Copiii din alte lumi

Redactia
Din cea mai îndepărtată antichitate, exis­tă mii de relatări ale unor oameni care vorbesc despre alte vieți pe care le-ar fi trăit cândva. Ele umplu și astăzi pa­gi­nile revis­telor interesate de bizarerii. Dar cei mai cre­di­bili po­vestitori sunt copiii, pentru că ei n-au citit ni­cio­dată scrieri istorice, nu dețin informații despre lo­curile și în­tâmplările autentice pe care le descriu în amă­nunt. Memoria lor este virgină, lipsită de amintiri. Și totuși...

Fetița și mumia egipteană

În 1907, pe când avea trei ani, Dorothy Eady a că­­­zut pe scările casei în care locuia. Spe­riată, ma­ma ei a ri­di­cat-o de pe jos leșinată și a chemat în grabă doc­torul de familie, care după ce a exa­minat-o amănunțit, a de­cla­rat că fetița murise. Dar o oră mai târziu, când s-a în­tors pentru a completa certificatul de deces, me­di­cul a gă­sit-o pe fetiță jucându-se cu păpușa, în pă­tu­țul ei.
Din momentul acela, Dorothy a început să aibă vise din ce în ce mai frecvente, în care vedea o clă­dire foarte mare, cu coloane, înconjurată de o gră­dină splendidă, plină de flori și de copaci maies­tuoși. De multe ori, fără nici un motiv aparent, părinții ei o găseau plângând. Când o întrebau de ce plânge, copila le răspundea că dorea foarte mult să se întoarcă înapoi, acasă, dar că nu știa unde se găsește acel loc. Într-o bună zi, doamna Eady, mă­tușa ei, le-a dus pe Dorothy și pe sora sa la Bri­tish Museum, ca să vadă sălile cu antichități. La în­ceput, Dorothy le-a urmat bombănind, supărată că fu­sese luată dintre păpuși, dar imediat ce a in­trat în ga­le­ria unde erau expuse mumiile egiptene, a început să alerge de colo-colo, țipând strident, îm­brățișând picioa­re­le statuilor pe care le întâlnea. Sur­prinsă, mătușa ei a în­cercat să o liniștească și să o ducă la etajele su­pe­rioa­re ale muzeului, dar fe­tița a refuzat să o urmeze. S-a dus lângă o mumie închisă într-un sicriu cu fe­reas­tră de sticlă și s-a așezat pe jos, lângă el. Excedată de încă­pă­țâ­narea fetiței, mătușa a lăsat-o în pace și a plecat mai de­parte, să viziteze muzeul, împreună cu Anna, sora lui Dorothy. Când s-a întors, Dorothy era pos­tată lângă același sicriu, iar când i-a spus că tre­bu­ie să ple­ce acasă, a început să plângă în hohote și să stri­ge: "Lasă-mă în pace, aceștia sunt părinții mei!". În­gro­zită, doamna Eady a cerut ajutorul unui paznic de sală, până a reușit să o scoată pe co­pilă afară și să o ducă acasă.
La câteva luni de la acest incident, Dorothy a pri­mit în dar de la tatăl ei o enciclopedie pentru copii, dar nu s-a interesat decât de partea dedicată Egiptului, ce­rându-le celor din jur să îi citească toate capitolele re­fe­ritoare la această țară. Peste câteva zile, n-a mai avut nevoie de ajutor. Fetița a învățat să citească cu o ra­piditate uluitoare, pentru că își dorea cu ardoare să des­cifreze singură pasa­jele favorite din carte. Într-o zi, mama ei a sur­prins-o privind cu lupa imaginea unei hie­­­ro­glife. "De­gea­ba știi să citești", i-a spus ea, "nu vei pu­tea niciodată să în­țelegi ce este scris într-o limbă pe ca­­re nu o cu­noști". Cal­mă, Do­rothy, care pe atunci avea șase ani, i-a răspuns: "Ba da, o cu­nosc, dar am ui­tat-o".
În altă zi, pe când răs­foia niște reviste ilustrate aduse de tatăl ei, Dorothy a rămas uluită în fața unei fo­tografii ce reprezenta pa­la­tul unui rege egiptean. S-a dus în biroul tatălui ei și i-a spus: "Uite! Uite casa mea! Acolo am locuit, dar un­de a dispărut gră­­dina?". Iri­tat, tatăl i-a cerut fetiței să nu mai mintă când e vor­ba de Egipt, expli­cându-i că nu avea cum să fi mers vreo­dată în interiorul ace­lei clădiri aflate în ru­i­nă și vechi de câteva mii de ani și nici că ar fi putut exis­ta vreo gră­di­nă acolo, pentru că se afla în plin de­șert.
La vârsta de zece ani, Dorothy devenise un vi­zi­tator permanent la British Mu­seum din Lon­dra, unde visa cu ochii deschiși în fața antichi­tă­ți­lor egiptene. În­tr-o zi, în timp ce se uita la hiero­gli­fele de pe un ba­­sorelief, un domn în vârstă, cu pă­rul alb, care o vă­zuse că stă mereu în muzeu, s-a apro­piat de ea și a în­trebat-o de ce nu mer­ge la școală. Fetița i-a răs­puns că la școa­lă nu în­văța ceea ce ea do­rea să știe. "Și ce do­rești tu să știi?", a în­tre­bat-o domnul ace­la. "Hie­ro­­gli­fe­le", i-a răs­­puns ea. "În ca­zul a­ces­ta, o să te învăț eu ceea ce vrei să afli", i-a răs­puns el. Acest tri­mis al pro­videnței era sir Al­fred Er­nest Wallis Budge, cel ce se ocu­pa de antichi­tățile egip­­­tene de la British Mu­seum, ex­pert în istoria, lim­ba și religia Egip­­­­tului an­tic. Sub egi­da aces­­­tui mentor ex­cep­țio­nal, Do­­rothy a în­vățat cu o ra­­pi­di­ta­te sur­­prin­­ză­toa­re lec­tu­ra hie­­ro­gli­felor fun­da­mentale, fiind ca­pa­bilă mai târ­­ziu să des­­cifreze anu­mite pa­saje din "Car­tea mor­ți­lor egip­te­ni­". Pâ­­nă ce sir Albert a de­ce­dat, fe­tița a fost nedes­păr­țită de bă­­­trânul egip­tolog.
La 29 de ani, Do­rothy s-a mă­ritat cu un tânăr egip­tean, pe ca­re l-a în­tâlnit la Londra, pe nu­me Iman Abdel Meguid, și a ple­cat cu el în Egipt. La pu­țin timp du­pă nuntă, a în­ceput să ai­bă viziuni cu re­gele Seti, ma­ma, dar și socrul ei fiind mar­tori la câteva dintre ele. În une­le nopți, se trezea pentru a scrie în mod au­to­mat, ca și cum i-ar fi fost dic­tate, mesaje stra­nii, for­mate din hieroglife. Într-o vi­ziu­ne i-a apărut un per­so­naj nobil care se numea Hor-Re, și care i-a spus că în­tr-o altă viață ea trăise în Egipt și că pe atunci o che­­ma Bentreshyt.
Specializată în arheologie, Do­rothy Eady și-a adus contri­buția la cercetările asupra vieții din Egiptul antic, participând la săpăturile de la Gizeh. Ducea o viață du­blă. În timpul zilei se com­porta ca o englezoaică culti­va­tă și elegantă, care lucra pen­­­tru departamentul antichi­tă­ților, iar noaptea devenea Bentreshyt, o egipteancă din dinastia a XIX-a, care se ruga în locurile sacre, iar în unele nopți, primea în vis vizita regelui Seti I.
În sfârșit, pe 3 martie 1956, Dorothy, divorțată de mult timp, în vârstă pe atunci de 52 de ani, a mers în ora­­șul lui Seti, Abydos, pe care îl consi­derase întot­dea­una drept adevărata sa casă. Acolo a luat numele de Omm Seti, pe care l-a purtat până la sfârșitul vieții. Cer­­­cetările sale au dus la desco­perirea, în jurul pala­tului, a unei grădini uriașe, pe care o descrisese în mod amănunțit încă de pe vre­mea când era un copil care nu știa absolut nimic despre Egipt.

Edward și cometa Halley

Pe când nu avea decât opt ani, Edward Ryall a vă­zut o stea căzătoare pe cer. Se în­tâm­pla în 1908 și ta­tăl său i-a spus că era vorba despre co­meta Halley. Mi­cul Edward i-a replicat că mai văzuse aceas­tă cometă. Co­pi­lul a fost pedepsit pentru că a mințit. Drept ur­mare, a păstrat pentru el foarte multe lucruri pe care ar fi dorit din tot sufletul să le poves­teas­că cuiva. Când a devenit adult și s-a căsătorit, a avut curajul să-i relateze câteva fapte ab­solut tulburătoare soției sale, dar a trebuit să aștepte încă câțiva ani înainte de a-și scrie ex­­pe­rien­țele. Doar în 1974 a publicat la Londra "Se­cond Time Around" ("Aici, pentru a doua oară"), lu­­crare în care des­cria o viață an­te­rioară, pe­tre­cută în se­colul al XVII-lea. Pe vre­mea aceea, Ryall se nu­mea John Fletcher și se năs­cuse în 1645, în Somerset. Mic pro­prie­tar de pământuri, el par­ti­cipase la re­volta îm­po­tri­va du­celui de Monmouth și la nu­­meroase eve­ni­men­te istorice, pe care le po­vestește în detaliu în a­ceas­tă lucrare. Trăise și o tra­gi­că poveste de dra­gos­te, cu o oa­recare Me­lanie. În 1685, în tim­­pul unei noi bătălii, a fost ucis de către un soldat al regelui Ioan al II-lea. Des­crierile oferite de că­tre Ryall sunt im­­pre­sio­nante din punctul de ve­dere al rea­lis­mului și al acu­ra­teții. Nici o carte de isto­rie nu fur­nizează atâ­tea detalii, numele mem­bri­lor cle­rului lo­cal, ale notarilor din regiune, pre­cum și datele mul­tor eve­nimente din epo­ca res­pectivă. Ryall a mai des­cris și multe obiecte do­mes­tice și agri­cole, ne­cu­noscute în zilele noas­tre. În plus, a enumerat toa­­te mo­nedele care circulau in An­glia la vremea res­pectivă. Cui voia să îl crea­dă, en­gle­zul spu­­nea că multe dintre amin­tirile sale din se­co­lul al XVII-lea făceau par­te inte­gran­tă din spi­­ritul său. Ele persistau în con­știin­ța sa și ieșeau la suprafață fără nici o dificultate. Pro­fe­so­rul Ian Ste­ven­son, cunos­cut pentru cer­­ce­tă­rile sale asupra existențelor pa­ra­lele, a studiat cazul lui Ryall și a schimbat cu el o im­por­tantă cores­pon­dență. Stevenson a observat re­mar­cabila exactitate is­to­rică a faptelor relatate și de­zin­teresul total al au­­to­rului în ceea ce privește ex­ploa­tarea ex­pe­rienței sale, lucru care nu se în­tâmplă de fie­care dată la cei care pre­tind că au trăit o astfel de aven­tu­ră. În plus, abun­dența deta­lii­lor des­pre viața țăra­nilor din epoca citată erau de-a drep­tul excep­țio­nale. Cât despre cometa Halley, ea s-a manifestat cu trei zile înainte de moar­tea lui Fletcher...

Micul american care vorbea tibetana

În aprilie 1932, re­vista americană "Modern Screen" a publicat o po­veste ciudată re­la­tată de ac­torul Mel­wyn Douglas. Când copilul Robin Hull a îm­plinit vârs­ta de cinci ani, a în­ceput dintr-o da­tă, în mod stra­niu, să spu­nă po­vești foar­te lungi în­tr-o lim­bă ne­cu­nos­cută, dar care părea to­tuși a fi cât se poate de coerentă. În timp ce o prie­tenă de fa­mi­lie era în vizită la ei, a au­zit acest limbaj de ne­în­țeles și i-a pro­­pus ma­mei sale să cheme un spe­cia­list în limbile orien­tale. Pro­fe­sorul care a venit a re­cu­noscut un dialect uti­lizat în Ti­bet, țară în care fa­mi­lia Hull nu pusese piciorul ni­ciodată. Intrigat, când a stat de vorbă cu micul Ro­bin, acesta i-a răspuns că învățase să vorbească limba aceea la școală. Cum ma­ma lui l-a contrazis, spunând că nu mer­sese încă la școa­lă, copilul i-a răspuns: "Ba da, am fost la școală îna­inte". El își mai amintea că școala se gă­sea în munți, dar că ei erau diferiți de cei unde își pe­trecea vacanțele de vară acum. Cât despre pro­fe­sori, ei purtau niște tunici legate peste talie cu o sfoa­ră groa­să. În con­tinuare, copilul a dat o de­scriere detaliată a școlii și a locului din jurul ei. Ru­­gat de pă­rin­ții lui Ro­bin, pro­fesorul a făcut o călătorie în Tibet și a în­treprins cer­cetări pentru a că­uta școala descrisă de băiat. A gă­sit-o. Era situată în Munții Kuen-Lun. Toate indicațiile fur­ni­za­te de către Ro­bin erau ab­­solut exac­te, iar preoții lama care predau în școa­la aceea purtau robe lungi, le­gate la mijloc cu o fu­nie.

Silvia și Capitoliul

Silvia s-a născut în 1963, într-un spital din Sao Paolo, în Brazilia. Când încă nu împli­ni­se nici măcar o lună, un avion a zburat peste casa fami­liei, în timp ce bunica îi dădea să sugă din biberon. Copila s-a oprit din mâncat și s-a uitat la bătrână cu o expresie de groa­ză pe față. De atunci, în fie­care zi, cum auzea un avion, în­ce­pea să tre­mure de frică. Când s-a născut so­ra ei mai mi­că, Silvia îi spunea "sorela" sau "bam­bi­na", cuvinte foar­te diferite de cele din limba por­tu­gheză, care este fo­losită în Brazilia. Tot la fel, îi zicea bunicii sale "ma­mina", și nu "mae", ca și ceilalți copii bra­zi­lieni. La vârs­ta de doi ani, Silvia vorbea bine por­tu­gheza, dar își puncta frazele cu cuvinte ita­lienești, limbă care nu era cunoscută de fa­mi­lia sa. Puțin câte puțin, Silvia părea că regăsește amin­tirile unei vieți an­terioare petrecute în Italia, în timpul celui de-al doi­lea război mondial.
Cum familia ei credea în existențele duble, nimeni nu i-a poruncit să nu mai spună minciuni, cum se în­tâm­plă în majoritatea cazurilor de acest fel. Prin ur­mare, fetița a dat frâu liber amin­ti­rilor și impresiilor din­tr-o altă viață. Bunica sa a notat cu regu­la­ritate spu­­sele ei într-un jur­nal personal, pe care l-a ținut per­­ma­nent. Sil­via vor­bea despre prie­tenii ei italieni pro­nun­țând cuvintele foarte corect. Ea dădea de în­țeles că lo­cu­ise în apropierea Ca­pitoliului, despre ca­re vorbea frec­vent. Într-o zi, a po­vestit cu multă tristețe moartea a do­uă dintre pr­i­e­tenele sale, ucise de bombe. Când abia îm­plinise trei ani, într-o zi, pe când stătea în bu­că­tărie alături de bunica ei, un avion a trecut pe dea­su­pra casei și Silvia s-a speriat din nou foarte tare. Apoi i-a povestit bunicii sale: "Când eram acolo, la Ca­pitoliu, un băiat a venit fugind cu o bombă în mâini și ea a explodat. Alfonsa Dinari a fost ră­nită la cap și i-a curs foar­te mult sânge". "Și tu?", a în­trebat bunica. "Eu am fugit și m-am ascuns în­tr-un colț." "Și apoi?" "Apoi eu și cu prietena mea am ur­cat, am tot urcat". "Ați urcat scă­rile Ca­pitoliului?" "Nu, bunico, am urcat acolo sus, în cer". "Și apoi?" "Nu mai știu... Cred că am venit aici la voi!" În 1967, un comerciant le-a ofe­rit pă­rinților Silviei un calendar pe ca­re putea fi vă­zută o fotografie a Ro­mei. Silvia l-a luat și a în­ceput să stri­ge: "Uite Ca­pito­liul! Iată ca­sa unde lo­cu­iam! Uite stân­cile pe care mă că­ță­ram și școala un­de mergeam!". Era, într-adevăr, Ca­pi­toliul, dar în ca­len­dar nu se spu­nea nimic des­pre el...

LIVIU ȘUTEU