăjitorie... Diluțiile substanțelor pe care le folosea erau atât de mari, încât era greu să crezi că ele mai păstrează ceva din tratamentul inițial. Astăzi știm că o substanță vindecătoare poate să fie diluată și într-un ocean, și tot își păstrează urmele vindecătoare. Mai surprinzător mi s-a părut că Hahnemann trăise și în Sibiu, ca medic, numismat și bibliotecar. Îl adusese Brukenthal, și gurile rele spuneau că ar fi vrut să-l însoare cu sora lui. De aceea existau cărțile și tratatele lui aici. El a scris prima carte de terapie naturistă aici, la Sibiu, și a făcut furori. Apoi s-a pregătit în acest domeniu al homeopatiei și a împărțit lumea în două: în homeopați și alopați. Descoperind homeopatia, am venit în contact cu medicina orientală. Prin intermediul homeopatiei, am ajuns și la acupunctură, în momentul în care cineva mi-a trimis niște tratate de acupunctură în limba franceză. A fost momentul în care mi-am dat seama că acestea ar putea să fie tratamentele miraculoase pe care le caut...
Cu ecusonul, la Capșa
- Așa cum ați spus, homeopatia și acupunctura erau considerate "vrăjitorii" în epoca comunistă, fiind interzise ca practică medicală. Pășeați pe un teren periculos...
- Da, și din cauza asta citeam, mă documentam, și am început să trimit lucrări în străinătate, la diferite congrese. Din cauza regimului nu puteam să plec din țară, dar trimiteam aceste teze scrise, în care explicam părerile și descoperirile mele în materie de homeopatie sau acupunctură. Așa am ajuns să îmi fie citite lucrările în Japonia, Anglia sau Germania. În Germania, unde exista Clinica Robert-Bosch, pentru homeopatie, o clinică imensă, de 3000 de paturi, au fost impresionați de comunicarea mea și mi-au propus o bursă de studiu. Drept urmare, mi-au trimis nu doar banii de drum, ci banii pentru toată durata bursei, o sumă colosală pentru România la acea vreme. Și asta a trezit atenția Securității. Nu doar că nu am fost lăsat să merg în Germania, dar a început o întreagă anchetă, din cauza banilor trimiși de ei. Cu mare noroc am scăpat de închisoare atunci, după un proces lung și umilitor. Dar de renunțat, nu am renunțat. M-am retras în redactarea mai multor cărți de acupunctură și homeopatie. În vremea aceea, terminasem facultatea de medicină din Cluj și eram medic într-un mic centru muncitoresc, la Călan, în județul Hunedoara. Dar n-a trecut multă vreme și am ieșit din "anonimat". Soția unui membru al Consiliului Național Științific (CNST) a făcut un soi de experimente cu propriile fetițe, pentru dezvoltarea creierului, și acestea s-au îmbolnăvit de epilepsie. Atunci m-au rugat pe mine să le tratez, dacă pot, fiindcă începuse să se vorbească despre tratamentele mele. Și am reușit să le tratez și să le fac bine cu remedii homeopate. Întâmplarea asta m-a adus în atenția acestui consiliu, care la vremea aceea avea rolul de a aduna crema cercetătorilor din regimul comunist. Așa m-am trezit chemat la un Congres internațional în România, prin care regimul dorea să arate ce deștepți suntem noi. Printre acei savanți invitați să țină prelegeri eram și eu. Nu-mi venea să cred... Aveam așa, niște ecusoane uriașe, și timp de o săptămână, am fost și eu vedetă la București! Puteam să merg la orice restaurant și orice cafenea, să comand și să nu plătesc nimic: doar arătam ecusonul! Mi se părea incredibil ca eu, băiatul de pe Valea Văsuiului, să fiu păzit de bodyguarzi și să beau gratis cafea la Capșa! Era prima oară când cineva nu neapărat că îmi dădea mie importanță, dar lua homeopatia în serios în România, asta era, de fapt, marea mea satisfacție. Trei ani mă luptasem cu editurile și cenzorii ca să accepte publicarea vechii cărți a lui Hahnemann despre homeopatie...
Călan, metropola acupuncturii din România
- Totuși, celebritatea v-ați dobândit-o prin acupunctură. Prin anii '70, Călanul devenise centru medical pentru elitele politice și intelectuale, iar revista Flacăra, a lui Adrian Păunescu, a publicat o serie de interviuri cu dvs., care v-au transformat în vedetă...
- M-am îndreptat către acupunctură: pentru că mi se părea că rezultatele sunt mai rapide și mai spectaculoase pentru anumite boli. La Călan, unde profesam ca medic, făceam și acupunctură, și oamenii aflaseră. Veneau să se trateze prin această metodă din toată țara. Erau atât de mulți, încât nu era loc de cazare pentru toți în micul orășel muncitoresc, și unii întindeau corturi pe colinele din apropiere, numai ca să vină la tratament. Din cauza asta, comuniștii au crezut că mă îmbogățesc fără măsură și m-au acuzat. A fost momentul când am spus că las tot ce am, îmi iau soția și copiii și plec peste hotare. În scurt timp, am fost chemat de Elena Ceaușescu. M-a întrebat cu ce mă ocup, și nu cred că înțelegea tot ce îi spuneam. Mă asculta și se uita pe fereastră... Dar la sfârșit, mi-a spus că s-a hotărât în CNST să fiu declarat "bun național" și să spun ce am nevoie pentru continuarea activității. N-am crezut că este o ofertă adevărată, și am cerut niște lucruri aproape imposibile: să se facă o nouă clinică pentru tratament prin acupunctură, să se renoveze spitalul și altele asemenea. Culmea este că imediat ce m-am întors la Călan, cererile mele au început să fie îndeplinite, pe linie de partid! Un cămin de nefamiliști a fost renovat și transformat în clinică, spitalul a început să fie renovat, în plus, ziarul Flacăra al lui Adrian Păunescu a început să mă promoveze pe pagini întregi. A venit televiziunea... erau niște articole așa de elogioase, că îmi era rușine de mine, nu eram așa deștept cum ziceau ei. M-am trezit cu mii de oameni care veneau din toată țara să se trateze la Călan prin homeopatie, dar mai ales prin acupunctură. Era un autobuz special, care mergea să ia oamenii de la gară, să îi aducă la clinică. Mă trezeam de la trei dimineața, ca să îi pot trata pe cât mai mulți. A fost o perioadă fantastică pentru mine, ca medic! Cred că încrederea câștigată atunci în fața oamenilor îmi aduce și astăzi, la 86 de ani, pacienți. Eu le mulțumesc și mă străduiesc să îi ajut pe cât mai mulți dintre ei.
- Domnule doctor, sunteți la o vârstă venerabilă, dar aveți o viață dinamică și plină de energie. Puteți să împărtășiți secretul tinereții fără bătrânețe și cititorilor noștri?
- Alimentația se află la baza sănătății. Și munca ordonată, fără efort, fără salturi, fără epuizări. Organizarea vieții e foarte importantă. Țelul maxim este să îți transformi munca în plăcerea supremă, pentru că atunci omul se străduiește pentru plăcerea lui. O viață lungă și liniștită este cea cumpătată, fără excese de mâncare, băutură sau distracție. Omul are două instincte principale: cel alimentar și cel sexual, de perpetuare a speciei. Lăsați-vă conduși de instinctul alimentar, e cea mai bună călăuză! Sigur că sunt și plăceri perverse, care sunt un pericol pentru sănătate - anumite alimente, băuturi, plaga aceasta a fumatului, drogurile... În general, plăcerea în alimentație este periculoasă. Dar dacă eviți excesele, ce îți cere organismul e bun! Sursa alimentelor este și ea foarte importantă, dar astăzi, din păcate, nu știu ce mai scapă de procesare, totul este deformat, modificat. Așa că o viață rațională presupune o mâncare rațională și un efort fizic pe măsură. Să ne lăsăm călăuziți de natura noastră, de instinct, dar cu echilibru.