CAMELIA VĂCARU (TVR) - "Să mizăm mai mult pe cartea de vizită a culturii"

- Stăpână, până mai ieri, pe două emisiuni culturale ("Convieţuiri", de pe TVR1, şi "Cult@rt", de pe TVR3), un domeniu nu prea prizat în zilele noastre pe micul ecran, Camelia Văcaru le-a făcut atât de bine şi cu atâta determinare, încât cine le-a văzut, s-a molipsit definitiv. O adevărată izbândă, a cărei poveste am dorit s-o aflăm -

"Există şi un public luminat"

- Ai izbutit să faci performanţă într-o zonă de nu prea mare audienţă, aceea a jurnalismului cultural curat, mizând pe cartea câştigătoare a calităţii. Oare tipul acesta de "fără fiţe" are şanse să reziste în competiţia cu vulgaritatea care copleşeşte micul ecran?

- E complicat... Astăzi, în România, să faci jurnalism cultural implică şi o doză mică de nebunie, pentru că, realist vorbind, lucrurile nu arată prea roz. Publicul se lasă antrenat foarte uşor în peisajul media cu pocnitori, deloc de bună calitate. Pe de altă parte, nu trebuie să ne lăsăm înfrânţi de tăvălugul de senzaţionalism şi prost gust, afirmând că jurnalismul cultural nu mai are nici o şansă. Are o şansă, dacă noi, cei care-l practicăm, nu ne resemnăm, ci continuăm să ţinem ştacheta sus, dacă ne încăpăţânăm să ne facem profesia curat şi decent şi dacă nu ne dăm voie să uităm că mai există, totuşi, şi-un public mai luminat, care se fereşte de vulgaritate şi de kitsch. Pentru că, într-adevăr, acest public există. Eu numai între astfel de oameni mă învârt: oameni care încă mai citesc, oameni care încă mai merg la spectacole de muzică de calitate, la teatru, la operă, la expoziţii de artă... Eu evit total vulgaritatea şi kitsch-ul, habar n-am ce se întâmplă în zona aşa-numită "mondenă" din România. Habar n-am cine ce implant şi-a mai făcut, habar n-am cine cu cine s-a mai adunat... Nu mă interesează lucrurile astea. În ce fel pot eu să cresc în meserie sau în ce fel mi se îmbogăţeşte spiritul, dacă sunt la curent cu operaţiile estetice ori aventurile de alcov ale lui X? Dacă e să ne referim la ratingul emisiunilor, nu ştiu în ce măsură el e relevant pentru discuţia noastră, pentru că vorbim de produse de nişă. "Convieţuiri", emisiunea difuzată pe TVR1, săptămânal, de la ora 15:00, este dedicată culturii etniilor din România - e vorba, deci, după cum obişnuiesc eu să spun, de "nişa nişei". (râde) Ceva mai specific de atât cu greu mai găseşti. Cu toate astea, reacţiile, multe şi pozitive, vin nu doar din România, ci şi din afara ei. Sunt numeroşi telespectatorii care ne trimit mesaje din afara României, iar asta mă bucură foarte mult. Oamenii sunt foarte atenţi la fiecare invitat, la fiecare ştire pe care o difuzăm, ne întreabă dacă se schimbă ceva... Iată, deci, cum cultura izbuteşte să ajungă şi peste graniţe, dovedind că e o foarte bună carte de vizită, pe care ar trebui să mizăm mult mai mult.

- Miza pe informaţie este maximă în emisiunea "Cult@rt", de pe TVR3. Deşi, din sezonul 3, tu nu mai prezinţi acest program, rămânând numai la cârma emisiunii „Convieţuiri”, de pe TVR1, spune-ne, te rog, de unde se iau ştirile? Cine le selectează? Cine alege invitaţii...?

- La "Cult@rt" e prezentată o viziune de ansamblu a României, pentru că televiziunea naţională are studiouri teritoriale şi colegii de acolo trimit reportaje cu tot ce e proaspăt în zonele lor. De noutăţile culturale din Bucureşti se ocupă echipa editorială din capitală, informaţiile de aici fiind promovate, în special, prin intermediul invitaţilor din platou. În ceea ce priveşte "bucătăria" emisiunii din Bucureşti, în sezoanele 1 şi 2, lucrurile au stat cam aşa: subiectele erau propuse de toată lumea, de producător, de redactori sau şi de mine, folosind informaţii din sursele noastre, dar se primeau informaţii şi direct de la artiştii ori scriitorii interesaţi să-şi promoveze evenimentele în care erau implicaţi. Ne adunam apoi într-o şedinţă şi decideam cu toţii pe ce subiecte să mergem. Tot împreună alegeam şi invitaţii, în funcţie de tema de discuţie. Materialele din ţară veneau deja editate, de cele din Bucureşti se ocupau reporterii din echipa noastră. Intro-urile ştirilor le scriam eu, la fel şi întrebările pe care le adresam invitaţilor, după ce îmi făceam documentarea. Cam la fel se petrec lucrurile şi la "Convieţuiri", cu deosebirea că acolo, atunci când e nevoie şi pentru că îmi face mare plăcere, mai editez şi eu materialele video. Spun "pentru că îmi face mare plăcere", întrucât, de fapt, eu nu am ajuns în televiziune ca prezentatoare, ci ca om care a lucrat în spatele camerelor - ştiu să filmez, dar şi să editez imaginile şi sunetul - şi ca reporter cultural. În faţa camerelor am ajuns dintr-o pură întâmplare: într-un weekend, persoana care se ocupa de prezentarea ştirilor culturale nu a fost disponibilă şi m-au chemat pe mine să-i ţin locul. Şi uite că, din trei zile, cât trebuia să fac treaba asta, am ajuns la zece ani. (râde)

Plăcinta cu bănuţ

- Pasiunea ta pentru cultura etniilor din România se trage din familie? După câte ştiu eşti din Giurgiu, un oraş multicultural...

- În anii din urmă, am devenit fascinată de arborele meu genealogic, pe care mi-l descopăr din ce în ce mai variat. Să-ţi explic: acum mă cheamă Văcaru, dar acesta este numele pe care l-am dobândit prin căsătorie, de la soţul meu. Numele meu de fată a fost Draghia. Or, Draghia este un nume a cărui etimologie e destul de dificil de stabilit, după cum mi-au explicat specialiştii pe care i-am consultat. Pot fi regăsite în el atât influenţe greceşti, cât şi sârbeşti. Apoi, numele de fată al mamei mele a fost Mîrzac, un nume categoric tătăresc. Numele de fată al bunicii mele din partea mamei a fost Chiripuci... Aşadar, originile mele par să fie foarte amestecate, iar amestecul acesta e confirmat inclusiv de anumite obiceiuri care s-au păstrat în familie, a căror sorginte nu se mai cunoaşte, dar care sunt ale noastre. De pildă, îmi amintesc că pentru Anul Nou, mamaia (bunica din partea mamei), care locuia în satul Malu - unde am stat şi eu până la şase ani - pregătea întotdeauna o plăcintă cu dovleac, în care ascundea un bănuţ. Legenda era că persoana care găsea bănuţul avea noroc în tot anul următor. Or, tradiţia aceasta, a plăcintei cu bănuţ, este tipic grecească: se numeşte Vasilopita şi reprezintă sărbătoarea tăierii pitei Sfântului Vasile cel Mare. În prima zi a noului an, în familiile greceşti, se coace şi astăzi o pită, adică o plăcintă, în care se introduce un bănuţ. După ce e scoasă din cuptor, în jurul ei se strâng toţi cei ai casei, iar capul familiei o taie în felii: prima felie este pentru iconostasul familiei, a doua, pentru casă, iar în continuare, fiecare felie este destinată câte unui membru al familiei, începând cu cel mai vârstnic şi terminând cu cel mai tânăr. Cel care găseşte bănuţul, ca şi în tradiţia familiei mele, va avea noroc tot anul.

Observatorul din cais

- Preocuparea ta pentru arborele genealogic mă face să-ţi pun o întrebare mai "specială": crezi în destin? Crezi că rădăcinile tale te-au predestinat într-un fel carierei de azi, interesului tău pentru cultura etnică?

- Nu m-am mai gândit niciodată la aspectul ăsta, dar mi-ai dat o idee! (râde) Mie mi-a plăcut întotdeauna să observ. În copilărie, eram genul mai curând tăcut, care stătea şi privea lumea din jurul lui. Năzdrăvănii făceam doar cu fratele meu, care e cu trei ani mai mic decât mine, şi pe care îl îndemnam să experimenteze toate lucrurile care mie mi se păreau periculoase: de exemplu, să pună mâna pe mămăliga fierbinte, abia răsturnată de bunica pe fundul de lemn. Altfel, însă, după cum îţi spuneam, eram un "privitor". Aveam chiar un loc preferat, un adevărat punct de observaţie: grădina bunicilor de la Malu, un paradis cu aromă de iarbă crudă şi de pâine coaptă pe vatră. Paradisul acesta îl împărţeam cu căţeluşa mea, Ali, pe care am iubit-o nespus. În ograda bunicilor, exista un cais foarte mare şi bătrân, care, sus de tot, în coroană, avea câteva ramuri care alcătuiau un căuş. Ei bine, eu luam din casă câteva blăni de oaie, le aşezam în căuşul din cais şi-mi făceam acolo un culcuş extrem de confortabil, de unde puteam să văd tot ce se întâmpla în lume, până destul de departe. Asta era plăcerea mea: să stau acolo şi să privesc sau să citesc, cât era vara de lungă. Ba, odată, mi-a venit ideea să şi dorm acolo, astfel că, după ce s-a lăsat noaptea, m-am strecurat afară din casă şi m-am cocoţat în cais, cu blănile de oaie după mine. Ce s-a mai speriat mama când s-a trezit şi nu m-a găsit în pat! (râde) Apoi, când am mai crescut, s-a adăugat şi bucuria scrisului, nu aceea a scrisului confesiv, ci, mai degrabă, a poveştilor văzute ori aflate, mai mari sau mai mici, pe care îmi plăcea să le relatez. Tocmai din apetitul ăsta pentru observaţie şi relatare a decurs şi opţiunea mea pentru jurnalism. Iar televiziunea a fost o alegere firească, întrucât, cuvântul dublat de imagine mi se pare varianta cea mai penetrantă de relatare, care te duce, cel mai uşor, acolo unde trebuie: la mesajul corect şi deplin pe care privitorul îl primeşte şi care îl emoţionează. Ceea ce e esenţial, pentru că noi, cu toţii, suntem, mai presus de orice, emoţii.

Trei pe un balansoar

- Încep să înţeleg cum de ai putut să "duci" singură, în spate, două emisiuni: una săptămânală, "Convieţuiri", şi una zilnică, "Cult@rt". Totuşi, nu ţi-a fost greu? Ai familie, soţ, copil...

- Ba da, mi-a fost greu. Îmi doresc să petrec cât mai mult timp posibil cu fetiţa mea, Sofia, care are cinci ani şi jumătate, şi cu soţul meu, cu Andrei. Cu toate astea, mă trezesc uneori că noaptea mă prinde tot în faţa laptop-ului, lucrând. Ceea ce nu e foarte bine, în relaţie cu familia mea, dar mă străduiesc mereu să găsesc justa măsură. Sunt Fecioară, o zodie perfecţionistă şi foarte critică, deci lupta de a face totul cât mai bine e o constantă în viaţa mea. Sigur, consumul de energie şi nivelul de stres sunt mari... Din fericire, faptul că fac meseria pe care mi-am dorit-o, deci ceva ce-mi place, uşurează situaţia.

- Există momente în care fetiţa sau soţul tău să-ţi reproşeze că dedici prea mult timp profesiei?

- Nu, niciodată! Soţul meu este tot jurnalist la bază şi înţelege foarte bine meseria, cu tot ceea ce implică ea. În ceea ce o priveşte pe Sofia, încet-încet, începe să înţeleagă şi ea despre ce este vorba, pentru că am avut grijă să-i tot explic "ce face mami" şi pentru că am luat-o de multe ori cu mine la serviciu, la şedinţe, la birou, în studio...

- Dincolo de muncă şi de familie, ce părţi nevăzute mai are viaţa ta? Ce te bucură, ce te întristează... ?

- Mă bucură foarte mult natura şi plimbările prin natură. Nu pot să pretind că urc munţii cu rucsacul în spate, dar îmi place să explorez natura aflată la poalele lor. Şi am şi preocupări legate de ea. De exemplu, sunt pasionată de aranjamentele florale. Chiar am făcut, anul trecut, un curs de design floral, care m-a relaxat, dar m-a şi încărcat cu foarte multă energie. Intenţionez să perseverez pe acest drum. Ştii, e bine şi sănătos să-ţi rezervi un pic de timp şi pentru tine... Pe de altă parte, în general, lucrurile care presupun manualitate mă atrag foarte mult: că-i vorba de pus tapet în camera copilului, că-i vorba de a transforma piese de mobilier, ca să le dau o altă faţă... Şi mai sunt extraordinar de pasionată de călătorii, o bucurie pe care o împărtăşim în familie. Ne place neprevăzutul, ne place să mergem pe drumuri la care nu ne-am gândit şi pe unde n-am mai fost niciodată. Drept urmare, acum câţiva ani, am reuşit, într-o aventură din asta, să ne stricăm şi maşina. Riscurile curiozităţii drumeţului! Asta a fost însă excepţia de la regulă. În rest, lucrurile s-au petrecut fără incidente. Ne plac şi zonele rurale, dar şi incursiunile în oraşe, unde - evident! - nu ratăm muzeele, palatele, castelele... Nici în vacanţă nu ne lăsăm de cultură! (râde) Cât priveşte întristarea, îţi voi răspunde că mă întristează tot ce se întâmplă astăzi, în România: e o tristeţe amestecată cu revoltă. Nu ştiu ce se va întâmpla cu ţara asta, cu viitorul copilului meu, nu ştiu dacă e o soluţie pentru el să rămână aici, dar cred că nu e în regulă nici să ne plângem foarte mult de milă şi să depunem armele, pe principiul "ce rost are?". Păi, are, fiindcă fără încăpăţânarea de a munci şi de a schimba lucrurile în bine, începând cu tine însuţi, ne anulăm întru totul. Vezi, discuţia pe subiectul ăsta e similară cu aceea de la începutul interviului, legată de viitorul jurnalismului cultural şi al jurnalismului serios şi de calitate, în general. Atunci şi eu ar trebui să mă las de meserie, căci - e limpede! -, azi, cultura este atât de puţin vizibilă, atât de dispreţuită şi, drept urmare, aşa de prost finanţată... Dar până şi în condiţiile astea, eu cred că trebuie să mergem înainte, până la capătul drumului, păstrându-ne coloana vertebrală dreaptă. Nu avem voie să ne oprim la mijloc!


NOTĂ: Sezonul 3 al „Cult@rt”, de pe TVR3, va începe pe 12 martie 2018. Emisiunea se va difuza zilnic, de luni până vineri, în intervalul orar 22:00 - 22:50 şi va fi prezentată de Marius Constantinescu.