La marginea lumii erau ei. Ciudații. Barbarii. Oamenii pădurilor și ai munților, ce arătau întocmai ca locurile pe care le stăpâneau. Era mai bine să-i ocolești. Să-i lași acolo, în plata Domnului, pe pământurile lor îndepărtate, cu rosturile lor de neînțeles, cu obiceiurile acelea atât de stranii și străine de viața unui oraș. Nu trebuia să-i privești în ochi. Privirea lor era tăioasă ca lama unui cuțit. Aspră, nepătrunsă, plină de stihii și de primejdii. Nu doar că își purtau animalele cu ei, dar se și înveșmântau în ele. Cojoace uriașe de oaie, care le acopereau trupul cu totul, opinci cu tălpile din piele de porc, cu care urcau pe culmile munților, cușme de miel, din care doar barba și părul se arătau lumii, lungi, neîmblânzite. Înfricoșători oameni! Până în secolul XVIII, când autoritățile se încumetă să-i impoziteze, scriptele austro-ungare nu-i pomenesc deloc. Ca și cum nici nu ar fi existat, ca și cum ar fi fost doar imaginația vreunui călător nebun, care a avut curajul să se aventureze până la ei. Există câteva desene, ce datează din secolul XVI, care îi arată în toată sălbăticia lor neasemuită. Mai există, iarăși, povestea veche a unui negustor sas, care, încercând să ocolească Valea Oltului, se rătăcește pe potecile înalte din Munții Cindrelului și se întâlnește cu ei, cu oamenii munților. Înnoptează la o stână, de unde este călăuzit apoi spre Sibiu. Îngrozit, îi mulțumește lui Dumnezeu că a îmblânzit sufletele sălbaticilor și că i-a făcut atât de buni încât să-l hrănească și să-l găzduiască.
Au fost disprețuiți, ocoliți sau îndepărtați. Pentru că erau puternici și mândri, pentru că erau altfel. Pentru că locurile acelea au fost întotdeauna stăpânite de ei, munții, plaiurile, pădurile. Pentru că nu voiau, cu niciun chip, să-și schimbe rosturile, felul de a fi, credința. Pentru că nu au putut fi, niciodată, înfrânți. Au rămas acolo, la marginea lumii, limites transilvaniae, după cum pomenesc toate hărțile vechi. Iar marginea lumii se află atât de aproape de lumea știută... E de ajuns să apuci în sus de locul în care apele Sadului se varsă în râul Cibin. De aici, din Tălmaciu, în apropierea defileului Oltului, să ții drumul care urcă spre pădurile negre, de pin, până când drumul se îngustează și ajunge deasupra pământului. Sus, lângă cer, în Munții Cindrelului. Aici a fost și a rămas Tălmăcelul. Sat de ciobani de când e lumea lume, un sat pe care istoria veche l-a ocolit veacuri întregi. Până de curând. Pentru că până și istoria veche și nescrisă are felurile ei ciudate și miraculoase de a ieși la suprafață.
Butoiul cu galbeni
Întotdeauna e nevoie de un om. De un om care să vorbească, să se întrebe și să se mire cu un altul. Doi oameni: unul mai în vârstă, Dumitru Popa, celălalt mai tânăr, Petre Beșliu. Doi arheologi ce au săpat împreună la cetatea maghiară din Tălmaciu, "Landeskrone". Doi prieteni care au privit într-o seară un deal de peste câmpie și și-au spus, mai mult într-o doară: "Ce loc bun pentru o cetate". Așa începe totul: cu o simplă privire care să-și imagineze că pe un deal înierbat ar fi ceva ce nimeni nu știe că există. O cetate, de pildă, pe care niciun document scris nu o pomenește. Acolo, în Tălmăcel, de la dealurile acelea de unde începeau limites, tărâmul atât de primejdios al sălbaticilor de ciobani... Dealurile acelea străjuiau nu doar satul propriu-zis, ci tot defileul Oltului, până departe, spre Munții Făgăraș și Sibiul săsesc. "Ce te costă să mergi până în Tălmăcel să-i întrebi pe oameni dacă mai știu ceva?", i-a spus Dumitru Popa lui Petre Beșliu. "Du-te!". S-a dus. A ajuns în Tălmăcel, a intrat în vorbă cu oamenii. Nimeni nu părea să știe ceva de o cetate veche, pe culmea de la marginea satului. Nimeni nu găsise vreun ciob sau vreo piatră șlefuită. Dar ceva tot a aflat arheologul: povestea unui firicel de apă care izvorăște de când lumea de sub deal și curge la vale, spre biserică: Pârâul Turnului. Acolo, i-au spus sătenii, s-a întâmplat o minune mare. Era de mult, pe vremea bătrânilor, acum mai bine de două veacuri. "Trebuie să fi fost în 1776", zâmbește Petre Beșliu. "Ciobanii din Tălmăcel se hotărâseră că așa nu se mai poate. Satul lor trebuia să aibă o biserică, orice ar fi spus stăpânitorii sași. O biserică a lor, ortodoxă. Au pus mână de la mână și au strâns ceva bani. Bani puțini, pentru că doar laptele, brânza și carnea erau multe. Banii s-au terminat repede, biserica nicidecum. Doar de la ceruri mai puteau primi ajutor. Și chiar de la ceruri a venit minunea, rostogolindu-se pe ape. O furtună cum satul nu a mai pomenit. Cerurile s-au deschis, iar acolo, sub buza dealului, Pârâul Turnului s-a prefăcut într-o vâltoare uriașă, care a purtat spre vale voia lui Dumnezeu: un butoi cu galbeni. Din galbenii aceștia, purtați de ape, biserica a putut fi terminată". E tot ce a aflat Petre Beșliu. Pârâul ăsta, pe care s-a pogorât minunea, se numește astăzi, ca și atunci, al Turnului. Nimeni nu știe de ce. Nici un turn, spun documentele, n-a existat vreodată aici. "Atunci de ce un fir de apă, care izvorăște chiar de sub dealul unde ar putea fi o cetate, se numește așa?", s-a întrebat Petre Beșliu. "Și de ce tocmai din locurile astea, Dumnezeu le-a trimis oamenilor o comoară?". Ca orice arheolog adevărat, Petre Beșliu știa că orice legendă pornește de la un fapt real.
Cea mai mare cetate mică
Se hotărâse: dealul acela din Tălmăcel trebuia cercetat cu orice preț. "Nu mă întrebați cum am făcut rost de banii pentru săpături. La noi e greu să obții o finanțare chiar și când te bazezi pe dovezi clare, iar eu n-aveam decât o bănuială, pornită de niciunde, așa, pe ape", zâmbește arheologul. Dar Petre Beșliu mai avea ceva. Ceva fără de care nimic nu poate fi dus la capăt. Un neastâmpăr, o mirare, o convingere mai presus de orice dovezi. "Până la urmă, am înduplecat un om de afaceri să mă ajute cu banii pentru săpături".
Ironia sorții e că singurul om pe care arheologul a reușit să-l tocmească ca să curețe dealul de rugii cu spini a fost un sas, Werner Fink. "Nu vreți să știți cum arătau brațele și fața lui după o zi de muncă. Harnic om! Și afurist deal! Numai mărăcini, de la un capăt la altul. A fost muncă de Sisif să curețe totul cu foarfeca de tuns via!". Au urmat săpăturile, alți oameni tocmiți cu greu. Iar apoi uimirea. "O uimire de copil. Asta e! Pur și simplu, îți vine să sari într-un picior și să chiui de fericire". Petre Beșliu a săpat și a găsit. Acolo, pe dealul spre care și-a aruncat într-o seară privirea, se afla întocmai ceea ce visase. O cetate despre care nimeni, niciodată, n-a pomenit să existe. "Credeți-mă, am chiuit de două ori!". Ceea ce Petre Beșliu a aflat sub pământ nu erau nici butoaie întregi cu galbeni, nici zidurile unei mari așezări, nici urmele unei vechi armate ci, dimpotrivă, ceva suficient de mic încât să fie o mare descoperire. Cetatea din Tălmăcel nu avea nici măcar 15 metri lungime, iar zidurile ei erau acoperite cu pământ. Piatra se afla doar la fundație, iar valul de mortar care acoperea construcția nu depășea doi metri în înălțime. Dar tocmai aceste date, care o făceau atât de insignifiantă față de marea construcție a regilor maghiari de la "Landeskrone", împreună cu faptul că în documentele vremii nu se făcea nici măcar o singură trimitere la existența ei, l-au făcut pe Petre Beșliu să amețească de bucuria acea pură, de copil. Cetatea de la Tălmăcel nu putea fi ridicată decât de ciobanii români. Istoria, așa cum a rămas din documentele austro-ungare, trebuia rescrisă. Vorbim despre o construcție din secolul XIV, cel târziu secolul XV. Pe atunci, ca și mai târziu, ciobanii nu aveau dreptul să poarte arme, ce să mai vorbim despre îndrăzneala de a ridica o cetate?! Oamenii ăștia trebuiau să se ascundă cât mai departe în munte, nu aveau acces în niciun fel la privilegiile stăpânitorilor maghiari și, mai târziu, sași. Singurul fel prin care puteau să-și arate mândria și nesupunerea era asta: să înalțe, la fel ca nobilii, un semn al puterii. O cetate. Chiar și așa, mai mică și acoperită cu pământ, ca să nu bată la ochi. O cetate ascunsă, o cetate a ciobanilor, în plin ev mediu transilvănean! E dovada cea mai clară că sălbaticii erau cât se poate de puternici și de civilizați. "Ce, credeți că noi nu putem?! Ba putem!". Au putut, au arătat de ce sunt în stare. Mândria, forța, neatârnarea lor. Astăzi, la mai bine de 10 ani de la descoperirea extraordinară a lui Petre Beșliu, rugii de spini au cucerit iarăși dealul. Dar ce era de demonstrat, fusese demonstrat. E foarte posibil ca cetatea să nici nu fi rezistat prea mult în timp. Nobilii maghiari să se fi simțit lezați de curajul unor ciobani de a se fi asemănat cu ei. Poate că de asta nici memoria satului nu mai păstrează din amintirea ei decât numele unui pârâu și povestea fabuloasă a unui butoi de galbeni, care s-a rostogolit la vale ca să se ridice o biserică.
Neamul Vlăsiilor
Ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Din cetate s-a născut biserica, iar pământul viu a acoperit iarăși istoria. Doar că pământul viu pe care pășim păstrează nu doar zidurile mici ale unei mari descoperiri, ci și toată mândria, puterea și îndrăzneala unor oameni. Ei, ciobanii de atunci, sunt tot aici, în Tălmăcel, aproape neschimbați de veacuri. Dacă pe dealul unde am ajuns, urmele cetății au fost iarăși înghițite de pământ, satul e tot aici, cu ulițele lui înguste, cu casele agățate pe coline, cu apele lui repezi, cu turmele de animale ce vin sau se duc înspre munți. De la Pârâul Turnului, Tălmăcelul merge până departe, prin Dobrila, Curmătura, Pleșița, Muma, Pologașul și Prejba, ca să ajungă sus, la 2142 m, la granița cu vechiul regat, pe Vârful Sterpu. Toate dealurile și culmile acestea care urcă în Munții Cindrel sunt ale lor, ale ciobanilor din Tălmăcel. Au fost întotdeauna ale lor. Culmi cu stâne și oi, culmi cu oameni mândri și nesupuși, aidoma pădurilor și munților pe care îi stăpânesc. Istoria se poate ascunde sub pământ, dar ei, oamenii, rămân. Coborâm prin rugii de spini, de la locul unde odinioară a fost o cetate, spre satul și oamenii aceștia care mai sunt. Oameni de poveste. Mai tari ca cetățile.
E liniște. Prea liniște. Au tăcut și păsările, au tăcut și câinii, lumea s-a ascuns în case, pe ulițele acestea pustii. Câteva troițe păzesc răspântiile și liniștea. Magazinele sunt închise, ziua în amiaza mare. Nu e nici țipenie de om. Cerul a amorțit și el, a coborât ca o pâclă peste pădurile de pin. Apoi, de nicăieri, liniștea asta ciudată se destramă, iar viața se întoarce iarăși în matca ei. Se aude o drujbă. De mult nu m-am mai bucurat pentru atât de puțin. Ajungem, întrebăm. Oamenii nu se opresc din lucru, abia ce au început. Le spunem ce căutăm, ne spun la ce porți să batem. Batem la porți, strigăm, nimeni. Într-un târziu, ni se deschide. "Aici locuiește baciul Vlăsie?". "Aici", ne spune nora. Doar că nimeni, nici el, batrânul, nici fiii lui, nici nepoții, nici soția nu sunt acasă. De fapt, nici ea, nora, n-ar trebui să fie. Tocmai și-a încheiat orele la școala din sat și trebuie să se întoarcă acolo unde e toată lumea, la oi. Toți. Toată familia Vlăsie. Inclusiv copiii care abia au împlinit 5 ani. "Păi, nu se poate altfel. Credeți că atunci când ai 800 de oi, te poți odihni vreo clipă? Credeți că pentru copii nu se găsește ceva de făcut? Hăihăăăi!". Femeia asta e învățătoare și ciobăniță, iar noi, ziariștii, o ținem de la treabă. "Venim cu dumneavoastră, acolo unde sunt oile". Ne zâmbește: "N-aveți cum. Cu mașina n-o să ajungeți vreodată". Abia la primăvară vom putea urca în inima Cindrelului, spre stânele uriașe, vechi de când lumea. "Trebuie să lucrezi de dimineața până seara. Fără odihnă. Altfel nu se poate. Dar de ce nu vorbiți mai bine cu baciul Crăciun, uite, omul care tocmai trece drumul. Știe toată istoria satului".
Trei păstori se întâlniră
Baciul Crăciun se întoarce acasă de la Sibiu. "Ce, păcatele mele, să vorbiți cu mine?! N-am mai ciobănit demult!". Îl întreb ce înseamnă demult. "Apăi, să fie deja un an", îmi răspunde. Are 77 de ani baciul Crăciun și a păstorit, zice, pe toți munții satului. "Munții noștri: Zimbru, Iaru, Conța, Bucegi, Sterpu, ce să mai, că acu' n-o să ți-i spun pe toți!". A trecut un an de când Gheorghe Crăciun n-a mai plecat cu oile, și lui i se pare deja o viață. "Păi, dacă-s bătrân de amu'... Că, uite, și la câinele ăsta de-l vezi îmi vine să mă rog - hai, dulăule, numa' dă-mi picioarele tale să alerg iar munții! Da', na, uite-l, nu vrea, că știe și el că nu-i trăbă picioare de cioban bătrân... Cum să-ți spun eu ție, ca să mă înțelegi... Astea-s pe dinăuntru, în mine. Numa' când simt mirosu' de oaie și de fân simt cum curge sângele mai repede. Și-i greu pe munte, greu tare, că n-ai timp nici să stai, d-apăi să vorbești cu cineva... Da-i mirosu' ăla, e vântu', ce știu eu să-ți spun, îi sângele meu, asta-i. Sângele meu de cioban".
Omul ăsta e unul dintre urmașii celor care au ridicat acum mai bine de 500 de ani o cetate în Tălmăcel. Sălbăticia aceea, mândria "de pe dinăuntru" n-au putut fi niciodată supuse. "Ce-ți zic eu ție: când m-o înțărcat mama, eu am fugit la oaie și am tot supt laptele ei. Îs ale mele, cum și eu sunt al lor. No, acu' înțelegi?!". Înțeleg. Baciul Crăciun se oprește în dreptul unei case. Se salută cu un om. Glumește. "No, acuma, Petre, vrei să te însor și a treia oară?". "Lu' Petre ăsta îi sunt naș. De două ori l-am cununat până acu'. L-oi cununa și a treia oară, dacă vrea, chit că-i leat cu mine. Iar ăstălalt mi-e cuscru: noroc, mă, Tomo! Iar ți-o surzit vântu' urechile și te faci că n-auzi ce spun?! Hai și-om da înăuntru, în casă, că parcă-i mai bine decât la frigu' ăsta". Dăm în casă.
Viața n-a fost niciodată simplă în Tălmăcel. "Cu comuniștii ăștia de azi e mai greu decât cu comuniștii ăia de-or fost". Astăzi, impozitele pe munții satului sunt mai mari, dacă ai oi puține nu ai niciun folos să le ții: "Cât scoți de pe urma lor, aia trebe să dai înapoi la stat". Toate pământurile au acum proprietari și nu mai e deloc simplu să cobori cu oile la vale și să te așezi pe câmpie unde crezi că-i loc mai bun. "Apoi și pădurarii ăștia... Păi, înainte nu exista să lase pădurea să se îndesească așa de-a valma, de se împuținează toată pășunea ta de cioban!". Gheorghe, Petre și Toma dau din cap și se pun de acord: mult mai rău acum. "Păi, pe vremea moșilor, treceai munții pân' la români, dacă te supăra sasu'! Ce granițe, nu erau granițe pentru noi, ciobanii! Apăi, numa' stânci și cruci de piatră! Că granița ciobanului era mai sfântă decât aia a ungurului! Da' azi, un' să fugi? Și la noi, și peste munte, îi la fel. Rău cu sașii, da' mai rău fără ei. Și parcă și oamenii-s mai răi ca înainte. Am ajuns cumva să ne dușmănim". "Zi-i lu omu' ăsta ce-ai pățit cu ciobanii din Vâlcea, de la Boița", îl îndeamnă finul Petre pe naș. Gheorghe râde. "Îi spun, de ce să nu-i spun?" Și-mi povestește de o iarnă grea, cu zăpadă ce trecea de genunchi, cu pârâul înghețat, iar oile lui, uscate de sete. "Și apăi, am luat-o la vale, ce să fac, până am dat de o copcă-n apă, doar nu era să las animalele fără apă". Doar că până la apă, Gheorghe trecuse o graniță. Granița ciobanilor. "Nici nu știu când m-am trezit la pământ, cu oamenii pe mine. Și dă-i, și dă-i, m-au umflat frumos atunci, da' aveau dreptate. Eram pe partea lor de pământ, no, greșisem". Îl întreb pe Gheorghe dacă le poartă pică. "Nici vorbă", îmi zice. "Am fost prieteni înainte, prieteni suntem și acu'. Dacă am greșit, am plătit".
Secretul unui deal cu spini
Lucrurile, de fapt, nu s-au schimbat prea mult. Niciunul dintre ei n-ar putea să trăiască fără oi. Nici acum, nici niciodată. Acum câțiva ani, când la Piatra Mumii, o furtună îngrozitoare i-a omorât 400 de oi, baciul Toma a strâns din dinți, a făcut foamea și le-a cumpărat la loc. "Nu pot fără. Mor fără ele. Mâine mor! Așa am crescut. Pot trăi numa' cu lapte de capră și o țâr' de mămăligă, ca la colibă, când eram copil, dar dacă n-aud oile lângă mine, nu-s om". Oftează Toma. Oftează și Petre: "Eu am oaia-n sânge. Cum nu mă vedea mumă-mea, mă dădeam pe după grajd și repede la oaie, să beu niște lapte!". "La fel și eu", zâmbește Toma. "Dar copiii se strică acu', se duc toți la școală, nu le mai place să alerge toată ziua după turmă". Oamenii râd. Râd împreună. Își amintesc de vremurile când erau tineri. Îl întreb pe Toma cum era când avea 25 de ani. Nu spune nimic, fluieră o singură dată, lung și ascuțit, aproape că sparge ferestrele. Înțeleg tot, nu mai e nevoie să-l întreb altceva.
Ăștia-s ciobanii. Aceiași ca și atunci. Doar vremurile s-au schimbat. Bătrânii lor au trăit să vadă cum clopotele bisericii au fost rechiziționate de armata austro-ungară în timpul Primului Război Mondial și preschimbate în arme. N-au zis nimic atunci, dar când s-a aflat că românii de peste munți au intrat în război, au trecut culmile Cindrelului și li s-au alăturat. Și acum, ca și atunci, bolile animalelor se vindecă prin descântec, fum de iască și rădăcini de răsfulg, ștevie sau șteregoaie; și acum ca și atunci, fiecare stână are un secret, pe care ciobanii îl rostesc în fața pietrelor vrăjite, îl leagă într-o năframă și îl ascund la rădăcina unui brad. Și atunci, ca și acum, secretul nu poate fi mărturisit și nici dezgropat, decât atunci când urgia e prea mare. Și atunci, ca și acum, lumea asta de aici, din Tălmăcel, a rămas puternică, mândră și nesupusă, întocmai ca pădurile și munții aceștia vechi. Dovada se află în oamenii pe care i-am întâlnit, dovada e secretul ascuns în pământul viu al unui deal cu spini.