Părintele HRISTOFOR BUCUR - Schitul Ioan Botezătorul, din Poiana Brașov - "Alesul meu, încă de la început, a fost părintele Ghelasie de la Frăsinei"

Încercarea

La începutul anilor 2000, un creștin evlavios a vrut să ridice o mânăstire în Poiana Brașov, pentru ca turiștii să poată avea parte de liturghie duminica și în zilele de sărbătoare. Duhovnicul i-a spus să facă un mic ritual, pentru a găsi un loc plăcut lui Dumnezeu; să lipească douăsprezece lumânări în formă de cruce, pe o bucată de lemn, apoi să le aprin­dă și să meargă cu ele acolo unde s-a gândit să ctitorească schitul. Dacă lumânările se vor stin­ge, înseamnă că Domnul nu iubește locul, iar dacă ele rămân aprinse, atunci se poate apuca de con­struit. Creștinul a bătut culmile Postăvarului, dar lumânările s-au stins de fiecare dată. Dezamăgit, s-a gândit că Hristos nu vrea să ridice un loc de ru­găciune în calea turiștilor și a plecat spre casă. Dar, înainte de a coborî din Poiana Brașov, i-a atras atenția un loc aflat foarte aproape de centrul stațiu­nii. A coborât din mașină, a aprins lumânările, iar flacăra lor nu s-a clintit. Chiar acolo a ridicat o bi­sericuță maramureșană, care are la subsol câteva chilii pentru mica obște: schitul Sfântul Ioan Botezătorul.
Nu e un loc liniștit, e în calea tuturor turiștilor și, de câțiva ani, aici s-a făcut o pârtie de schi pen­tru începători. Așa că, în timpul iernii, vacar­mul e, mai ales la sfârșit de săptămână, în toi. Însă pe starețul schitului, părintele arhimandrit Hristofor Bucur, nici muzicile care urlă din megafoane, nici schiorii care intră cu clăpari în biserică nu îl tul­bură. Micuț de statură și foarte slab, cu un trup străveziu, îți pare că nu e de pe pământ. Parcă plutește pe o mare de liniște, pe care o simți atunci când îi stai mai mult în preajmă. Ochii săi, de un verde adâncit de pădu­rile de brazi care dau ocol schitului, privesc mereu zarea, conturul unui ori­zont nedefinit. Nu e însă un visător. Aș zice că, dimpotrivă, părintele este foarte prezent, e numai aici și e numai acum, doar că, în acest aici și acum poartă o taină în adâncul inimii, o lumină care îl ocrotește și îl absoarbe cu totul. De aceea cred că nu a căutat niciodată, așa cum face orice monah, liniștea din afară. Pentru că a reușit să ajungă la cea dinlăuntru. Liniștea lui Hristos, țelul oricărui om credincios.

- Părinte Hristofor Bucur, Poiana Brașov este capitala sporturilor de iarnă din România, iar mânăstirea dvs. se află chiar în mijlocul ei. Cu toată larma din jur, liniștea sfinției voastre e ne­clintită. Ceva cu totul aparte în isteria în care trăim. Vă aflați de mult în călugărie?

- Cărarea mea spre biserică a fost lungă. A început după ce am împlinit 20 de ani, ca o căutare de umplere a unui gol. Crescut în plin comunism, simțeam, totuși, că ceva nu e în regulă, că nu sunt împlinit, că nu mă mulțumește starea de inginer angajat în fabrică, cu mersul acesta de acasă la serviciu și înapoi, și oarecare distracție, din când în când. Știam că ce mi se întâmplă nu e ceea ce trebuie, nu e suficient pentru mine, ca să mă simt împlinit, să simt că sunt un om întreg. Apoi, cum apăruseră tot felul de alternative spirituale, am citit și chiar am practicat, ca un începător, diferite tehnici orientale de medi­tație. Tot atunci am experi­mentat și diverse regimuri alimen­tare. Le-am practi­cat pe propria-mi piele, cu rezul­tate mai mult sau mai puțin fericite. Speram ca prin ele să pot ajunge să depășesc planul acesta strict terestru, să ating per­formanțe pe alte planuri, fiind convins că ceea ce mănânci te și face, într-o anu­mită măsură. Copilă­rii... dar asta cred că e ca­rac­teristic tinereții, să cau­te. Cât privește biserica, am ajuns la ea doar pentru a vizita niște monumente istorice, și nu căutându-L pe Dumnezeu, dar spre no­rocul meu, am avut co­legi credincioși, care m-au dus la mari duhovnici și am fost impresionat de statura lor morală. Am con­statat că în mânăstire, în special, găsești modele de viață. Am înțeles că mâ­năstirile nu sunt doar monumente istorice de diver­se categorii, ci locuri în care te poți înăl­ța sufletește și în care merită să trăiești pentru tot­deauna, pentru că acolo poți să a­jungi să simți că există și o altă rea­litate, care me­rită să fie căutată. Și cine caută pâ­nă la urmă găseș­te. Dacă are sin­ce­ri­tate și per­se­ve­ren­ță, poate ajun­ge la țelul fi­nal.

- În anii când dumnea­voas­tră vă cău­tați calea, erau foarte pre­zenți și foarte căutați unii din­tre marii duhov­nici ai Ro­mâniei. Ați ajuns și la ei?

- Da, i-am cunoscut pe cei mai vestiți dintre ei, părinții Ilie Cleopa, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Rafail Noica, Iustin Pârvu... Erau foarte diferiți unul de celălalt - unii erau aprigi și lup­tători, mai ales cei care făcuseră închisoare, alții erau foarte blânzi, cum era pă­rintele Sofian, mulți dintre ei erau foarte citiți și reușeau să atragă și prin cultura lor, dublată de trăire duhovni­ceas­că. Dar ceea ce îi unea era o credință neclintită, ade­vă­rul Evangheliei și convin­gerea că omul poate trăi după sfaturile lui Hristos. Ei nu cunoșteau doar la nivel teo­retic Sfânta Scriptură, ci o pu­neau în practică. Erau, într-ade­văr, trăitori ai lui Hristos. De câte ori îl întâlneam pe unul dintre ei, mă întorceam îm­plinit. Atunci, cărămidă cu cărămidă, s-a zidit ceva ce m-a făcut să-mi schimb com­plet viața.

- V-ați apropiat, în mod special, de unul dintre ei?

- Eu mi-am găsit mode­lul, părintele duhovnicesc (avva, cum spunem noi, monahii), într-un om care am simțit că mă poate duce mai departe. După mai multe căutări, m-am oprit la Mânăstirea Frăsinei, unde erau mai mulți părinți cu har, dar "alesul" meu, încă de la început, a fost părintele Ghelasie Gheorghe. Era un om care știa să vorbească și să se coboare la nivelul unor începători în ale cre­dinței, cărora nu le impunea canoane grele. Ne-a cucerit prin felul său însuflețit de a ne vorbi și, într-un fel, actualizat, folosind un limbaj pe înțe­lesul nostru.

- În lumea laică din ultimii ani ai epocii ceaușiste, părintele Ghelasie avea imaginea unui călugăr ciudat...

- Într-adevăr, pentru cine nu apuca să-l cunoască cu adevărat, era un călugăr atipic în toate cele, inclusiv în înfățișare, foarte slab, doar cu o adiere de barbă. Simțeai, în schimb, că are dragoste pen­tru om, și reușea să te facă să te simți în largul tău. Nu mai existau ziduri despărțitoare. Uneori era suficient să-l as­culți. Tu veneai cu setul de întrebări, puse pe hârtie, ca să ai ce vorbi, dar era mai bine doar să-l asculți, că învățai multe. L-am iubit atât de mult încât, în incon­știența mea, mergeam la mânăstire pentru a mă întâl­ni cu părintele Ghelasie, nu cu Dumnezeu. Dumnezeu era ceva vag, nedefinit, de­parte de mine. L-am cunos­cut tot cu ajutorul părinte­lui, ceea ce e firesc, pentru că pe Hristos îl cunoști prin oameni, de cele mai multe ori. Dacă pui în practică ceea ce astfel de oameni îți spun, dacă începi și tu să te rogi, să postești, să participi la slujbe, chiar dacă ți se par plictisitoare sau te doare spatele, dacă depui un efort, atunci încet, încet, te apropii de Dumnezeu. Trebuie însă să pornești din toate direcțiile: și cu rugăciunea în biserică, și cu rugăciunea personală, și cu postul, și cu deschiderea față de ceilalți, și cu fapte bune. Toate acestea te schimbă și, la urmă, te trans­formă în alt­cineva.

- Când ați ve­nit aici, la Poiana Brașov, părintele Ghelasie mai tră­ia?

- Îndemnul său a fost decisiv. Părintele Ghelasie a văzut, probabil, că nu sunt în stare să trăiesc pustni­ceș­te, și m-a în­dru­mat spre mâ­năs­tiri mai circu­late. Am fost că­lu­gărit la Piatra Scri­să, o mânăstire de pe șoseaua dintre Caransebeș și Severin, apoi am venit aici, la schitul din Poiana Bra­șov. Eu sunt orășean, m-am născut la Sibiu. A văzut părintele ce a văzut la mine, știa cum îmi este firea și ce pot să fac mai bine. Și să știți că n-am regretat niciodată că am mers în aceste două mâ­năstiri, chiar dacă mi-a fost greu uneori. Tocmai fiindcă vin mulți oameni la noi, aici în Poiana Brașov, mă obligă să fiu tot timpul în stare de veghe duhovnicească, să nu lenevesc, să mă pre­gătesc, prin rugăciune, dar și prin lectură, pentru a le răspunde cât mai bine nelămuririlor.

- Cum vă dobândiți liniștea monahală, având în vedere că pe cea din afară n-o prea aveți?

- În chilie, în biserică și pe munte. Nu-mi place să ies afară în apropierea mânăstirii, pentru că, într-adevăr, mă tulbură muzica și gălăgia de pe pâr­tiile din jur. Dar mă pot retrage liniștit în chilia mea, unde pot să mă rog. Mă bucur, de asemenea, de frumusețea naturii, făcând plimbări mai sus, în munte. Acolo, în pădure, simt că sunt, într-un fel, înrudit cu natura, având același Creator. Natura tot Dumnezeu a creat-o și de aceea ea ne vorbește de El. E o bucurie când vezi frumusețea pe care Dum­nezeu a sădit-o în cele mai neînsemnate făpturi. O păpădie, un fluture, un copac, o stâncă sau un pâ­râu... Nu trebuie să căutăm Marele Ca­nion al Ame­ricii sau Aurora Boreală pentru a rămâne extaziați de harul prezent și în natură. Fru­mosul îl observi și în ninsoarea care cade și în mirosul pământului reavăn. Toate au frumu­sețea lor! Așa cum într-un om, chiar dacă e bătrân sau infirm, poți descoperi frumusețea sufletului unui sfânt. Noi, oamenii, sun­tem capabili să redevenim fiii lui Dumnezeu, să ajun­gem la starea lui Adam, cel de dina­inte de cădere, pen­tru care Raiul era o grădină a fru­museților, în care el se integra cu desăvârșire.

- Vă rugați, în plimbă­rile dumneavoastră prin păduri?

- Da, dar nu neapărat prin cuvinte. Pur și simplu, e o stare care se creează une­ori, o stare de bucurie, când vezi cât de minunată poate fi lumea, dacă ai ochi s-o vezi așa. Dar dacă vezi în ea nu­mai urâtul, atunci te urâțești și tu, sau ești deja urât, ești deja stricat. Dar putem ieși din asta.

- Dar noi, cei ai vieții obișnuite, ce să facem ca să ne ținem departe de urâtul lumii?

- În primul rând prin rugăciune. Rugăciunea, care trebuie să fie cât de multă; apoi participarea la slujbele bisericești, spovedania, împărtășania - acestea pot fi practicate de oricine; retragerea din locurile periculoase, duhovnicește vorbind - n-ai ce căuta printre oameni care sunt agitați și îți transmit și ție starea de agi­tație. Cauți oa­meni care să aibă aceleași căutări cu ale tale. Iar pentru ceilalți, te rogi. Nu ne baricadăm în fortărețe inex­pug­nabile, ci doar ne retra­gem pentru a ne întări și a avea forță în rugăciune. As­tăzi, parcă oa­menii nu mai știu să vor­bească unul cu celălalt; sunt străini, preferă să vorbească prin telefon sau prin calculator. Nu mai vor să se vadă, să-l simtă pe celălalt. Tehnica a ajuns să ne umple existența. Sigur, secolul nu poate fi gândit fără ea, dar lipsa discernământului, curiozitatea, au creat dependență față de ea, ea este forța absolută, nu te mai te cauți pe tine, și nu-L mai cauți nici pe Dumnezeu.

*

După interviu, când am ieșit afară, ningea. O ninsoare de munte, albă și grea. Pe pârtii, urla o muzică săltăreață. Am avut impulsul să intru din nou în biserică, să mă ascund. Liniștea m-a lovit ca un zid. Părintele Hristofor se ruga în altar. Pacea lumii se coborâse în micul lăcaș de lemn. Se auzea cum cad fulgii.