O mare doamnă a cosmeticii româneşti - NELI PFEIFFER: "Într-o zi, cum stăteam cuminţică într-un colţ, mi-am zis: «Eu trebuie să fac meseria asta la superlativ!»"

- Pasiunea sa pentru cosmetică durează de 35 de ani şi pare că nimic nu o descurajează şi nu-i încetineşte elanul, pe drumul pavat cu perseverenţă şi încredere. Maestră a tratamentelor cu produse apicole, le foloseşte cu mare succes, la "ApiEstetic", un veritabil templu al frumuseţii, al cărui model pătrunde şi în Europa. Care sunt peripeţiile şi izbânzile acestei doamne a cosmeticii româneşti, veţi afla în rân­du­rile ce urmează -

Rochia de bal

- Dragă doamnă Neli Pfeiffer, mă bucur să vorbim pe larg despre pasiunea dumneavoastră de o viaţă, cosmetica. Când v-aţi dat seama că asta vă doriţi să faceţi ca meserie? Puteţi să-mi spuneţi povestea începutului?

- Ştii, Delia, mi-a zis o doamnă, odată: "Neli, când vin la tine parcă intru în co­pilărie. Toate mirosurile astea mă duc cu gândul la turta dulce din bucă­tăria bunicii". Eu nu am amintiri olfac­ti­ve legate de miere, deşi o mâncam cu mare plăcere, dar ce mi-a plăcut mie în­tot­deauna pe lumea asta a fost frumosul. O floare frumoasă, un om frumos, o rochie care să pună în valoare trupul unei femei... Şi am avut o mamă care acum este icoana sufletului meu, o femeie sim­plă, de la ţară, dar care, şi ea, iubea fru­mosul mai presus de orice. E minunat cum lumina din noi ne ajută să depăşim modestia vieţii! O prietenă de-a mea, din copilărie, mi-a spus odată: "Măi, Neli, cum eşti tu întotdeauna atât de frumos îmbrăcată? Ai nişte rochiţe de prin­ţesă...". Remarca ei m-a făcut con­ştientă că sunt îmbrăcată deosebit, că draga de mama voia să mă facă, neapărat, frumoasă. Mergea cu mine la ma­gazin, cumpăra materiale ieftine dar deosebite, pe care ni le lucra o croitoreasă. Şi eu, şi sora mea, aveam rochii la comandă. Pantofi, la fel, ni-i făcea de comandă ori ni-i lua din oraş, de la magazine pe care le găsea, cutreierând Bucureştiul, în lung şi-n lat. Ţin minte, că la banchetul de bacalaureat am avut o rochie superbă. Mi-a luat mama un voal în nuanţe de roz-fané şi m-a dus la o doamnă care lucra la Casa de mode de pe Calea Victoriei. Toate astea, în timp ce mama era o simplă muncitoare. Lucra într-o pivniţă, la Vinalcool, numai între băr­baţi, încălţată în cizme de cauciuc şi îmbrăcată în nişte halate din alea groase... De unde auzea şi ştia ea să mă ducă la casa de mode, nu ştiu?! Tot atunci, la ban­chet , mi-a spus: "Neli, mer­gem la magazinul Eva, că acolo mi-a spus cineva că găsim pantofi pentru rochia ta de bal." Atunci am avut primii mei pantofi de lux, Salamander, tot aşa, un roz prăfuit, care s-au potrivit de minune cu rochia de voal. Nu am poze de atunci, şi îmi pare rău, mi-ar fi plăcut să vezi gustul mamei, oricum, e sigur că simţul estetic şi atracţia către frumos le-am moştenit de la femeia asta simplă, dar care avea o isteţime şi un simţ al esteticului extraordinar!

O colegă de drum

- Ce poveste frumoasă... Parcă am fost de faţă şi eu, acolo, la proba rochiei roz, din voal. Totuşi, nu v-aţi dedicat croitoriei de artă, ci cosme­ticii. Cum s-a întâmplat?

- Păi, s-a întâmplat că eu, la 21 de ani, m-am măritat, ca să nu rămân nemăritată (râde). Era bine şi mă simţeam fericită, dar, la un moment dat, a sunat clopoţelul şi m-am gândit că trebuie să fac şi eu ceva pe lumea asta. Mă simţeam, şi isteaţă, şi dornică să acţionez. Şi-atunci, bărbatul meu m-a trimis la facultate. Dădu­sem la drept, picasem cu brio, şi mă tot gândeam eu ce mi-ar plăcea. Îmi plăcea istoria, dar după facultate, m-ar fi trimis obligatoriu trei ani la ţară, treabă care nu mă încânta deloc. Aşa că am renunţat şi la istorie şi m-am gândit la o variantă de şcoală tehnică. Bărbatul meu mi-a spus, "Neli, sunt do­uă şcoli tehnice po­trivite pentru tine, la arhitectură şi la far­macie". Arhi­tectura nu m-a atras, dar farmacia, da. Mă şi vedeam în halat alb, în laborator. Zic: "Da, aici cred că este de mine". Drept pen­tru care m-am apu­cat să în­văţ chimie şi anatomie. Examenul se dădea în toamnă. Du­cân­du-mă să mă înscriu, pe drum mi-a scos Dum­nezeu în ca­le o fostă colegă de li­ceu, care tocmai ter­mi­na şcoala de cosmetică. Şi ea mi-a zis: "Ce să ca­uţi, dragă, la far­ma­cie? Să stai trei ani la şcoală şi pe urmă să vinzi la tejghea?! Vino la şcoala de cosmetică, durează numai doi ani şi e mult mai frumos.". "Bine", zic. "Du-mă să mă înscriu!". În ziua aceea am ajuns acasă, în­scrisă la şcoala de cosmetică. În toamnă am dat exa­menul. Când am aflat că am fost 15 pe loc şi că erau numai 10 locuri, mi s-a făcut rău. Şi toată lu­mea mi-a zis: "Eşti o nebună, nu ai cum să intri, la cosmetică vin numai fete de securişti şi de se­cretari de partid". Şi m-am tuflit. Nu am vrut nici să merg să văd rezultatul. Dar până la urmă, îm­pinsă de la spate, am mers, şi când m-am uitat pe listă, mi-a crescut inima: eram a treia intrată. Şi a început şcoala. La început teorie şi, în paralel cu teoria erau şi ore în sălile de practică. Astea pe mine mă înspăimântau. Mi-era frică, pur şi sim­plu, să intru în ele. Eram două clase pa­ralele, câte 30 de fete în fiecare clasă, iar eu eram singura care se fofila şi nu intra în sălile de practică. Mâncam anatomie pe pâine, eram cea mai bună, dar când am intrat forţată în salonul de practică, mi-a venit să vomit şi să leşin. Pusă în faţa fap­tului împlinit, mi-am dat seama că sub­conştientul mă avertizase corect: draga mea Delia, eu nu aveam nici un fel de manua­litate, aşa de importantă în cosmetică. În loc de degete, aveam nişte crenwurşti, şi când asistentele au zis: uite, trebuie să fa­ceţi aşa şi aşa..., mie nu mi-a ieşit nimic. Am fugit acasă şi m-am pus pe bocit de-am umflat perna. Bărbatul meu m-a sprijinit extraordinar de mult. El s-a oferit să fie cobaiul meu şi să învăţ cu el. Făceam cu el gimnastica mâinilor, masaje, tot. Du­pă primul an de studiu, a trebuit să facem practică. Eu am avut şansa să ajung la IRIS, care era un fel de SPA, la vremea res­pec­tivă, situat pe lângă am­ba­sada Franţei. Erau acolo nişte doamne de-ade­vă­ratelea, doamnele cosmeticii româneşti. Toată pe­rioada de practică am petrecut-o cu ochii "ieşiţi din or­bite", voiam să reţin tot ce ve­deam şi auzeam. În­tr-o zi, cum stăteam cuminţică într-un colţ, mi-am zis: "Eu trebuie să fac asta la super­lativ". Rea­li­zasem că m-am îndrăgostit la nebunie de meseria asta!

Albinarul cu ochi albaştri

- Dar, la cosmetică apicolă, triumful dvs. de astăzi, cum aţi ajuns?

- După ce am terminat şcoala, am primit re­par­tiţie la cooperativa "Igiena". Nu ştiu de ce, dar nu mi-a plăcut. Nu mă simţeam deloc în largul meu. Cosmeticienele mai în vârstă îmi ziceau: "Haide, măi, aici se fac bănuţii rapid, mai vine un epilat, mai un pensat...", dar mie nu-mi plăcea, nu mă regăseam deloc în atmosfera de-acolo.

- Lipseau frumosul, rochia roz şi sandalele Salamander...

- Da, eu visam altceva. Şi-atunci, iarăşi mi-a fost trimis de sus îngeraşul care mi-a şoptit un cuvânt: Api­mondia! Tocmai se înfiinţase o clinică în buricul Bucureştiului, cu specialităţi medicale, cu punct farmaceutic în care vindeau produse api­cole, şi urma să se înfiinţeze şi un cabinet de cos­metică. Am mers, şi secretara a zis: "Trebuie să vă vadă dom' profesor, că dânsul vrea să angajeze". Am intrat la el, la profesorul Harnaj, preşedintele Api­mondiei. Doamne!, Paul Newman era o nimica toată pe lângă el, ce ochi albaştri avea. Mi-a zâmbit, m-a poftit să mă aşez, m-a întrebat ce ştiu să fac, cum fac, dacă am experienţă. Atunci el era pre­şe­dintele Asociaţiei Crescătorilor de Albine din Ro­mâ­nia, iar mai târziu, a devenit preşedintele Fe­de­raţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Apicul­tură - Apimondia. Era genial! Crease un Institut de Cer­cetare şi de Producţie Apicolă, un Liceu şi acum, această clinică. Am plecat acasă vrăjită, şi după o săptămână, m-a sunat secretara şi mi-a spus că pro­fesorul mă cheamă din nou să vorbim. M-am dus. Fu­sesem acceptată la Apimondia. Aşa m-am îm­prietenit cu albinele şi cu produsele stupului, le-am folosit în cosmetică, şi, uşor, uşor, am crescut şi sunt ce sunt acum. În primul rând, îi mulţumesc acestui om, Veceslav Harnaj (anul ăsta s-au celebrat 100 de ani de la naşterea lui). El mi-a schimbat viaţa, el m-a ajutat să fac carieră.

- În anii aceia, Apimondia părea o poveste cu Alice în Ţara Mi­nu­nilor. Mari medici români se lăsaseră seduşi de albine. Ro­iau tot felul de zvo­nuri despre ce se în­tâmplă acolo.

- Oh, da, la Api­mondia erau o mul­ţime de me­dici alo­paţi care lucrau în spitale şi în clinici de renume din Bucu­reşti, dar aveau ca spe­­cia­li­zare comple­mentară api­­terapia. Fiecăruia în parte îi puneam între­bări, ei îmi dădeau cărţi... E­rau simpo­zioa­ne, con­ferinţe, mă du­ceam, trăgeam cu ure­chea, încercam, puneam pe faţă creme cu pro­du­sele stupului. A fost o mare şcoală, faptul că am trăit şi am respirat apiterapie în anii aceia. Apimon­dia era o clinică uni­că în Europa! În­cepu­­tul terapiei natu­riste în România. Şi cu toate că în Bucu­reşti nu erau foarte mulţi pa­ci­enţi încre­ză­tori în pro­dusele apicole, veneau o mul­ţime de stră­ini, ne felicitau şi spu­neau că ce facem noi e ceva unic.

- Îmi spuneaţi că aţi fost plecată în toamna aceasta la o conferinţă internaţională pe teme de apiterapie în Turcia. Să înţeleg că inte­resul pentru acest domeniu este în creştere?

- "Apiestetic" este unicul cabinet cosmetic din societatea de apiterapie din România şi fo­losim toate produsele apicole, atât în stare bru­tă, cât şi în diverse formule de creme, soluţii, loţiuni etc. Şi tot mergând pe la congrese inter­naţionale, am primit invitaţia să facem un Apiestetic şi în Germania, în zona Passau, o zonă meliferă foarte bo­gată. Acest proiect îi revine Taminei, fiica mea, tovarăşa mea dragă de drum. Şi da, în toam­na trecută am fost şi la turci. Turcia este al doilea furnizor de miere la nivel mondial, dar abia acum încep să studieze zona de apiterapie. Am fost la sărbătoarea mierii, într-un sat în care, de când există el, de sute de ani, oamenii nu trăiesc decât din producţia apicolă. Miere, polen, propolis. Dar abia anul acesta s-a luat hotărârea, la nivel oficial, să se înceapă şi la ei cercetarea apicolă şi să facă şi ei, la fel ca în România, un fel de "Api­terapia". De vreun an de zile, tot vin dele­ga­ţii turceşti, şi au fost şi la mine în cabinet, la recomandarea d-lui dr. Ştefan Stângaciu, care conduce astăzi "Societatea Română de Api­te­rapie". Şi văzând turcii ce şi cum pun pe faţa fe­meilor, m-au invitat la un congres, să prezint cos­metica apicolă la oficialităţi. Am mers cu Ta­mina, am făcut demonstraţii şi urmează să ve­dem modalitatea cea mai bună de colaborare.

Cucoane de cucoane

- Eleva care leşina în laborator a devenit formator, profesor...

- Nu de acum! Am deschis şcoala de cosme­to­logie în 2013. Tamina, fiica mea, după ce a făcut o facultate politehnică îngrozitoare, de inginerie economică, în limba germană, şi după ce a lucrat în câteva locuri, la corporaţii din astea mari, a spus: "Nu îmi place să fiu ingineră. N-o să fiu niciodată o ingineră de rang înalt, aşa că prefer să vin la tine, să reorganizăm şi să dezvoltăm Apiesteticul." Am pus şcoala pe picioare împreună. Ea a fost prima în­scrisă la şcoală, a venit zi de zi, timp de şase luni să în­veţe (ea ştiind cu ce se mă­nâncă cosmetica, că doar pe aici a crescut...), şi sunt foarte mulţumită de ea. Chiar mă ajută la noţiunile de chimie, de anatomie, se bagă, le predă fetelor şi, din primăvara asta, a început să şi lucreze concret şi lucrează bine. Sunt deja câteva generaţii care au ieşit din mâna noastră şi sunt mulţumită. Nu toate care au venit la curs s-au apucat de treabă, dar sunt câteva care pro­fesează şi în ţară, şi în străină­tate şi care au un suc­ces extraordinar. Ce am învăţat eu de la doamnele cosmeticii româneşti şi de la medicii der­ma­tologi din Api­mon­dia nu se învaţă astăzi în nicio şcoală de cosmetică. Eu ştiu că tratament cosmetic nu înseamnă numai să dai cu seruri şi cu cre­me pe faţă şi în jurul ochilor. Nu. Pe faţa omului se re­flec­tă tot ce se în­tâm­plă în organism. Fru­mu­se­ţea are legă­tură cu sănătatea. Şi tot de la ei am învăţat că eu trebuie să-mi fac me­seria privind orga­nis­mul ca un tot. Bine­în­ţeles, eu nu sunt me­dic, nu pot fa­ce re­co­mandări me­di­cale, dar tot timpul am avut colaborări cu medici, în special pe medi­ci­nă alternativă, cum am şi acum: ho­meo­patie, iridologie, tera­pie flo­rală Bach, acu­punc­tură, psiho­te­ra­pie.

- Ce fac acum ma­­rile doamne ale cos­­meticii româ­neşti?

- Doamnele care m-au învăţat pe mine cos­metică au plecat din ţară, una în Franţa, una în Ger­mania. Şi când au plecat, mi-au recomandat din cli­en­tele lor, tot aşa, nişte doamne de peste 45 de ani. Cucoane de cu­coa­ne, cu care nu şti­am cum o să mă descurc... Dar am depăşit pragul psi­hologic şi emo­ţional şi au devenit clientele mele. Şi astăzi mai am din clientele vechi de la Api­mondia. Sunt doamne ca­re locuiesc prin străinătate, dar de câte ori au oca­zia, vin la mine să le fac tratament cosmetic apicol şi-mi zic: "Vreau să vin să-mi faci tu dichis de matcă şi cremă la lingură."

- Şi chiar le faceţi dichis la lingură?

- Sunt la zi cu inovaţiile cosmetice, nu rămân în negură. Chiar acum au plecat nişte fete care mi-au făcut o prezentare foarte convingătoare a unor acizi din fructe, din grâne, din trestie de zahăr, care se folosesc în terapii cosmetice şi dau rezultate foarte bune. O să le combin şi eu cu terapia apicolă. Cos­metica apicolă este unică şi nici nu pot să o compar cu industria dermato-cosmetică. De peste 35 de ani, sunt fidelă produselor apicole. De ce? Pentru că m-am convins că fiecare produs apicol are exact ba­ga­jul de nutriţie, de stimulare, de combatere a ra­dicalilor liberi, pe scurt, găseşti în miere, în polen, în lăptişorul de matcă tot necesarul de care are ne­voie organismul uman, pielea umană, ca să func­ţio­neze în parametri optimi. Au antioxidanţi, au vita­mine şi minerale, au oligoelemente şi efecte clare anti-aging. Mă uit la clientele mele rămase fidele din tinereţe. Acele doamne au îmbătrânit frumos, cu o piele frumoasă, îngrijită, cu nişte riduri care le vin bine şi, ceea ce este extraordinar de important pentru mine, toate au un psihic frumos. Produsele astea nu numai că cedează pielii tot ce au mai bun în ele, dar au o influenţă extraordinară asupra sufle­tului.

- Mireasma de turtă dulce din casa bunicii?

- Cred că da. Recent a fost la mine o doamnă ca­re lucrează cu soţul ei la Strassbourg, pe ştiinţe po­litice. Ea făcuse aceeaşi şcoală cu mine, dar pe urmă a plecat şi s-a reprofilat. După tratament, s-a uitat la mine cu ochii mari, umezi şi recunoscători şi mi-a spus: "În viaţa mea nu am primit un trata­ment cos­metic mai bun!". Şi mi-a mai spus şi a doua zi şi a treia zi... m-a tot sunat, "Vai, ce moale mi-e faţa, ştii cât strălucesc?". Sigur, asta nu durează o veş­nicie, tratamentul se face lunar.

- Cum arată clientele dvs.? S-au schimbat faţă de cele dinurmă cu 30 de ani?

- Astăzi, lumea e foarte alergată, mentalul feme­ilor e puţin schimbat, dar, cu toate astea, mi-am for­mat, în ultimul timp, cliente noi, care vin cu perio­dicitate. Patul ăsta de cosmetică este un pat magic, el joacă un dublu rol. Unul de relaxare şi răsfăţ, şi un alt rol, de confesionar. Clienta, ce nu spune la doc­tor, la preot sau la psiholog, vine şi spune la cos­metică. Între mine şi cliente se creează o relaţie spe­cială, care nu e prietenie, dar este o relaţie cu totul aparte. E important pentru femei să-şi planifice ac­ţiunile şi să-şi aloce timp pentru bunăstarea lor pro­prie. Să vină, de pildă, lunar, la Neli, la cos­me­tică. (Râde cu poftă).

(Neli Pfeiffer - 0722/82.42.12, http://apiestetic.ro/)


ERATĂ

Dintr-o eroare, în nr. 1304 (7/2018) al revistei, în ca­drul in­ter­viului cu dna Camelia Văcaru, a fost scris că emi­siu­nea "Cult@rt" se di­fuzează pe TVR Cultural, în rea­litate emisiunea fiind difuzată pe TVR3. Ne cerem scuze!