Despre satul românesc, doar de bine: Capitala afinelor

- Cum s-au îmbogăţit ţăranii din Beriu, cu afinele unui chilian poposit pe fostele ogoare ale dacilor -

- Până nu demult, Beriu era un sat oarecare de la poalele Munţilor Orăştiei. Astăzi, vechea aşezare din Ţara Haţegului este capitala afinelor din România. Un chilian împământenit în Ardeal, puţin noroc şi multă muncă, par să fie reţeta fericirii în acest sat. Plantaţiile de afin au schim­bat faţa locului, transformându-l într-o aşezare modernă şi prosperă. Aflaţi mai jos cum poate să fie traiul la ţară decent, împlinit şi plin de optimism -

Totul a început într-o dimineaţă de primă­vară, când câţiva ţărani din satul Beriu, aflat la o palmă de Haţeg, se opriseră pe marginea drumului, nevenindu-le să creadă ce văd: cât cuprindeai cu ochii, hectare întregi de pământ erau înflorite şi străluceau ca o mare de lumină, sub pri­mele raze ale zilei. Un câmp cum nu mai văzuseră niciodată se întindea înain­tea lor, ivit acolo ca prin minune. "Ce Doamne iartă erau plantele alea, cu flori aşa de mirositoare. Trăz­nească-n ele! Că doară n-or fi minuni!", a zis unul dintre ţărani şi, după ce şi-a dat pălăriuţa pe frunte şi s-a scărpinat la ceafă, s-a urcat pe bicicletă şi a por­nit înapoi către sat, să anunţe ce se întâmplă la plantaţia "străinului". Până sea­ra aproape tot satul fu­sese în pelerinaj la câmpul cu "flori de lumină" şi pă­rerile, care mai de care mai fantezis­te, au început să curgă la cârciuma de la magazinul să­tesc. Mulţi şi-au adus aminte că "străinul", care ve­­nise în urmă cu câţiva ani în Be­riu, anunţase că va planta afine, ceva care nu avea cum să fie adevărat, toată lumea ştia că afinele cresc pe costişe de munte, în tufişuri sălbăticite şi foarte greu de cules. Or, "străinul" plan­tase pe câmp ceva ce semăna la bază cu carto­fii, la mijloc cu viţa-de-vie (plantele erau puse pe rânduri întinse, iar sus, înfloreau "cam ca măceşul". În zilele acelea nu s-a putut trage nicio concluzie clară. Oamenii au fost constrânşi să aştepte, ca să vădă ce o să iasă din flori. Lucrurile s-au lămurit abia câteva luni mai târziu, când în locul florilor au apărut nişte fructe mari cam cât cireşele, albăstrui şi foarte gustoase. Deşi nu semănau cu afinele de munte, boabele acelea mici şi negre aveau acelaşi gust, ba încă mai dulce şi parfumat. "Afine de cultură" a lămurit misterul proprietarul ogorului. Vara, locul mirării l-a luat bucuria: întregul sat a avut de lucru la culesul acestor afine. Nu au mai făcut naveta la câte un serviciu, departe, ci au lucrat pe bani foarte buni, chiar lângă casa lor, la plantaţia "străinului". Pe măsură ce oamenii din Beriu se lă­mureau cu rostul şi valoarea acestor fructe, înce­peau să îşi explice şi investiţiile uriaşe în plantaţie, nebunia "străinului" de a construi hale frigorifice şi de sortare imense, chiar la intrarea în sat. Dar şi aşa, mulţi încă îi plângeau de milă că şi-a îngropat aproa­pe un milion de dolari într-o afacere fără niciun viitor. Era anul 2007 şi nimeni nu bănuia re­voluţia ce urma să se întâmple în satul Beriu.

 "Străinul"

Pe străin îl cheamă Gonzalo Jarra Claissac, e din Chile şi provine dintr-o familie în care tatăl era pasionat de rodeo. Când a sosit în Beriu, avea 28 de ani şi ştia despre ţara noastră cam cât ştiau şi sătenii din Beriu despre Chile: mai nimic. Este motivul pentru care, din pre­cauţie, bagajele lui erau bur­duşite cu pastă de dinţi, să­punuri, şampoane şi alte ni­micuri necesare. Gonzalo ve­nea la Beriu ca reprezentant al celei mai mari firme de fructe de pădure din Chile - "Vital Berry". Alegerea lo­cului avea la bază o întâm­plare norocoasă: patronul fir­mei chiliene trecuse prin Be­riu, îi plăcuse locul, fusese im­presionat de pre­ţul mic al terenurilor şi al mâinii de lucru. Când analizele de sol şi de precipitaţii i-au confirmat con­di­ţii excelente pentru cultura de afin, a luat decizia de a trimite un reprezentant pen­tru a se extinde în România. Aşa a apă­rut Gonzalo în Be­riu, cu valizele pline de pastă de dinţi, tânăr şi gata de aven­tură. Primele opt hectare de plantaţie, pe care berienii le priveau cu uimire şi nelinişte, au fost un lot experimental. A fost primul pas şi cel mai greu. În primul rând, că nu ştia limba română şi tot timpul trebuia să aibă după el un tra­ducător de spaniolă. Apoi au început alte greutăţi, la care nu se gândise în Chile, unde cultura de afine era deja o tradiţie. De exemplu, i-a fost imposibil să găsească uti­laje­le potrivite pentru plantaţie: a trebuit să le inventeze singur, modificând utilajele agricole găsite la faţa locului. Altă dată, a chemat o firmă care să îi facă un sistem de irigaţii şi a constatat că nimeni nu ştia cum se face. Pe baza schiţe­lor lui şi a numeroase discu­ţii, până la urmă s-a făcut şi irigarea corectă. Şi nu în ulti­mul rând, a fost problema mentalităţii oamenilor. De multe ori găsea tractoarele oprite în mijlocul câmpului, cu tractoriştii fumând liniştiţi: "Nu s-a întâmplat nimic, şefu'. S-a terminat motorina din rezervor...". Cu banii trimişi de firma-mamă, Gon­zalo s-a apucat să construiască imense hale frigo­rifice, pentru sortare, pentru depozitare. Sute de mii de dolari au fost investiţi la marginea satului Beriu, şi singura încurajare a venit abia la prima recoltă de afine: era o recoltă-record, peste ceea ce se obţinuse în cei mai buni ani în Chile. A fost momentul în care Gonzalo a început extinderea plantaţiilor, cumpă­rând terenuri în Beriu şi plantând în fiecare an cel puţin câteva noi hectare.

D-l Gonzalo, un om fericit

În biroul modern şi elegant, cu ferestre mari, ca să se vadă întreaga panoramă a plantaţiei, "domnul Gonzalo" îmi vorbeşte acum într-o perfectă limbă română: "A fost greu la început, mai ales cu infra­structura din România acelor ani. Acum suntem bine, avem peste 40 de hectare plantate şi vrem să ne mai extindem cu încă 30. Facem cam 400 de tone de afine în fiecare an şi le vindem în special în supermarket-urile din România, Lidl şi Kaufland, iar restul la export. Tirurile pleacă de aici de obicei către Germania, Italia sau Austria". Gonzalo e încă tânăr, are un pic peste 40 de ani şi e îmbrăcat "de teren" pentru că toată ziua umblă pe câmpuri să verifice plantele şi lucrările. Filiala firmei "Vital Berry" pe care o conduce are acum peste 40 de angajaţi permanenţi, aproape toţi din satul Beriu, iar pe timpul verii, angajează peste 400 de zilieri. Îşi dă seama că fără un capital important e dificil să porneşti o afacere, dar chiar şi aşa, consideră Ro­mânia una dintre ţările europene cu cele mai mari opor­tunităţi pentru agricultură: "Sunt nişte posi­bilităţi imense aici pentru ţărani şi fermieri. Este foarte mult pământ de foarte bună calitate şi pers­pectiva dezvoltării în România este extraordinară! Românii pleacă din ţară pentru un câştig chinuit şi imediat, dar viitorul este chiar aici. E adevărat că este birocraţie, dar unde nu este?E adevărat că sunt impozite, dar în unele ţări sunt şi mai mari. Noi ne adaptăm la legislaţie şi mergem înainte. Finanţările europene sunt o mare şansă şi ar trebui profitat de ele. Ce mi se pare ciudat este că statul nu descurajează lăsatul pământului nelucrat. În Ungaria, dacă nu îţi lucrezi pământul timp de trei ani, statul ţi-l ia şi îl dă cui vrea să îl muncească. Eu, de exemplu, aş planta mai multe afine şi aş da şi mai multor oameni de lucru, dar unii nu vor să-şi vândă terenurile, le ţin aşa, să se sălbăticească, sau cer nişte preţuri de speculă. Nu mi se pare corect faţă de cei ce vor să facă ceva".
Aflu că în România, Gonzalo nu şi-a făcut doar o afacere, ci şi o familie: "Sunt fericit aici. Am cu­nos­cut-o pe soţia mea, Miruna, care este româncă, şi avem împreună trei fetiţe. Ele vorbesc şi română, şi spaniolă, şi merg la şcoală aici, la Deva. Ne-am luat o cabană nu departe, la Costeşti, şi timpul liber ni-l petrecem acolo, împreună cu mulţi prieteni ro­mâni. Nu mă gândeam că lucrurile vor lua aceas­tă direcţie, dar uite că mi-am găsit familia şi fericirea peste Ocean, la 15 mii de kilometri distanţă de casa mea natală. Acum casa mea este şi aici, în Tran­sil­vania, care îmi place foarte mult".

Primarul unui sat norocos

Emil Bîc a fost unul dintre primii oameni din Beriu care a crezut în tânărul Gonzalo. Nu văzuse în viaţa lui o plantaţie de afine, nici măcar nu ştia exact ce înseamnă şi ce implică aşa ceva. Însă a fost impresionat de curajul chilianului: "Nici nu auzi­sem de afine de cultură, până când a venit domnul Gonzalo la noi. Dar eu m-am gândit aşa: dacă omul ăsta a venit de la mii de kilometri depărtare la noi, dacă investeşte sumele astea imense în plan­taţii şi hale, nu are cum să fie o afacere pierzătoare! Am mers cu ochii închişi înainte: am pus şi eu două hectare de afine, şi ce vedeam că face el la planta­ţie, făceam şi eu. Am riscat, pentru că investiţia nu e mică, dar cu ajutorul şi sfaturile domnului Gon­zalo, m-am ţinut de treabă. Acum, nu pot decât să fiu foarte bucuros şi să mă felicit pentru decizia de atunci, pentru că este o afacere care merge foarte bine".
Astăzi, Emil Bîc este primarul comunei Beriu, din judeţul Hunedoara. Dacă vreţi să vedeţi cum putea să arate România con­dusă de oameni res­pon­sabili, dacă vreţi să vedeţi cum ar fi putut sau cum ar putea să arate sa­tele româneşti, într-o lume civilizată, atunci mergeţi până la Beriu. Cam aşa cred că arată România la care visăm cu toţii. Aici şomajul este zero, toată lu­mea are serviciu, străzile sunt asfaltate, toate satele comunei au canalizare, toate au apă curentă, toate clădirile publice, de la şcoală la primărie, sunt reno­vate. Domnul Emil îmi explică: "Marele nostru noroc este că firma Vital cumpără tot ce se produce la noi. Să ai desfacerea asigurată este mare lucru. De când avem plantaţiile de afine, toată lumea are de lucru. Ba, mai este nevoie să aducem muncitori şi din satele învecinate, că altfel nu ne descurcăm. Într-un an, am apelat la deţinuţi, ca să reuşim să adunăm tot. Vara, sunt peste o mie de zilieri la noi în sat, unii aduşi cu autobuzele de la Cugir sau de la Geoagiu. Şi asta, pentru că după ce oamenii au văzut că afinele sunt o afa­cere foarte rentabilă, s-au apucat să îşi facă şi ei pro­priile plantaţii. Domnul Gonzalo i-a ajutat pe toţi cu sfaturi şi le cumpără toată producţia, la preţuri co­rec­te. Acum, în Beriu sunt zece noi plantaţii de afine, ale sătenilor, pe o suprafaţă de peste 80 de hectare. Le-am adus oamenilor la primărie un consultant pe fonduri europene, care să îi înveţe cum să îşi facă dosarul pen­tru înfiinţarea unor astfel de culturi. Numai anul ăsta avem şase noi dosare ale unor ţărani ce vor planta fiecare între 2 şi 5 hectare de afine, pe bani europeni. Ei vin cu 10% din suma necesară şi restul sunt bani de la Uniune!".
Afacerea afinelor a adus mai mulţi bani la buge­tul primăriei, şi asta a însemnat bunăstarea între­gului sat. Într-o altă margine a Beriului există şi o fabrică de mobilă, de foarte bună calitate. Dacă îna­inte gaterele care pregăteau lemnul aveau o proble­mă cu depozitarea rumeguşului, acum oamenii din sat îl cumpără şi îl folosesc pentru creşterea acidi­tăţii solului la afine. Explozia acestor plantaţii a mai adus încă un investitor: cea mai mare firmă de butaşi de afini. Şi-au făcut pepinieră, au angajat oameni din sat şi asigură toţi puieţii necesari noilor culturi. Foarte puţini oameni din Beriu sunt plecaţi la muncă, în străinătate, iar cei plecaţi au planuri să se întoarcă şi să pornească şi ei afacerea zonei. Trep­tat-treptat, Beriu pare să se transforme în capi­tala afinelor din România. Şi când oamenii văd că pământul poate produce şi are valoare, asta se re­flectă în preţ: chiar şi in extravilan, nu există hectar de pământ agricol mai ieftin de 15 mii de euro, dar poate ajunge şi până la 40 de mii, Beriu devenind probabil cea mai scumpă zo­nă din judeţul Hune­doa­ra.

 Cu optimism de la zero

Tatiana Nistoresc şi so­ţul ei erau simpli salariaţi, când s-au hotărât să por­nească şi ei o afacere cu afine. Nu aveau niciun fel de capital, doar o bucată de pământ de un hectar şi ceva, primită moştenire. În 2014, şi-au făcut curaj şi au luat decizia: "Noi am por­nit de la zero. Pur şi sim­plu, pe baza salariilor noastre, am făcut un credit pentru a avea banii necesari înfiinţării unei plan­taţii de afin. E un urcuş, că îţi trebuie o bază, şi pentru noi, care nu am avut nimic, a fost destul de greu. Primii trei ani cu întreţinerea e greu: până au intrat pe rod plantele am plătit întreţinerea lor şi ratele la bancă doar din salarii. Cel mai greu a fost cu înfiinţarea propriu-zisă, cu plantarea, împrej­mui­rea şi irigarea. Am mai greşit şi ne-a costat... La plantare nu ştiam... că unii zic să le desfaci rădăcina, alţii zic că nu, şi astea le mai înveţi din experienţă. Domnul Gonzalo ne-a ajutat foarte mult cu sfaturi şi informaţii utile. Contează foarte mult să ai pe cineva care să te susţină când greşeşti. Cu tăiatul, de exemplu, nici acum nu îmi este clar, că anul trecut le-am tăiat mai puţin şi fructele s-au făcut mai mici. Trebuie să înveţi din experienţă...". Pentru această afacere, s-a mobilizat întreaga familie, ală­turi de ea şi soţul ei, au fost şi fiica, împreună cu gi­nerele. Cu multă muncă, s-a dovedit că patru persoane pot ţine în mână plantaţia de aproape un hectar şi jumătate. În 2017, familia Nistoresc a avut prima recoltă: peste 5 tone de afine. Au avut nevoie de zilieri ca să culeagă tot, dar efortul a meritat, profitul fiind de peste 20 de mii de euro, acoperind, practic, încă de la primul cules, investiţia iniţială. Cel mai probabil, în perioada maximă de productivitate, peste doi-trei ani, vor ajunge la un profit de peste 50 de mii de euro.
"Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat ideea asta! Sunt foarte mulţumită şi nu regret nimic! Acum le recomand tuturor să cultive afine, şi am reuşit chiar să conving o prietenă să planteze şi ea. Putem să lucrăm împreună, şi la anumite opera­ţiuni, e mai uşor. Aici, în Beriu, nu am făcut nicio asociaţie, că nu a fost nevoie, oamenii oricum se ajută reciproc. Încercăm să obţinem fonduri euro­pene pentru nişte utilaje, că totuşi e greu numai manual. Norocul nostru mare a fost şi cu cei de la Vital, că pe măsură ce culegi, nu mai stai să vinzi, duci producţia direct la ei. Să le dea Dumnezeu sănătate!". Tatiana are obrajii arşi de soare, dar optimismul şi energia ei sunt incredibile. De fapt, incredibil este să vezi câtă încredere în sine îi dă unui om satisfacţia că poate trăi cinstit din munca lui. Că poate duce o viaţă decentă alături de familie, oricât de greu este ceea ce face. Pare puţin, dar mulţi români au plecat din ţară tocmai pentru că nu şi-au permis aceste lucruri minime. O întreb pe Tatiana ce părere are despre cei care pleacă în străi­nătate: "Oamenii sunt tentaţi să plece din ţară, că se câştigă un pic mai bine, dar e greu pentru ei, că sunt departe de familie. Eu sper că oamenii vor vedea că se poate face ceva şi în România, şi nu vor mai pleca. Nu ai nevoie de mult ca să porneşti. Îţi trebuie un pic de curaj şi un serviciu bun, ca să faci un credit. Nu poţi să porneşti cu o suprafaţă mare, că e dificil, dar încetul cu încetul, se poate. Cine are o palmă de pământ moştenită de la părinţi sau bunici ar trebui să se gândească să încerce".

Sărbătoarea afinelor

Pentru că în zonă sunt tot mai mulţi producători de afine şi pentru că ţăranii din Beriu, dar şi din satele din împrejurimi, sunt tot mai interesaţi de această afacere, primarul Emil a stabilit, o dată pe an, o Sărbătoare a afinelor. Pentru oamenii obiş­nuiţi, este o bună ocazie să cumpere afine mai iefti­ne şi să guste din producţia de la Beriu. Pentru ţăra­nii care au o palmă de pământ, e un bun prilej de a se întâlni cu cei ce au deja experienţă şi pot afla de la ei informaţii şi secrete. La astfel de întâlniri îi recunoşti pe berieni de la o poştă: îmbrăcaţi frumos, păşesc mândru şi relaxat, ca omul care se ştie cu gospodăria rânduită. Au un aer uşor occidental, de fermieri, şi în privirea lor nu o să găseşti disperarea ţăranilor care merg la târg să îşi vândă ultima vită din bătătură. Este o altă faţă a satului românesc, o altă faţă, mai luminoasă, a agriculturii româneşti.
Prin mulţime, îl poţi zări câteodată, înconjurat de familie şi de prieteni, şi pe domnul Gonzalo, chilianul ajuns în fosta ţară a dacilor. Astăzi, el este un fiu al satului, omul care a deschis peştera cu comori.