Fetiţa şi mumia egipteană
În 1907, pe când avea trei ani, Dorothy Eady a căzut pe scările casei în care locuia. Speriată, mama ei a ridicat-o de pe jos leşinată şi a chemat în grabă doctorul de familie, care după ce a examinat-o amănunţit, a declarat că fetiţa murise. Dar o oră mai târziu, când s-a întors pentru a completa certificatul de deces, medicul a găsit-o pe fetiţă jucându-se cu păpuşa, în pătuţul ei.
Din momentul acela, Dorothy a început să aibă vise din ce în ce mai frecvente, în care vedea o clădire foarte mare, cu coloane, înconjurată de o grădină splendidă, plină de flori şi de copaci maiestuoşi. De multe ori, fără nici un motiv aparent, părinţii ei o găseau plângând. Când o întrebau de ce plânge, copila le răspundea că dorea foarte mult să se întoarcă înapoi, acasă, dar că nu ştia unde se găseşte acel loc. Într-o bună zi, doamna Eady, mătuşa ei, le-a dus pe Dorothy şi pe sora sa la British Museum, ca să vadă sălile cu antichităţi. La început, Dorothy le-a urmat bombănind, supărată că fusese luată dintre păpuşi, dar imediat ce a intrat în galeria unde erau expuse mumiile egiptene, a început să alerge de colo-colo, ţipând strident, îmbrăţişând picioarele statuilor pe care le întâlnea. Surprinsă, mătuşa ei a încercat să o liniştească şi să o ducă la etajele superioare ale muzeului, dar fetiţa a refuzat să o urmeze. S-a dus lângă o mumie închisă într-un sicriu cu fereastră de sticlă şi s-a aşezat pe jos, lângă el. Excedată de încăpăţânarea fetiţei, mătuşa a lăsat-o în pace şi a plecat mai departe, să viziteze muzeul, împreună cu Anna, sora lui Dorothy. Când s-a întors, Dorothy era postată lângă acelaşi sicriu, iar când i-a spus că trebuie să plece acasă, a început să plângă în hohote şi să strige: "Lasă-mă în pace, aceştia sunt părinţii mei!". Îngrozită, doamna Eady a cerut ajutorul unui paznic de sală, până a reuşit să o scoată pe copilă afară şi să o ducă acasă.
La câteva luni de la acest incident, Dorothy a primit în dar de la tatăl ei o enciclopedie pentru copii, dar nu s-a interesat decât de partea dedicată Egiptului, cerându-le celor din jur să îi citească toate capitolele referitoare la această ţară. Peste câteva zile, n-a mai avut nevoie de ajutor. Fetiţa a învăţat să citească cu o rapiditate uluitoare, pentru că îşi dorea cu ardoare să descifreze singură pasajele favorite din carte. Într-o zi, mama ei a surprins-o privind cu lupa imaginea unei hieroglife. "Degeaba ştii să citeşti", i-a spus ea, "nu vei putea niciodată să înţelegi ce este scris într-o limbă pe care nu o cunoşti". Calmă, Dorothy, care pe atunci avea şase ani, i-a răspuns: "Ba da, o cunosc, dar am uitat-o".
În altă zi, pe când răsfoia nişte reviste ilustrate aduse de tatăl ei, Dorothy a rămas uluită în faţa unei fotografii ce reprezenta palatul unui rege egiptean. S-a dus în biroul tatălui ei şi i-a spus: "Uite! Uite casa mea! Acolo am locuit, dar unde a dispărut grădina?". Iritat, tatăl i-a cerut fetiţei să nu mai mintă când e vorba de Egipt, explicându-i că nu avea cum să fi mers vreodată în interiorul acelei clădiri aflate în ruină şi vechi de câteva mii de ani şi nici că ar fi putut exista vreo grădină acolo, pentru că se afla în plin deşert.
La vârsta de zece ani, Dorothy devenise un vizitator permanent la British Museum din Londra, unde visa cu ochii deschişi în faţa antichităţilor egiptene. Într-o zi, în timp ce se uita la hieroglifele de pe un basorelief, un domn în vârstă, cu părul alb, care o văzuse că stă mereu în muzeu, s-a apropiat de ea şi a întrebat-o de ce nu merge la şcoală. Fetiţa i-a răspuns că la şcoală nu învăţa ceea ce ea dorea să ştie. "Şi ce doreşti tu să ştii?", a întrebat-o domnul acela. "Hieroglifele", i-a răspuns ea. "În cazul acesta, o să te învăţ eu ceea ce vrei să afli", i-a răspuns el. Acest trimis al providenţei era sir Alfred Ernest Wallis Budge, cel ce se ocupa de antichităţile egiptene de la British Museum, expert în istoria, limba şi religia Egiptului antic. Sub egida acestui mentor excepţional, Dorothy a învăţat cu o rapiditate surprinzătoare lectura hieroglifelor fundamentale, fiind capabilă mai târziu să descifreze anumite pasaje din "Cartea morţilor egipteni". Până ce sir Albert a decedat, fetiţa a fost nedespărţită de bătrânul egiptolog.
La 29 de ani, Dorothy s-a măritat cu un tânăr egiptean, pe care l-a întâlnit la Londra, pe nume Iman Abdel Meguid, şi a plecat cu el în Egipt. La puţin timp după nuntă, a început să aibă viziuni cu regele Seti, mama, dar şi socrul ei fiind martori la câteva dintre ele. În unele nopţi, se trezea pentru a scrie în mod automat, ca şi cum i-ar fi fost dictate, mesaje stranii, formate din hieroglife. Într-o viziune i-a apărut un personaj nobil care se numea Hor-Re, şi care i-a spus că într-o altă viaţă ea trăise în Egipt şi că pe atunci o chema Bentreshyt.
Specializată în arheologie, Dorothy Eady şi-a adus contribuţia la cercetările asupra vieţii din Egiptul antic, participând la săpăturile de la Gizeh. Ducea o viaţă dublă. În timpul zilei se comporta ca o englezoaică cultivată şi elegantă, care lucra pentru departamentul antichităţilor, iar noaptea devenea Bentreshyt, o egipteancă din dinastia a XIX-a, care se ruga în locurile sacre, iar în unele nopţi, primea în vis vizita regelui Seti I.
În sfârşit, pe 3 martie 1956, Dorothy, divorţată de mult timp, în vârstă pe atunci de 52 de ani, a mers în oraşul lui Seti, Abydos, pe care îl considerase întotdeauna drept adevărata sa casă. Acolo a luat numele de Omm Seti, pe care l-a purtat până la sfârşitul vieţii. Cercetările sale au dus la descoperirea, în jurul palatului, a unei grădini uriaşe, pe care o descrisese în mod amănunţit încă de pe vremea când era un copil care nu ştia absolut nimic despre Egipt.
Edward şi cometa Halley
Pe când nu avea decât opt ani, Edward Ryall a văzut o stea căzătoare pe cer. Se întâmpla în 1908 şi tatăl său i-a spus că era vorba despre cometa Halley. Micul Edward i-a replicat că mai văzuse această cometă. Copilul a fost pedepsit pentru că a minţit. Drept urmare, a păstrat pentru el foarte multe lucruri pe care ar fi dorit din tot sufletul să le povestească cuiva. Când a devenit adult şi s-a căsătorit, a avut curajul să-i relateze câteva fapte absolut tulburătoare soţiei sale, dar a trebuit să aştepte încă câţiva ani înainte de a-şi scrie experienţele. Doar în 1974 a publicat la Londra "Second Time Around" ("Aici, pentru a doua oară"), lucrare în care descria o viaţă anterioară, petrecută în secolul al XVII-lea. Pe vremea aceea, Ryall se numea John Fletcher şi se născuse în 1645, în Somerset. Mic proprietar de pământuri, el participase la revolta împotriva ducelui de Monmouth şi la numeroase evenimente istorice, pe care le povesteşte în detaliu în această lucrare. Trăise şi o tragică poveste de dragoste, cu o oarecare Melanie. În 1685, în timpul unei noi bătălii, a fost ucis de către un soldat al regelui Ioan al II-lea. Descrierile oferite de către Ryall sunt impresionante din punctul de vedere al realismului şi al acurateţii. Nici o carte de istorie nu furnizează atâtea detalii, numele membrilor clerului local, ale notarilor din regiune, precum şi datele multor evenimente din epoca respectivă. Ryall a mai descris şi multe obiecte domestice şi agricole, necunoscute în zilele noastre. În plus, a enumerat toate monedele care circulau in Anglia la vremea respectivă. Cui voia să îl creadă, englezul spunea că multe dintre amintirile sale din secolul al XVII-lea făceau parte integrantă din spiritul său. Ele persistau în conştiinţa sa şi ieşeau la suprafaţă fără nici o dificultate. Profesorul Ian Stevenson, cunoscut pentru cercetările sale asupra existenţelor paralele, a studiat cazul lui Ryall şi a schimbat cu el o importantă corespondenţă. Stevenson a observat remarcabila exactitate istorică a faptelor relatate şi dezinteresul total al autorului în ceea ce priveşte exploatarea experienţei sale, lucru care nu se întâmplă de fiecare dată la cei care pretind că au trăit o astfel de aventură. În plus, abundenţa detaliilor despre viaţa ţăranilor din epoca citată erau de-a dreptul excepţionale. Cât despre cometa Halley, ea s-a manifestat cu trei zile înainte de moartea lui Fletcher...
În aprilie 1932, revista americană "Modern Screen" a publicat o poveste ciudată relatată de actorul Melwyn Douglas. Când copilul Robin Hull a împlinit vârsta de cinci ani, a început dintr-o dată, în mod straniu, să spună poveşti foarte lungi într-o limbă necunoscută, dar care părea totuşi a fi cât se poate de coerentă. În timp ce o prietenă de familie era în vizită la ei, a auzit acest limbaj de neînţeles şi i-a propus mamei sale să cheme un specialist în limbile orientale. Profesorul care a venit a recunoscut un dialect utilizat în Tibet, ţară în care familia Hull nu pusese piciorul niciodată. Intrigat, când a stat de vorbă cu micul Robin, acesta i-a răspuns că învăţase să vorbească limba aceea la şcoală. Cum mama lui l-a contrazis, spunând că nu mersese încă la şcoală, copilul i-a răspuns: "Ba da, am fost la şcoală înainte". El îşi mai amintea că şcoala se găsea în munţi, dar că ei erau diferiţi de cei unde îşi petrecea vacanţele de vară acum. Cât despre profesori, ei purtau nişte tunici legate peste talie cu o sfoară groasă. În continuare, copilul a dat o descriere detaliată a şcolii şi a locului din jurul ei. Rugat de părinţii lui Robin, profesorul a făcut o călătorie în Tibet şi a întreprins cercetări pentru a căuta şcoala descrisă de băiat. A găsit-o. Era situată în Munţii Kuen-Lun. Toate indicaţiile furnizate de către Robin erau absolut exacte, iar preoţii lama care predau în şcoala aceea purtau robe lungi, legate la mijloc cu o funie.
Silvia şi Capitoliul
Silvia s-a născut în 1963, într-un spital din Sao Paolo, în Brazilia. Când încă nu împlinise nici măcar o lună, un avion a zburat peste casa familiei, în timp ce bunica îi dădea să sugă din biberon. Copila s-a oprit din mâncat şi s-a uitat la bătrână cu o expresie de groază pe faţă. De atunci, în fiecare zi, cum auzea un avion, începea să tremure de frică. Când s-a născut sora ei mai mică, Silvia îi spunea "sorela" sau "bambina", cuvinte foarte diferite de cele din limba portugheză, care este folosită în Brazilia. Tot la fel, îi zicea bunicii sale "mamina", şi nu "mae", ca şi ceilalţi copii brazilieni. La vârsta de doi ani, Silvia vorbea bine portugheza, dar îşi puncta frazele cu cuvinte italieneşti, limbă care nu era cunoscută de familia sa. Puţin câte puţin, Silvia părea că regăseşte amintirile unei vieţi anterioare petrecute în Italia, în timpul celui de-al doilea război mondial.
Cum familia ei credea în existenţele duble, nimeni nu i-a poruncit să nu mai spună minciuni, cum se întâmplă în majoritatea cazurilor de acest fel. Prin urmare, fetiţa a dat frâu liber amintirilor şi impresiilor dintr-o altă viaţă. Bunica sa a notat cu regularitate spusele ei într-un jurnal personal, pe care l-a ţinut permanent. Silvia vorbea despre prietenii ei italieni pronunţând cuvintele foarte corect. Ea dădea de înţeles că locuise în apropierea Capitoliului, despre care vorbea frecvent. Într-o zi, a povestit cu multă tristeţe moartea a două dintre prietenele sale, ucise de bombe. Când abia împlinise trei ani, într-o zi, pe când stătea în bucătărie alături de bunica ei, un avion a trecut pe deasupra casei şi Silvia s-a speriat din nou foarte tare. Apoi i-a povestit bunicii sale: "Când eram acolo, la Capitoliu, un băiat a venit fugind cu o bombă în mâini şi ea a explodat. Alfonsa Dinari a fost rănită la cap şi i-a curs foarte mult sânge". "Şi tu?", a întrebat bunica. "Eu am fugit şi m-am ascuns într-un colţ." "Şi apoi?" "Apoi eu şi cu prietena mea am urcat, am tot urcat". "Aţi urcat scările Capitoliului?" "Nu, bunico, am urcat acolo sus, în cer". "Şi apoi?" "Nu mai ştiu... Cred că am venit aici la voi!" În 1967, un comerciant le-a oferit părinţilor Silviei un calendar pe care putea fi văzută o fotografie a Romei. Silvia l-a luat şi a început să strige: "Uite Capitoliul! Iată casa unde locuiam! Uite stâncile pe care mă căţăram şi şcoala unde mergeam!". Era, într-adevăr, Capitoliul, dar în calendar nu se spunea nimic despre el...
LIVIU ŞUTEU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
