- Istvan, ne poți povesti cum ai ajuns actor?
- Mereu când vine vorba despre cum am ajuns actor tind să răspund scurt: întâmplător sau de nevoie. Mi-am dat seama după terminarea liceului că pe lângă faptul că nu mă interesează aparent nimic, nici nu mă pricep la ceva anume, și atunci, singura soluție care a rămas a fost să dau la teatru. Arta, în general, m-a interesat mereu, ca mod de exprimare, și încă de mic copil, cu cât eram mai frustrat, cu atât eram mai creativ. Ridicam lumi paralele din te miri ce și tronam acolo în toată splendoarea mea, creată dintr-o imaginație bolnav de bogată. Desenam, scriam, dansam, povesteam și plângeam, într-un singur cuvânt, pregăteam "ingredientele" din care - aveam să aflu abia mai târziu - se face teatru. Drumul însă până la a ajunge actor nu era mereu de partea mea. În fiecare an de facultate, și încă mult timp după aceea, mă bătea gândul să renunț, plus că nu suportam eșecurile și nici ideea de a o lua mereu de la capăt. Acum, când sunt obligat uneori să mă uit înapoi, văd multă singurătate și tristețe la începuturile vieții mele de actor, sacrificii aduse pe altarul narcisismului și al egoismului pe care prefer însă să le accept ca fiind parte din traseul pe care îl parcurg, zi de zi, în drumul spre a deveni om, înainte de a fi artist.
- Ești un maghiar din Secuime care, iată, a ajuns să joace la Teatrul Național din București. O poveste de succes s-ar putea spune. Care a fost traseul tău artistic?
- Orice întâmplare care te costă mult, dar în urma căreia cumva reușești să reziști este considerată poveste de succes. Nu aveam de gând să vin în București, nu aveam de gând să joc în limba română, de fapt, n-aveam niciun gând legat de nimic. Eram ca o coală de hârtie goală, gata să fie mâzgălită cu prima ocazie. Norocul meu a fost că nu am aterizat în mâna oricui, iar starea aceea de la început, când nu ai așteptări, dar ești pregătit pentru orice, am păstrat-o până acum. Am convingerea că tot traseul meu artistic a contat mai mult pe plan uman. Întâlnirile mele artistice importante m-au învățat mereu ceva bun sau rău despre viață.
- Spuneai că la 20 de ani, vorbeai foarte puțin românește, iar acum ești perfect bilingv. Cum ai reușit să te adaptezi la o nouă limbă și la o nouă cultură?
- Maghiara este total diferită de limba română, nu au nimic în comun, iar eu trebuia să învăț limba română, ca să o pot vorbi pe scenă. Ani de zile m-am simțit pe scenă expus ca pe un ecran mare, în prim plan, unde toate greșelile mele se vedeau mărite de zece ori mai mult. Ulterior, a trebuit să recunosc că temerile acestea au fost numai în capul meu. Cât despre cultură, mie nu mi se pare, trăind în aceeași țară, că diferă foarte tare, mai mult mă îngrijorează că e pe cale de dispariție cultura în general.
- Îți amintești primele tale zile în București?
- Îmi amintesc foarte bine primele mele zile în București și cred că nu o să le uit niciodată. Nu s-a întâmplat nimic extraordinar, de fapt. Mă simțeam singur, n-aveam bani și eram liber. Nu cunoșteam pe absolut nimeni, nu știam orașul, stăteam într-o cămăruță și mă îndrăgostisem de ideea că voi face ceva cu viața mea.
- Regizorii folosesc mult talentul tău de dansator. Te simți bine în spectacolele de mișcare? Cu ce coregrafi ai colaborat?
- Regizorii multă vreme nu au avut încotro, au fost nevoiți să mă folosească în spectacole de mișcare, pentru că eram la fel de începător în limba română cât și în ale actoriei. Odată cu învățatul limbii, am fost nevoit să mă redescopăr și în scenă, și astfel am avut norocul să întâlnesc câțiva regizori importanți. Toate întâlnirile m-au adus undeva, chiar dacă unele dintre proiecte au fost jalnice. Învăț foarte repede, deși nu pare, uneori reușesc să fiu acolo cu totul, să devin exact ce mi se cere, poate chiar mai mult, apropo de coala goală de hârtie care se poate umple ușor. În spectacolele de mișcare nu mă mai simt bine, de asta am și renunțat la ele, pentru că nu îmi spun nimic și nu mai cred în ele. Toți coregrafii cu care am lucrat, însă, sunt oameni deosebiți, mulți dintre ei au știut cum să lucreze cu mine, au avut un rol important în traseul meu și m-au ajutat să mă descopăr, toți îmi sunt prieteni: Vava Ștefănescu, Adina Cezar, Răzvan Mazilu, Andreea Novac, Silvia Călin, Andreea Duță, Tunde Baczo, Ioana Marchidan, Arcadie Rusu, Florin Fieroiu, Gigi Căciuleanu, asta este în ordinea în care m-am întâlnit cu ei. Am participat la cursuri de dans în copilărie, dar am avut norocul să nu fac balet, oricum, mă simt uneori pe scenă ca o păpușă stricată.
- Ai un trup de invidiat. Faci ceva special ca să te menții în formă?
- Din păcate, nu fac nimic ca să mă mențin în formă, fumez mult și beau vin. Până când oare? Nu știu. Sunt genul de om care lasă lucrurile până în ultima clipă, trag de timp până începe să devină aproape prea târziu și atunci, în ultima clipă, acționez. Mi-e greu să mă maturizez.
- Ce regizori te provoacă?
- Pentru mine nu prea există situație dată de un regizor în care nu aș intra, și chiar dacă nu-mi iese, măcar încerc. Eu nu le văd ca pe niște provocări, le-aș numi mai degrabă căutari și soluții, iar dacă nimerești la câte-un regizor bun, poate să ajungă să fie plăceri. Așa am lucrat cu Iris Spiridon, la "Psycho" și la "Hedwig and the Angry Inch", care m-a condus pe un drum drept și nu m-a lăsat să mă pierd sub greutatea conștiinței personajelor.
- Joci mult și în spațiul independent. Care este diferența dintre actorul independent și cel angajat?
- La început am luptat să nu fiu confundat ca independent cu actorul angajat. Nu știam prea multe, dar aveam păreri, și cu toate că am avut șanse să colaborez cu teatrele din București, am tot dezvoltat frustrări. Am refuzat multă vreme ideea de a mă angaja, pentru că îmi doream să fiu special, judecam prea mult și făceam prea puțin. Din afară, vedeam exact unde și care sunt hibele teatrului de stat și mi se părea că am deja soluții la ele, cele mai bune soluții. Problema reală a apărut însă atunci când am ajuns eu în situații similare pe scenă și, brusc, m-a lăsat total acest simț justițiar. Am devenit la fel de neajutorat, într-un cuvânt la fel de prost ca și colegul de dinaintea mea pe care îl judecasem fără milă. Constat cu plăcere acum, de când m-am angajat, că, de fapt, între actorul independent și cel angajat nu este nicio diferență.
- Îți place mai mult teatrul sau mai mult filmul?
- Nu îmi permit să îmi dau cu părerea, pentru că film nu prea am făcut, dar, atât cât am gustat din el până în acest moment, îmi place. Nu atât de mult cât teatrul, dar îmi place.
- Ce pasiuni extra-teatru ai?
- În ultimul an, am redescoperit cititul, mă sperie cât de mult poate să îmi placă, uneori, pare că e singura chestie care îmi place pe bune.
- În ce spectacole te poate vedea publicul din București?
- Publicul din București mă poate vedea în spectacolele Teatrului Național, unde lucrez de câțiva ani ca actor angajat și am unsprezece spectacole în repertoriu. Printre ele se regăsesc două piese ale lui Shakespeare, "Regele Lear" și "Furtuna", și o piesă a lui Cehov, "Livada de vișini", iar printre cele cu texte contemporane, se află o piesă de Dorota Maslowska, "Între noi e totul bine", în regia lui Radu Afrim, și o piesă de Ivan Vyrypaev, "UFO". În afara Teatrului Național colaborez și cu Arcub, iar în spațiul independent se află cele mai dragi spectacole mie: "Hedwig and the Angry Inch", la Point și "Psycho", la Apollo111, ambele regizate de incomparabila Iris Spiridon.
- Ce planuri ai pentru anul acesta?
- La începutul anului mi-am propus să citesc, să fiu liniștit, mult mai echilibrat și să fac un singur lucru odată. Hotărârea asta m-a ținut o săptămână.