Fetița și mumia egipteană
În 1907, pe când avea trei ani, Dorothy Eady a căzut pe scările casei în care locuia. Speriată, mama ei a ridicat-o de pe jos leșinată și a chemat în grabă doctorul de familie, care după ce a examinat-o amănunțit, a declarat că fetița murise. Dar o oră mai târziu, când s-a întors pentru a completa certificatul de deces, medicul a găsit-o pe fetiță jucându-se cu păpușa, în pătuțul ei.
Din momentul acela, Dorothy a început să aibă vise din ce în ce mai frecvente, în care vedea o clădire foarte mare, cu coloane, înconjurată de o grădină splendidă, plină de flori și de copaci maiestuoși. De multe ori, fără nici un motiv aparent, părinții ei o găseau plângând. Când o întrebau de ce plânge, copila le răspundea că dorea foarte mult să se întoarcă înapoi, acasă, dar că nu știa unde se găsește acel loc. Într-o bună zi, doamna Eady, mătușa ei, le-a dus pe Dorothy și pe sora sa la British Museum, ca să vadă sălile cu antichități. La început, Dorothy le-a urmat bombănind, supărată că fusese luată dintre păpuși, dar imediat ce a intrat în galeria unde erau expuse mumiile egiptene, a început să alerge de colo-colo, țipând strident, îmbrățișând picioarele statuilor pe care le întâlnea. Surprinsă, mătușa ei a încercat să o liniștească și să o ducă la etajele superioare ale muzeului, dar fetița a refuzat să o urmeze. S-a dus lângă o mumie închisă într-un sicriu cu fereastră de sticlă și s-a așezat pe jos, lângă el. Excedată de încăpățânarea fetiței, mătușa a lăsat-o în pace și a plecat mai departe, să viziteze muzeul, împreună cu Anna, sora lui Dorothy. Când s-a întors, Dorothy era postată lângă același sicriu, iar când i-a spus că trebuie să plece acasă, a început să plângă în hohote și să strige: "Lasă-mă în pace, aceștia sunt părinții mei!". Îngrozită, doamna Eady a cerut ajutorul unui paznic de sală, până a reușit să o scoată pe copilă afară și să o ducă acasă.
La câteva luni de la acest incident, Dorothy a primit în dar de la tatăl ei o enciclopedie pentru copii, dar nu s-a interesat decât de partea dedicată Egiptului, cerându-le celor din jur să îi citească toate capitolele referitoare la această țară. Peste câteva zile, n-a mai avut nevoie de ajutor. Fetița a învățat să citească cu o rapiditate uluitoare, pentru că își dorea cu ardoare să descifreze singură pasajele favorite din carte. Într-o zi, mama ei a surprins-o privind cu lupa imaginea unei hieroglife. "Degeaba știi să citești", i-a spus ea, "nu vei putea niciodată să înțelegi ce este scris într-o limbă pe care nu o cunoști". Calmă, Dorothy, care pe atunci avea șase ani, i-a răspuns: "Ba da, o cunosc, dar am uitat-o".
În altă zi, pe când răsfoia niște reviste ilustrate aduse de tatăl ei, Dorothy a rămas uluită în fața unei fotografii ce reprezenta palatul unui rege egiptean. S-a dus în biroul tatălui ei și i-a spus: "Uite! Uite casa mea! Acolo am locuit, dar unde a dispărut grădina?". Iritat, tatăl i-a cerut fetiței să nu mai mintă când e vorba de Egipt, explicându-i că nu avea cum să fi mers vreodată în interiorul acelei clădiri aflate în ruină și vechi de câteva mii de ani și nici că ar fi putut exista vreo grădină acolo, pentru că se afla în plin deșert.
La vârsta de zece ani, Dorothy devenise un vizitator permanent la British Museum din Londra, unde visa cu ochii deschiși în fața antichităților egiptene. Într-o zi, în timp ce se uita la hieroglifele de pe un basorelief, un domn în vârstă, cu părul alb, care o văzuse că stă mereu în muzeu, s-a apropiat de ea și a întrebat-o de ce nu merge la școală. Fetița i-a răspuns că la școală nu învăța ceea ce ea dorea să știe. "Și ce dorești tu să știi?", a întrebat-o domnul acela. "Hieroglifele", i-a răspuns ea. "În cazul acesta, o să te învăț eu ceea ce vrei să afli", i-a răspuns el. Acest trimis al providenței era sir Alfred Ernest Wallis Budge, cel ce se ocupa de antichitățile egiptene de la British Museum, expert în istoria, limba și religia Egiptului antic. Sub egida acestui mentor excepțional, Dorothy a învățat cu o rapiditate surprinzătoare lectura hieroglifelor fundamentale, fiind capabilă mai târziu să descifreze anumite pasaje din "Cartea morților egipteni". Până ce sir Albert a decedat, fetița a fost nedespărțită de bătrânul egiptolog.
La 29 de ani, Dorothy s-a măritat cu un tânăr egiptean, pe care l-a întâlnit la Londra, pe nume Iman Abdel Meguid, și a plecat cu el în Egipt. La puțin timp după nuntă, a început să aibă viziuni cu regele Seti, mama, dar și socrul ei fiind martori la câteva dintre ele. În unele nopți, se trezea pentru a scrie în mod automat, ca și cum i-ar fi fost dictate, mesaje stranii, formate din hieroglife. Într-o viziune i-a apărut un personaj nobil care se numea Hor-Re, și care i-a spus că într-o altă viață ea trăise în Egipt și că pe atunci o chema Bentreshyt.
Specializată în arheologie, Dorothy Eady și-a adus contribuția la cercetările asupra vieții din Egiptul antic, participând la săpăturile de la Gizeh. Ducea o viață dublă. În timpul zilei se comporta ca o englezoaică cultivată și elegantă, care lucra pentru departamentul antichităților, iar noaptea devenea Bentreshyt, o egipteancă din dinastia a XIX-a, care se ruga în locurile sacre, iar în unele nopți, primea în vis vizita regelui Seti I.
În sfârșit, pe 3 martie 1956, Dorothy, divorțată de mult timp, în vârstă pe atunci de 52 de ani, a mers în orașul lui Seti, Abydos, pe care îl considerase întotdeauna drept adevărata sa casă. Acolo a luat numele de Omm Seti, pe care l-a purtat până la sfârșitul vieții. Cercetările sale au dus la descoperirea, în jurul palatului, a unei grădini uriașe, pe care o descrisese în mod amănunțit încă de pe vremea când era un copil care nu știa absolut nimic despre Egipt.
Edward și cometa Halley
Pe când nu avea decât opt ani, Edward Ryall a văzut o stea căzătoare pe cer. Se întâmpla în 1908 și tatăl său i-a spus că era vorba despre cometa Halley. Micul Edward i-a replicat că mai văzuse această cometă. Copilul a fost pedepsit pentru că a mințit. Drept urmare, a păstrat pentru el foarte multe lucruri pe care ar fi dorit din tot sufletul să le povestească cuiva. Când a devenit adult și s-a căsătorit, a avut curajul să-i relateze câteva fapte absolut tulburătoare soției sale, dar a trebuit să aștepte încă câțiva ani înainte de a-și scrie experiențele. Doar în 1974 a publicat la Londra "Second Time Around" ("Aici, pentru a doua oară"), lucrare în care descria o viață anterioară, petrecută în secolul al XVII-lea. Pe vremea aceea, Ryall se numea John Fletcher și se născuse în 1645, în Somerset. Mic proprietar de pământuri, el participase la revolta împotriva ducelui de Monmouth și la numeroase evenimente istorice, pe care le povestește în detaliu în această lucrare. Trăise și o tragică poveste de dragoste, cu o oarecare Melanie. În 1685, în timpul unei noi bătălii, a fost ucis de către un soldat al regelui Ioan al II-lea. Descrierile oferite de către Ryall sunt impresionante din punctul de vedere al realismului și al acurateții. Nici o carte de istorie nu furnizează atâtea detalii, numele membrilor clerului local, ale notarilor din regiune, precum și datele multor evenimente din epoca respectivă. Ryall a mai descris și multe obiecte domestice și agricole, necunoscute în zilele noastre. În plus, a enumerat toate monedele care circulau in Anglia la vremea respectivă. Cui voia să îl creadă, englezul spunea că multe dintre amintirile sale din secolul al XVII-lea făceau parte integrantă din spiritul său. Ele persistau în conștiința sa și ieșeau la suprafață fără nici o dificultate. Profesorul Ian Stevenson, cunoscut pentru cercetările sale asupra existențelor paralele, a studiat cazul lui Ryall și a schimbat cu el o importantă corespondență. Stevenson a observat remarcabila exactitate istorică a faptelor relatate și dezinteresul total al autorului în ceea ce privește exploatarea experienței sale, lucru care nu se întâmplă de fiecare dată la cei care pretind că au trăit o astfel de aventură. În plus, abundența detaliilor despre viața țăranilor din epoca citată erau de-a dreptul excepționale. Cât despre cometa Halley, ea s-a manifestat cu trei zile înainte de moartea lui Fletcher...
Micul american care vorbea tibetana
În aprilie 1932, revista americană "Modern Screen" a publicat o poveste ciudată relatată de actorul Melwyn Douglas. Când copilul Robin Hull a împlinit vârsta de cinci ani, a început dintr-o dată, în mod straniu, să spună povești foarte lungi într-o limbă necunoscută, dar care părea totuși a fi cât se poate de coerentă. În timp ce o prietenă de familie era în vizită la ei, a auzit acest limbaj de neînțeles și i-a propus mamei sale să cheme un specialist în limbile orientale. Profesorul care a venit a recunoscut un dialect utilizat în Tibet, țară în care familia Hull nu pusese piciorul niciodată. Intrigat, când a stat de vorbă cu micul Robin, acesta i-a răspuns că învățase să vorbească limba aceea la școală. Cum mama lui l-a contrazis, spunând că nu mersese încă la școală, copilul i-a răspuns: "Ba da, am fost la școală înainte". El își mai amintea că școala se găsea în munți, dar că ei erau diferiți de cei unde își petrecea vacanțele de vară acum. Cât despre profesori, ei purtau niște tunici legate peste talie cu o sfoară groasă. În continuare, copilul a dat o descriere detaliată a școlii și a locului din jurul ei. Rugat de părinții lui Robin, profesorul a făcut o călătorie în Tibet și a întreprins cercetări pentru a căuta școala descrisă de băiat. A găsit-o. Era situată în Munții Kuen-Lun. Toate indicațiile furnizate de către Robin erau absolut exacte, iar preoții lama care predau în școala aceea purtau robe lungi, legate la mijloc cu o funie.
Silvia și Capitoliul
Silvia s-a născut în 1963, într-un spital din Sao Paolo, în Brazilia. Când încă nu împlinise nici măcar o lună, un avion a zburat peste casa familiei, în timp ce bunica îi dădea să sugă din biberon. Copila s-a oprit din mâncat și s-a uitat la bătrână cu o expresie de groază pe față. De atunci, în fiecare zi, cum auzea un avion, începea să tremure de frică. Când s-a născut sora ei mai mică, Silvia îi spunea "sorela" sau "bambina", cuvinte foarte diferite de cele din limba portugheză, care este folosită în Brazilia. Tot la fel, îi zicea bunicii sale "mamina", și nu "mae", ca și ceilalți copii brazilieni. La vârsta de doi ani, Silvia vorbea bine portugheza, dar își puncta frazele cu cuvinte italienești, limbă care nu era cunoscută de familia sa. Puțin câte puțin, Silvia părea că regăsește amintirile unei vieți anterioare petrecute în Italia, în timpul celui de-al doilea război mondial.
Cum familia ei credea în existențele duble, nimeni nu i-a poruncit să nu mai spună minciuni, cum se întâmplă în majoritatea cazurilor de acest fel. Prin urmare, fetița a dat frâu liber amintirilor și impresiilor dintr-o altă viață. Bunica sa a notat cu regularitate spusele ei într-un jurnal personal, pe care l-a ținut permanent. Silvia vorbea despre prietenii ei italieni pronunțând cuvintele foarte corect. Ea dădea de înțeles că locuise în apropierea Capitoliului, despre care vorbea frecvent. Într-o zi, a povestit cu multă tristețe moartea a două dintre prietenele sale, ucise de bombe. Când abia împlinise trei ani, într-o zi, pe când stătea în bucătărie alături de bunica ei, un avion a trecut pe deasupra casei și Silvia s-a speriat din nou foarte tare. Apoi i-a povestit bunicii sale: "Când eram acolo, la Capitoliu, un băiat a venit fugind cu o bombă în mâini și ea a explodat. Alfonsa Dinari a fost rănită la cap și i-a curs foarte mult sânge". "Și tu?", a întrebat bunica. "Eu am fugit și m-am ascuns într-un colț." "Și apoi?" "Apoi eu și cu prietena mea am urcat, am tot urcat". "Ați urcat scările Capitoliului?" "Nu, bunico, am urcat acolo sus, în cer". "Și apoi?" "Nu mai știu... Cred că am venit aici la voi!" În 1967, un comerciant le-a oferit părinților Silviei un calendar pe care putea fi văzută o fotografie a Romei. Silvia l-a luat și a început să strige: "Uite Capitoliul! Iată casa unde locuiam! Uite stâncile pe care mă cățăram și școala unde mergeam!". Era, într-adevăr, Capitoliul, dar în calendar nu se spunea nimic despre el...
LIVIU ȘUTEU