Formula AS în Munţii Cindrel - Cetatea ciobanilor

Ciudaţii de la marginea lumii

La marginea lumii erau ei. Ciudaţii. Barbarii. Oamenii pădurilor şi ai munţilor, ce arătau întocmai ca locurile pe care le stăpâ­neau. Era mai bine să-i ocoleşti. Să-i laşi acolo, în plata Domnului, pe pă­mân­turile lor îndepărtate, cu rosturile lor de neînţeles, cu obiceiurile acelea atât de stranii şi străine de viaţa unui oraş. Nu trebuia să-i priveşti în ochi. Privirea lor era tăioasă ca lama unui cuţit. Aspră, nepătrunsă, pli­nă de stihii şi de primej­dii. Nu doar că îşi purtau animalele cu ei, dar se şi înveşmântau în ele. Cojoa­ce uriaşe de oaie, care le acopereau trupul cu totul, opinci cu tălpile din piele de porc, cu care urcau pe culmile munţilor, cuş­­me de miel, din care doar barba şi părul se arătau lumii, lungi, ne­îmblânzite. Înfricoşă­tori oameni! Până în secolul XVIII, când autorităţile se încumetă să-i im­po­ziteze, scriptele austro-ungare nu-i pomenesc deloc. Ca şi cum nici nu ar fi existat, ca şi cum ar fi fost doar imag­inaţia vreunui călător nebun, care a avut curajul să se aventureze până la ei. Există câteva desene, ce datează din secolul XVI, care îi arată în toată sălbă­ticia lor neasemuită. Mai există, iarăşi, povestea veche a unui negustor sas, care, încercând să oco­lească Va­lea Oltului, se rătăceşte pe potecile înalte din Munţii Cindrelului şi se întâlneşte cu ei, cu oamenii munţi­lor. Înnoptează la o stână, de unde este călăuzit apoi spre Sibiu. Îngrozit, îi mulţumeşte lui Dumnezeu că a îmblânzit sufletele sălbaticilor şi că i-a făcut atât de buni încât să-l hrănească şi să-l găzduiască.
Au fost dispreţuiţi, ocoliţi sau îndepărtaţi. Pentru că erau puternici şi mândri, pentru că erau altfel. Pentru că locurile acelea au fost întotdeauna stăpâ­nite de ei, munţii, plaiurile, pădurile. Pentru că nu voiau, cu niciun chip, să-şi schimbe rosturile, felul de a fi, credinţa. Pentru că nu au putut fi, niciodată, înfrânţi. Au rămas acolo, la marginea lumii, limites transilvaniae, după cum pomenesc toate hărţile vechi. Iar marginea lumii se află atât de aproape de lumea ştiută... E de ajuns să apuci în sus de locul în care apele Sadului se varsă în râul Cibin. De aici, din Tălmaciu, în apropierea defileului Oltului, să ţii drumul care urcă spre pădurile negre, de pin, până când drumul se îngustează şi ajunge deasupra pă­mântului. Sus, lângă cer, în Munţii Cindrelului. Aici a fost şi a rămas Tălmăcelul. Sat de ciobani de când e lumea lume, un sat pe care istoria veche l-a ocolit veacuri întregi. Până de curând. Pentru că până şi istoria veche şi nescrisă are felurile ei ciudate şi miraculoase de a ieşi la suprafaţă.

Butoiul cu galbeni

Întotdeauna e nevoie de un om. De un om care să vorbească, să se întrebe şi să se mire cu un altul. Doi oameni: unul mai în vârstă, Dumitru Popa, celălalt mai tânăr, Petre Beşliu. Doi arheo­logi ce au săpat împreună la cetatea ma­ghia­ră din Tălmaciu, "Landeskrone". Doi prieteni care au privit într-o seară un deal de peste câmpie şi şi-au spus, mai mult într-o doară: "Ce loc bun pentru o cetate". Aşa începe totul: cu o simplă privire care să-şi imagi­neze că pe un deal înierbat ar fi ceva ce nimeni nu ştie că există. O cetate, de pil­dă, pe care niciun docu­ment scris nu o po­meneşte. Acolo, în Tălmăcel, de la dealurile acelea de unde începeau limites, tărâmul atât de primejdios al sălbaticilor de cio­bani... Dealurile acelea străjuiau nu doar satul pro­priu-zis, ci tot defileul Oltu­lui, până de­parte, spre Munţii Făgăraş şi Sibiul săsesc. "Ce te costă să mergi până în Tălmăcel să-i întrebi pe oa­meni dacă mai ştiu ceva?", i-a spus Dumitru Popa lui Petre Beşliu. "Du-te!". S-a dus. A ajuns în Tăl­mă­cel, a intrat în vorbă cu oamenii. Nimeni nu pă­rea să ştie ceva de o cetate veche, pe culmea de la marginea satului. Ni­meni nu găsise vreun ciob sau vreo piatră şlefuită. Dar ceva tot a aflat arheo­logul: povestea unui firicel de apă care izvo­răşte de când lumea de sub deal şi curge la va­le, spre biserică: Pârâul Turnului. Acolo, i-au spus sătenii, s-a întâmplat o mi­nune mare. Era de mult, pe vremea bătrânilor, acum mai bine de două veacuri. "Trebuie să fi fost în 1776", zâmbeşte Petre Beşliu. "Ciobanii din Tăl­mă­cel se hotărâseră că aşa nu se mai poate. Satul lor trebuia să aibă o biserică, orice ar fi spus stăpâ­nitorii saşi. O biserică a lor, orto­do­xă. Au pus mână de la mână şi au strâns ceva bani. Bani puţini, pentru că doar laptele, brânza şi carnea erau multe. Banii s-au termi­nat repede, biserica nici­decum. Doar de la ceruri mai pu­teau primi ajutor. Şi chiar de la ceruri a ve­nit minu­nea, rostogo­lindu-se pe ape. O fur­tună cum satul nu a mai pomenit. Cerurile s-au des­chis, iar acolo, sub buza dea­lului, Pârâul Tur­nului s-a prefăcut într-o vâltoare uria­şă, care a purtat spre vale voia lui Dumnezeu: un butoi cu galbeni. Din galbe­nii aceştia, purtaţi de ape, biserica a putut fi ter­mi­nată". E tot ce a aflat Petre Beşliu. Pâ­râul ăsta, pe care s-a po­gorât minunea, se numeşte astăzi, ca şi atunci, al Turnu­lui. Nimeni nu ştie de ce. Nici un turn, spun docu­mentele, n-a existat vreo­dată aici. "Atunci de ce un fir de apă, care izvorăşte chiar de sub dealul unde ar putea fi o cetate, se numeşte aşa?", s-a în­trebat Petre Beşliu. "Şi de ce tocmai din locurile astea, Dumnezeu le-a trimis oamenilor o co­moa­ră?". Ca orice arheolog adevărat, Petre Beşliu ştia că orice legendă porneşte de la un fapt real.

Cea mai mare cetate mică

Se hotărâse: dealul acela din Tălmăcel trebuia cercetat cu orice preţ. "Nu mă întrebaţi cum am fă­cut rost de banii pentru săpături. La noi e greu să obţii o finanţare chiar şi când te bazezi pe dovezi clare, iar eu n-aveam decât o bănuială, pornită de niciunde, aşa, pe ape", zâmbeşte arheologul. Dar Petre Beşliu mai avea ceva. Ceva fără de care nimic nu poate fi dus la capăt. Un neastâmpăr, o mirare, o convingere mai presus de orice dovezi. "Până la urmă, am înduplecat un om de afaceri să mă ajute cu banii pentru săpături".
Ironia sorţii e că singurul om pe care arheologul a reuşit să-l tocmească ca să cureţe dealul de rugii cu spini a fost un sas, Werner Fink. "Nu vreţi să ştiţi cum arătau braţele şi faţa lui după o zi de muncă. Har­nic om! Şi afurist deal! Numai mărăcini, de la un capăt la altul. A fost muncă de Sisif să cureţe totul cu foarfeca de tuns via!". Au urmat săpăturile, alţi oameni toc­miţi cu greu. Iar apoi uimirea. "O ui­mire de copil. Asta e! Pur şi simplu, îţi vine să sari într-un picior şi să chiui de fericire". Petre Beşliu a săpat şi a găsit. Acolo, pe dealul spre care şi-a aruncat într-o seară privirea, se afla întocmai ceea ce visase. O cetate des­pre care nimeni, niciodată, n-a pome­nit să exis­te. "Credeţi-mă, am chiuit de două ori!". Ceea ce Petre Beşliu a aflat sub pământ nu erau nici butoaie întregi cu galbeni, nici zidurile unei mari aşezări, nici ur­mele unei vechi armate ci, dim­po­trivă, ceva suficient de mic încât să fie o mare des­co­perire.Cetatea din Tălmăcel nu avea nici măcar 15 me­tri lungime, iar zidurile ei erau aco­perite cu pământ. Piatra se afla doar la fun­daţie, iar valul de mortar care acoperea construcţia nu depăşea doi metri în înălţime. Dar tocmai aces­te date, care o fă­ceau atât de insigni­fiantă faţă de marea con­struc­ţie a regilor maghiari de la "Landes­krone", împreună cu faptul că în do­cumentele vre­mii nu se făcea nici măcar o singură trimitere la existenţa ei, l-au făcut pe Petre Beşliu să ameţească de bucuria acea pură, de copil. Cetatea de la Tăl­măcel nu putea fi ridicată decât de ciobanii români. Istoria, aşa cum a rămas din documentele austro-ungare, trebuia rescrisă. Vorbim despre o construc­ţie din secolul XIV, cel târziu secolul XV. Pe atunci, ca şi mai târ­ziu, cio­banii nu aveau dreptul să poarte arme, ce să mai vorbim despre îndrăzneala de a ridica o cetate?! Oamenii ăştia trebuiau să se as­cundă cât mai depar­te în munte, nu aveau acces în niciun fel la pri­vi­legiile stăpânitorilor maghiari şi, mai târziu, saşi. Singurul fel prin care puteau să-şi arate mân­dria şi nesupunerea era asta: să înal­ţe, la fel ca nobilii, un semn al puterii. O cetate. Chiar şi aşa, mai mică şi acoperită cu pământ, ca să nu bată la ochi. O cetate ascunsă, o cetate a cioba­nilor, în plin ev mediu transilvănean! E dovada cea mai clară că sălbaticii erau cât se poate de puternici şi de civili­zaţi. "Ce, credeţi că noi nu putem?! Ba pu­tem!". Au putut, au arătat de ce sunt în stare. Mân­dria, forţa, neatâr­na­rea lor. Astăzi, la mai bine de 10 ani de la desco­perirea extraordinară a lui Petre Beşliu, rugii de spini au cucerit iarăşi dealul. Dar ce era de demon­strat, fusese demonstrat. E foarte posibil ca cetatea să nici nu fi rezistat prea mult în timp. Nobilii ma­ghiari să se fi simţit lezaţi de cura­jul unor ciobani de a se fi asemănat cu ei. Poate că de asta nici me­moria satului nu mai păstrează din amintirea ei decât numele unui pârâu şi povestea fabuloasă a unui butoi de galbeni, care s-a rostogolit la vale ca să se ridice o biserică.

Neamul Vlăsiilor

Ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Din cetate s-a născut biserica, iar pământul viu a aco­pe­rit iarăşi istoria. Doar că pământul viu pe care păşim păstrează nu doar zidurile mici ale unei mari desco­periri, ci şi toată mândria, puterea şi îndrăz­neala unor oameni. Ei, ciobanii de atunci, sunt tot aici, în Tălmăcel, aproape neschimbaţi de veacuri. Dacă pe dealul unde am ajuns, urmele cetăţii au fost iarăşi înghiţite de pământ, satul e tot aici, cu uliţele lui înguste, cu casele agăţate pe coline, cu apele lui repezi, cu turmele de animale ce vin sau se duc în­spre munţi. De la Pârâul Turnului, Tălmăcelul mer­ge până departe, prin Dobrila, Curmătura, Ple­şiţa, Muma, Pologaşul şi Prejba, ca să ajungă sus, la 2142 m, la graniţa cu vechiul regat, pe Vârful Ster­pu. Toate dealurile şi culmile acestea care urcă în Mun­­ţii Cindrel sunt ale lor, ale ciobanilor din Tăl­mă­cel. Au fost întotdeauna ale lor. Culmi cu stâne şi oi, culmi cu oameni mândri şi nesupuşi, aidoma pădu­rilor şi munţilor pe care îi stăpânesc. Istoria se poate ascunde sub pământ, dar ei, oamenii, rămân. Cobo­râm prin rugii de spini, de la locul unde odini­oară a fost o cetate, spre satul şi oamenii aceştia ca­re mai sunt. Oameni de poveste. Mai tari ca cetăţile.
E linişte. Prea linişte. Au tăcut şi păsările, au tăcut şi câi­nii, lumea s-a ascuns în case, pe uliţele acestea pustii. Câteva troiţe păzesc răspântiile şi li­niş­tea. Magazinele sunt închise, ziua în amiaza mare. Nu e nici ţipenie de om. Cerul a amorţit şi el, a coborât ca o pâclă peste pădurile de pin. Apoi, de nică­ieri, liniştea asta ciudată se des­tramă, iar viaţa se întoarce iarăşi în matca ei. Se aude o drujbă. De mult nu m-am mai bucurat pentru atât de puţin. Ajun­gem, întrebăm. Oamenii nu se opresc din lu­cru, abia ce au început. Le spunem ce căutăm, ne spun la ce porţi să batem. Batem la porţi, strigăm, nimeni. Într-un târziu, ni se deschide. "Aici locu­ieşte baciul Vlăsie?". "Aici", ne spune nora. Doar că nimeni, nici el, batrânul, nici fiii lui, nici nepoţii, nici soţia nu sunt acasă. De fapt, nici ea, nora, n-ar trebui să fie. Tocmai şi-a încheiat orele la şcoala din sat şi trebuie să se întoarcă acolo unde e toată lu­mea, la oi. Toţi. Toată familia Vlăsie. Inclusiv copiii care abia au împlinit 5 ani. "Păi, nu se poate altfel. Credeţi că atunci când ai 800 de oi, te poţi odihni vreo clipă? Credeţi că pentru copii nu se găseşte ceva de făcut? Hăihăăăi!". Femeia asta e învă­ţă­toare şi ciobăniţă, iar noi, ziariş­tii, o ţinem de la trea­­bă. "Venim cu dumneavoastră, acolo unde sunt oile". Ne zâmbeşte: "N-aveţi cum. Cu maşina n-o să ajun­geţi vreo­dată". Abia la primăvară vom pu­tea urca în inima Cindrelului, spre stânele uriaşe, vechi de când lu­mea. "Trebuie să lucrezi de dimi­neaţa până seara. Fără odihnă. Altfel nu se poate. Dar de ce nu vorbiţi mai bine cu baciul Crăciun, uite, omul care tocmai trece dru­mul. Ştie toată isto­ria satului".

Trei păstori se întâlniră

Baciul Crăciun se întoarce acasă de la Sibiu. "Ce, păcatele mele, să vorbiţi cu mine?! N-am mai ciobănit demult!". Îl întreb ce înseamnă demult. "Apăi, să fie deja un an", îmi răspunde. Are 77 de ani baciul Crăciun şi a păstorit, zice, pe toţi munţii satului. "Munţii noştri: Zimbru, Iaru, Conţa, Bu­cegi, Sterpu, ce să mai, că acu' n-o să ţi-i spun pe toţi!". A trecut un an de când Gheorghe Crăciun n-a mai plecat cu oile, şi lui i se pare deja o viaţă. "Păi, dacă-s bătrân de amu'... Că, uite, şi la câinele ăsta de-l vezi îmi vine să mă rog - hai, dulăule, numa' dă-mi picioarele tale să alerg iar munţii! Da', na, uite-l, nu vrea, că ştie şi el că nu-i trăbă picioare de cioban bătrân... Cum să-ţi spun eu ţie, ca să mă înţelegi... Astea-s pe dinăuntru, în mine. Numa' când simt mirosu' de oaie şi de fân simt cum curge sângele mai repede. Şi-i greu pe munte, greu tare, că n-ai timp nici să stai, d-apăi să vorbeşti cu cineva... Da-i mirosu' ăla, e vântu', ce ştiu eu să-ţi spun, îi sângele meu, asta-i. Sângele meu de cioban".
Omul ăsta e unul dintre urmaşii celor care au ridicat acum mai bine de 500 de ani o cetate în Tălmăcel. Sălbăticia aceea, mândria "de pe dină­untru" n-au putut fi niciodată supuse. "Ce-ţi zic eu ţie: când m-o înţărcat ma­ma, eu am fugit la oaie şi am tot supt laptele ei. Îs ale mele, cum şi eu sunt al lor. No, acu' înţe­legi?!". Înţeleg. Baciul Crăciun se opreşte în drep­tul unei case. Se salută cu un om. Glumeşte. "No, acuma, Petre, vrei să te însor şi a treia oară?". "Lu' Petre ăsta îi sunt naş. De două ori l-am cununat până acu'. L-oi cu­nuna şi a treia oară, dacă vrea, chit că-i leat cu mine. Iar ăstălalt mi-e cuscru: noroc, mă, Tomo! Iar ţi-o surzit vântu' urechile şi te faci că n-auzi ce spun?! Hai şi-om da înăuntru, în casă, că parcă-i mai bine decât la frigu' ăsta". Dăm în casă.
Viaţa n-a fost niciodată simplă în Tălmăcel. "Cu comuniştii ăştia de azi e mai greu decât cu co­muniştii ăia de-or fost". Astăzi, im­po­­zitele pe mun­ţii sa­tului sunt mai mari, dacă ai oi pu­ţine nu ai niciun fo­los să le ţii: "Cât scoţi de pe urma lor, aia trebe să dai înapoi la stat". Toa­te pămân­turile au acum pro­prie­tari şi nu mai e de­loc sim­plu să co­bori cu oile la vale şi să te aşezi pe câm­pie unde crezi că-i loc mai bun. "Apoi şi pădurarii ăş­tia... Păi, înainte nu exista să lase pădu­rea să se înde­sească aşa de-a valma, de se împu­ţi­nea­ză toată păşunea ta de cioban!". Gheorghe, Pe­tre şi Toma dau din cap şi se pun de acord: mult mai rău acum. "Păi, pe vremea moşi­lor, treceai munţii pân' la români, dacă te supăra sasu'! Ce gra­ni­ţe, nu erau graniţe pen­tru noi, ciobanii! Apăi, numa' stânci şi cruci de piatră! Că gra­niţa cio­banului era mai sfântă decât aia a ungu­rului! Da' azi, un' să fugi? Şi la noi, şi peste munte, îi la fel. Rău cu saşii, da' mai rău fără ei. Şi parcă şi oamenii-s mai răi ca înainte. Am ajuns cumva să ne duşmănim". "Zi-i lu omu' ăsta ce-ai păţit cu ciobanii din Vâlcea, de la Boiţa", îl îndeamnă finul Petre pe naş. Gheorghe râde. "Îi spun, de ce să nu-i spun?" Şi-mi povesteşte de o iarnă grea, cu zăpadă ce trecea de genunchi, cu pârâul îngheţat, iar oile lui, uscate de sete. "Şi apăi, am luat-o la vale, ce să fac, până am dat de o cop­că-n apă, doar nu era să las animalele fără apă". Doar că până la apă, Gheorghe trecuse o graniţă. Graniţa ciobanilor. "Nici nu ştiu când m-am trezit la pământ, cu oa­menii pe mine. Şi dă-i, şi dă-i, m-au umflat frumos atunci, da' aveau dreptate. Eram pe partea lor de pământ, no, gre­şisem". Îl în­treb pe Gheorghe dacă le poartă pică. "Nici vorbă", îmi zice. "Am fost prieteni înainte, prieteni suntem şi acu'. Dacă am greşit, am plătit".

Secretul unui deal cu spini

Lucrurile, de fapt, nu s-au schimbat prea mult. Niciunul dintre ei n-ar putea să trăiască fără oi. Nici acum, nici niciodată. Acum câţiva ani, când la Pia­tra Mumii, o furtună îngrozitoare i-a omorât 400 de oi, baciul Toma a strâns din dinţi, a făcut foamea şi le-a cumpărat la loc. "Nu pot fără. Mor fără ele. Mâine mor! Aşa am cres­cut. Pot trăi numa' cu lapte de capră şi o ţâr' de mămăligă, ca la co­li­bă, când eram co­pil, dar da­că n-aud oile lângă mine, nu-s om". Of­tează Toma. Oftează şi Petre: "Eu am oaia-n sân­ge. Cum nu mă ve­dea mu­mă-mea, mă dă­deam pe după grajd şi repede la oaie, să beu nişte lap­te!". "La fel şi eu", zâm­beşte Toma. "Dar copiii se strică acu', se duc toţi la şcoală, nu le mai place să alerge toată ziua după turmă". Oamenii râd. Râd îm­pre­ună. Îşi amin­tesc de vre­murile când erau tineri. Îl întreb pe Toma cum era când avea 25 de ani. Nu spune ni­mic, fluieră o sin­­gură da­tă, lung şi as­cu­ţit, aproa­pe că sparge ferestrele. Înţeleg tot, nu mai e nevoie să-l întreb altceva.
Ăştia-s ciobanii. Ace­iaşi ca şi atunci. Doar vremurile s-au schimbat. Bătrânii lor au trăit să vadă cum clopotele bisericii au fost rechiziţionate de armata austro-ungară în timpul Primului Război Mondial şi preschimbate în arme. N-au zis nimic atunci, dar când s-a aflat că românii de peste munţi au intrat în război, au trecut culmile Cindrelului şi li s-au alăturat. Şi acum, ca şi atunci, bolile anima­lelor se vindecă prin des­cân­tec, fum de iască şi rădăcini de răsfulg, ştevie sau şteregoaie; şi acum ca şi atunci, fiecare stână are un secret, pe care ciobanii îl rostesc în faţa pietrelor vrăjite, îl leagă într-o năframă şi îl ascund la rădăci­na unui brad. Şi atunci, ca şi acum, secretul nu poate fi mărturisit şi nici dezgropat, decât atunci când urgia e prea mare. Şi atunci, ca şi acum, lumea asta de aici, din Tăl­măcel, a rămas puternică, mândră şi nesupusă, în­toc­mai ca pădurile şi munţii aceştia vechi. Dovada se află în oamenii pe care i-am întâl­nit, dovada e secretul ascuns în pământul viu al unui deal cu spini.