"Există și un public luminat"
- Ai izbutit să faci performanță într-o zonă de nu prea mare audiență, aceea a jurnalismului cultural curat, mizând pe cartea câștigătoare a calității. Oare tipul acesta de "fără fițe" are șanse să reziste în competiția cu vulgaritatea care copleșește micul ecran?
- E complicat... Astăzi, în România, să faci jurnalism cultural implică și o doză mică de nebunie, pentru că, realist vorbind, lucrurile nu arată prea roz. Publicul se lasă antrenat foarte ușor în peisajul media cu pocnitori, deloc de bună calitate. Pe de altă parte, nu trebuie să ne lăsăm înfrânți de tăvălugul de senzaționalism și prost gust, afirmând că jurnalismul cultural nu mai are nici o șansă. Are o șansă, dacă noi, cei care-l practicăm, nu ne resemnăm, ci continuăm să ținem ștacheta sus, dacă ne încăpățânăm să ne facem profesia curat și decent și dacă nu ne dăm voie să uităm că mai există, totuși, și-un public mai luminat, care se ferește de vulgaritate și de kitsch. Pentru că, într-adevăr, acest public există. Eu numai între astfel de oameni mă învârt: oameni care încă mai citesc, oameni care încă mai merg la spectacole de muzică de calitate, la teatru, la operă, la expoziții de artă... Eu evit total vulgaritatea și kitsch-ul, habar n-am ce se întâmplă în zona așa-numită "mondenă" din România. Habar n-am cine ce implant și-a mai făcut, habar n-am cine cu cine s-a mai adunat... Nu mă interesează lucrurile astea. În ce fel pot eu să cresc în meserie sau în ce fel mi se îmbogățește spiritul, dacă sunt la curent cu operațiile estetice ori aventurile de alcov ale lui X? Dacă e să ne referim la ratingul emisiunilor, nu știu în ce măsură el e relevant pentru discuția noastră, pentru că vorbim de produse de nișă. "Conviețuiri", emisiunea difuzată pe TVR1, săptămânal, de la ora 15:00, este dedicată culturii etniilor din România - e vorba, deci, după cum obișnuiesc eu să spun, de "nișa nișei". (râde) Ceva mai specific de atât cu greu mai găsești. Cu toate astea, reacțiile, multe și pozitive, vin nu doar din România, ci și din afara ei. Sunt numeroși telespectatorii care ne trimit mesaje din afara României, iar asta mă bucură foarte mult. Oamenii sunt foarte atenți la fiecare invitat, la fiecare știre pe care o difuzăm, ne întreabă dacă se schimbă ceva... Iată, deci, cum cultura izbutește să ajungă și peste granițe, dovedind că e o foarte bună carte de vizită, pe care ar trebui să mizăm mult mai mult.
- Miza pe informație este maximă în emisiunea "Cult@rt", de pe TVR3. Deși, din sezonul 3, tu nu mai prezinți acest program, rămânând numai la cârma emisiunii „Conviețuiri”, de pe TVR1, spune-ne, te rog, de unde se iau știrile? Cine le selectează? Cine alege invitații...?
- La "Cult@rt" e prezentată o viziune de ansamblu a României, pentru că televiziunea națională are studiouri teritoriale și colegii de acolo trimit reportaje cu tot ce e proaspăt în zonele lor. De noutățile culturale din București se ocupă echipa editorială din capitală, informațiile de aici fiind promovate, în special, prin intermediul invitaților din platou. În ceea ce privește "bucătăria" emisiunii din București, în sezoanele 1 și 2, lucrurile au stat cam așa: subiectele erau propuse de toată lumea, de producător, de redactori sau și de mine, folosind informații din sursele noastre, dar se primeau informații și direct de la artiștii ori scriitorii interesați să-și promoveze evenimentele în care erau implicați. Ne adunam apoi într-o ședință și decideam cu toții pe ce subiecte să mergem. Tot împreună alegeam și invitații, în funcție de tema de discuție. Materialele din țară veneau deja editate, de cele din București se ocupau reporterii din echipa noastră. Intro-urile știrilor le scriam eu, la fel și întrebările pe care le adresam invitaților, după ce îmi făceam documentarea. Cam la fel se petrec lucrurile și la "Conviețuiri", cu deosebirea că acolo, atunci când e nevoie și pentru că îmi face mare plăcere, mai editez și eu materialele video. Spun "pentru că îmi face mare plăcere", întrucât, de fapt, eu nu am ajuns în televiziune ca prezentatoare, ci ca om care a lucrat în spatele camerelor - știu să filmez, dar și să editez imaginile și sunetul - și ca reporter cultural. În fața camerelor am ajuns dintr-o pură întâmplare: într-un weekend, persoana care se ocupa de prezentarea știrilor culturale nu a fost disponibilă și m-au chemat pe mine să-i țin locul. Și uite că, din trei zile, cât trebuia să fac treaba asta, am ajuns la zece ani. (râde)
Plăcinta cu bănuț
- Pasiunea ta pentru cultura etniilor din România se trage din familie? După câte știu ești din Giurgiu, un oraș multicultural...
- În anii din urmă, am devenit fascinată de arborele meu genealogic, pe care mi-l descopăr din ce în ce mai variat. Să-ți explic: acum mă cheamă Văcaru, dar acesta este numele pe care l-am dobândit prin căsătorie, de la soțul meu. Numele meu de fată a fost Draghia. Or, Draghia este un nume a cărui etimologie e destul de dificil de stabilit, după cum mi-au explicat specialiștii pe care i-am consultat. Pot fi regăsite în el atât influențe grecești, cât și sârbești. Apoi, numele de fată al mamei mele a fost Mîrzac, un nume categoric tătăresc. Numele de fată al bunicii mele din partea mamei a fost Chiripuci... Așadar, originile mele par să fie foarte amestecate, iar amestecul acesta e confirmat inclusiv de anumite obiceiuri care s-au păstrat în familie, a căror sorginte nu se mai cunoaște, dar care sunt ale noastre. De pildă, îmi amintesc că pentru Anul Nou, mamaia (bunica din partea mamei), care locuia în satul Malu - unde am stat și eu până la șase ani - pregătea întotdeauna o plăcintă cu dovleac, în care ascundea un bănuț. Legenda era că persoana care găsea bănuțul avea noroc în tot anul următor. Or, tradiția aceasta, a plăcintei cu bănuț, este tipic grecească: se numește Vasilopita și reprezintă sărbătoarea tăierii pitei Sfântului Vasile cel Mare. În prima zi a noului an, în familiile grecești, se coace și astăzi o pită, adică o plăcintă, în care se introduce un bănuț. După ce e scoasă din cuptor, în jurul ei se strâng toți cei ai casei, iar capul familiei o taie în felii: prima felie este pentru iconostasul familiei, a doua, pentru casă, iar în continuare, fiecare felie este destinată câte unui membru al familiei, începând cu cel mai vârstnic și terminând cu cel mai tânăr. Cel care găsește bănuțul, ca și în tradiția familiei mele, va avea noroc tot anul.
Observatorul din cais
- Preocuparea ta pentru arborele genealogic mă face să-ți pun o întrebare mai "specială": crezi în destin? Crezi că rădăcinile tale te-au predestinat într-un fel carierei de azi, interesului tău pentru cultura etnică?
- Nu m-am mai gândit niciodată la aspectul ăsta, dar mi-ai dat o idee! (râde) Mie mi-a plăcut întotdeauna să observ. În copilărie, eram genul mai curând tăcut, care stătea și privea lumea din jurul lui. Năzdrăvănii făceam doar cu fratele meu, care e cu trei ani mai mic decât mine, și pe care îl îndemnam să experimenteze toate lucrurile care mie mi se păreau periculoase: de exemplu, să pună mâna pe mămăliga fierbinte, abia răsturnată de bunica pe fundul de lemn. Altfel, însă, după cum îți spuneam, eram un "privitor". Aveam chiar un loc preferat, un adevărat punct de observație: grădina bunicilor de la Malu, un paradis cu aromă de iarbă crudă și de pâine coaptă pe vatră. Paradisul acesta îl împărțeam cu cățelușa mea, Ali, pe care am iubit-o nespus. În ograda bunicilor, exista un cais foarte mare și bătrân, care, sus de tot, în coroană, avea câteva ramuri care alcătuiau un căuș. Ei bine, eu luam din casă câteva blăni de oaie, le așezam în căușul din cais și-mi făceam acolo un culcuș extrem de confortabil, de unde puteam să văd tot ce se întâmpla în lume, până destul de departe. Asta era plăcerea mea: să stau acolo și să privesc sau să citesc, cât era vara de lungă. Ba, odată, mi-a venit ideea să și dorm acolo, astfel că, după ce s-a lăsat noaptea, m-am strecurat afară din casă și m-am cocoțat în cais, cu blănile de oaie după mine. Ce s-a mai speriat mama când s-a trezit și nu m-a găsit în pat! (râde) Apoi, când am mai crescut, s-a adăugat și bucuria scrisului, nu aceea a scrisului confesiv, ci, mai degrabă, a poveștilor văzute ori aflate, mai mari sau mai mici, pe care îmi plăcea să le relatez. Tocmai din apetitul ăsta pentru observație și relatare a decurs și opțiunea mea pentru jurnalism. Iar televiziunea a fost o alegere firească, întrucât, cuvântul dublat de imagine mi se pare varianta cea mai penetrantă de relatare, care te duce, cel mai ușor, acolo unde trebuie: la mesajul corect și deplin pe care privitorul îl primește și care îl emoționează. Ceea ce e esențial, pentru că noi, cu toții, suntem, mai presus de orice, emoții.
Trei pe un balansoar
- Încep să înțeleg cum de ai putut să "duci" singură, în spate, două emisiuni: una săptămânală, "Conviețuiri", și una zilnică, "Cult@rt". Totuși, nu ți-a fost greu? Ai familie, soț, copil...
- Ba da, mi-a fost greu. Îmi doresc să petrec cât mai mult timp posibil cu fetița mea, Sofia, care are cinci ani și jumătate, și cu soțul meu, cu Andrei. Cu toate astea, mă trezesc uneori că noaptea mă prinde tot în fața laptop-ului, lucrând. Ceea ce nu e foarte bine, în relație cu familia mea, dar mă străduiesc mereu să găsesc justa măsură. Sunt Fecioară, o zodie perfecționistă și foarte critică, deci lupta de a face totul cât mai bine e o constantă în viața mea. Sigur, consumul de energie și nivelul de stres sunt mari... Din fericire, faptul că fac meseria pe care mi-am dorit-o, deci ceva ce-mi place, ușurează situația.
- Există momente în care fetița sau soțul tău să-ți reproșeze că dedici prea mult timp profesiei?
- Nu, niciodată! Soțul meu este tot jurnalist la bază și înțelege foarte bine meseria, cu tot ceea ce implică ea. În ceea ce o privește pe Sofia, încet-încet, începe să înțeleagă și ea despre ce este vorba, pentru că am avut grijă să-i tot explic "ce face mami" și pentru că am luat-o de multe ori cu mine la serviciu, la ședințe, la birou, în studio...
- Dincolo de muncă și de familie, ce părți nevăzute mai are viața ta? Ce te bucură, ce te întristează... ?
- Mă bucură foarte mult natura și plimbările prin natură. Nu pot să pretind că urc munții cu rucsacul în spate, dar îmi place să explorez natura aflată la poalele lor. Și am și preocupări legate de ea. De exemplu, sunt pasionată de aranjamentele florale. Chiar am făcut, anul trecut, un curs de design floral, care m-a relaxat, dar m-a și încărcat cu foarte multă energie. Intenționez să perseverez pe acest drum. Știi, e bine și sănătos să-ți rezervi un pic de timp și pentru tine... Pe de altă parte, în general, lucrurile care presupun manualitate mă atrag foarte mult: că-i vorba de pus tapet în camera copilului, că-i vorba de a transforma piese de mobilier, ca să le dau o altă față... Și mai sunt extraordinar de pasionată de călătorii, o bucurie pe care o împărtășim în familie. Ne place neprevăzutul, ne place să mergem pe drumuri la care nu ne-am gândit și pe unde n-am mai fost niciodată. Drept urmare, acum câțiva ani, am reușit, într-o aventură din asta, să ne stricăm și mașina. Riscurile curiozității drumețului! Asta a fost însă excepția de la regulă. În rest, lucrurile s-au petrecut fără incidente. Ne plac și zonele rurale, dar și incursiunile în orașe, unde - evident! - nu ratăm muzeele, palatele, castelele... Nici în vacanță nu ne lăsăm de cultură! (râde) Cât privește întristarea, îți voi răspunde că mă întristează tot ce se întâmplă astăzi, în România: e o tristețe amestecată cu revoltă. Nu știu ce se va întâmpla cu țara asta, cu viitorul copilului meu, nu știu dacă e o soluție pentru el să rămână aici, dar cred că nu e în regulă nici să ne plângem foarte mult de milă și să depunem armele, pe principiul "ce rost are?". Păi, are, fiindcă fără încăpățânarea de a munci și de a schimba lucrurile în bine, începând cu tine însuți, ne anulăm întru totul. Vezi, discuția pe subiectul ăsta e similară cu aceea de la începutul interviului, legată de viitorul jurnalismului cultural și al jurnalismului serios și de calitate, în general. Atunci și eu ar trebui să mă las de meserie, căci - e limpede! -, azi, cultura este atât de puțin vizibilă, atât de disprețuită și, drept urmare, așa de prost finanțată... Dar până și în condițiile astea, eu cred că trebuie să mergem înainte, până la capătul drumului, păstrându-ne coloana vertebrală dreaptă. Nu avem voie să ne oprim la mijloc!
NOTĂ: Sezonul 3 al „Cult@rt”, de pe TVR3, va începe pe 12 martie 2018. Emisiunea se va difuza zilnic, de luni până vineri, în intervalul orar 22:00 - 22:50 și va fi prezentată de Marius Constantinescu.