O mare martiră a Rusiei - Sfânta Elisabeta Feodorovna

- A fost soţia fratelui ţarului Nicolae al II-lea, ducele Serghei Romanov, ucis de un anarhist. Germană de origine, a trecut la ortodoxie şi s-a călugărit, întemeind o mânăstire, ce le-a fost leagăn celor săraci. În timpul revoluţiei bolşevice, a fost arestată şi aruncată într-un puţ de mină, unde s-a stins de foame şi sete, alături de alţi membri ai familiei Romanovilor -

I-a strâns rămăşiţele cu mâinile ei, la doar câteva minute după nenorocire. Auzise ex­plo­zia care scuturase palatul şi se repezise pe uşă, gândindu-se la tot ce e mai rău. A ajuns în­dată la locul atentatului. Faţa şi mâi­­nile Ducelui Serghei rămăse­seră ca prin miracol neatinse de ex­plozia grenadei care îi fusese aruncată în piept, faţa şi mâi­nile pe care le sărutase de atâ­tea ori, chipul acela frumos, pe care îl visa nopţile, atunci când nu erau împreună... Cu targa în­sângerată de rămăşiţele soţu­lui ei, peste care un soldat îşi aruncase tunica, a plecat spre paraclisul Mânăstirii Ciodov, aflată în apropierea palatului. Degetele i se albiseră de la în­cleştarea cu care strângea în pumn iconiţele pe care Serghei le purta la piept. Slujba a fost ţinută de un călugăr, căruia vo­cea îi tremura. Mulţimea care um­pluse imediat paraclisul plân­gea înăbuşit, dar Elisa­beta nu a scos niciun sunet, nu a văr­sat nicio lacri­mă. Era o sta­tuie încremenită de durere, cu faţa îm­pietrită, mută faţă de tot ce se întâmpla împrejur. După slujbă, s-a întors la palat şi s-a prăbuşit într-un fotoliu. Servi­torii nu au îndrăznit să îi vobească. Durerea ocupase tot spaţiul, puteai să o atingi cu mâna. Nu era ferit de ea niciun colţişor, plasa morţii se întinsese peste tot, iar timpul se oprise în loc. În miezul nopţii, Eli­sabeta s-a ridicat din fotoliu şi s-a dus în dormitorul nepoţilor, Maria şi Dimitrie, pe care îi înfiaseră. I-a luat în braţe şi abia atunci a început să plângă. Un plânset deznădăjduit, în ho­hote rupte de lacrimi mari, un plâns pe care nu l-a mai putut opri până di­mineaţă. Trei zile nu s-a atins nici de mâncare, nici de apă. Se cufundase în rugă­ciune. Doctorii se strân­­se­seră în jurul ei îngrijoraţi, rudele nu ştiau ce să facă. În a treia zi de la moartea ducelui Serghei, în timp ce se ruga, ceva s-a întâm­plat cu inima Elisa­betei. Sufletul i s-a umplut de o lumină puternică, iar în urechi i-a răsunat vocea Sfân­tului Ioan de Kronstadt, socotit unul dintre marii sfinţi în viaţă ai Rusiei: "Durerea domniei voastre este de nedescris. Durerea Mântuitorului în grădina Ghetsimani, pe care a răbdat-o pentru păca­tele lumii, a fost şi ea de necuprins. Puneţi durerea dumneavoastră lângă durerea Lui. Astfel veţi afla mângâiere." Îi rămânea, aşadar, o singură cale, să ierte tot, fără ură şi fără ză­bavă, să ierte şi ea, aşa cum iertase şi iubise Mântuitorul pe cruce.

Iertarea creştină

În dimineaţa zilei de 20 februarie, la doar trei zile de la uciderea Marelui Duce Serghei, fratele ţarului Nicolae al II-lea, gardienii închisorii unde fusese întemniţat criminalul au primit vizita Marii Ducese Elisabeta. Îmbrăcată în doliu, slăbită de suferinţă, a cerut să îl vadă pe asasinul soţului ei. Ceea ce a urmat a şocat mai mult decât asasinatul în sine. "De ce l-ai ucis?", a întrebat ducesa. Ivan Kaliaev a privit-o lung. Făcea parte din acel soi de revoltaţi, mânaţi în luptă de un ideal pentru care sunt în stare să arunce lumea în aer. Nu putea pune în cuvinte toată ura lui împotriva ţarilor. Însă pe ea, pe ducesa sărma­ni­lor, care ajuta în Moscova toţi dez­moşteniţii sorţii, încercase totuşi să o cruţe. "Aveam pre­gătită bomba de mult, dar eraţi alături de ducele Serghei şi m-am ferit să vă ucid şi pe dumnea­voas­tră." "Nu te-ai gândit nicio clipă că ucigându-l pe el, mă ucizi şi pe mine?". Kaliaev a tăcut. "Dacă te vei căi, îi voi cere ţarului să te ierte şi mă voi ruga lui Dumnezeu să te ierte şi El. Cât depre mine, eu deja te-am iertat!".
Cei prezenţi au rămas uluiţi, luându-i atitudinea drept tulburare. Să stai faţă în faţă cu ucigaşul soţu­lui tău îţi putea întuneca minţile. Dar mila pe care Elisabeta i-a arătat-o lui Kaliaev nu a fost un acci­dent de moment, ci un drum de-o viaţă.

Prinţesa de Darmstadt

Elisabeta Alexandra Louise Alice s-a născut la Darmstadt, în Germania, pe 20 octombrie 1864. Fă­cea parte din dinastia Rurik, era Prinţesă de Hesse şi Rin. Mama ei, Prinţesa Alice, era fiica Reginei Victoria a Marii Britanii. Deşi sângele ei era cât se poate de albastru, iar familia sa stăpânea un mic ducat, educaţia prusacă a învăţat-o să îşi poarte sin­gură de grijă. La fel ca şi fraţii şi surorile ei, locuia în camere mobilate modest, îşi făcea singură focul şi a fost învăţată să gătească de mică. Mama lor, Prinţesa Alice, care îşi ducea adesea copiii în va­canţe acasă, în Anglia, în palatele ei de la Wind­sor, Balmoral şi Os­borne, avea un cult pen­tru simplitate - le-a cusut tot timpul hăinu­ţele cu mâna ei şi i-a învăţat să îşi iubească până la sacrificiu ţara şi pe Dumnezeu. Copilă­ria Elisabetei a fost mar­cată de tra­gedii. Pe când avea doar şase ani, fratele ei, Fre­deric, în vârstă de doar trei ani, a căzut de la etaj şi a murit sub ochii ei. În adolescenţă, o epidemie de difterie, de care s-a îmbolnăvit toată fami­lia, i-a se­cerat sora mai mică şi apoi, la doar o lună, mama. Elisabeta avea pe atunci 14 ani şi, într-un fel, aceste neca­zuri au purtat-o repede în lumea oamenilor ma­turi. Le va fi de acum încolo celorlalţi fraţi şi surori, ca o mamă. Când le scria mai târziu din Rusia, îi numea chiar "copiii mei". Şi-a iubit mult familia, fiind foarte apropiată de tată şi de bunica maternă, Regina Victoria, căreia îi spunea în scrisori: "Te simt ca pe o mamă şi îţi port o dragoste adâncă în inima mea. Cuvintele nu pot exprima tot ce simt, când am bucuria de a te vedea."
Pe soţul ei, Marele Duce Serghei Ale­xan­drovici, avea să îl cunoască încă din copilărie, când venea, cu mama sa, în vi­zită la Darmstadt. În adolescenţă era deja îndrăgostită de rusul acesta misterios şi frumos, însingurat şi mereu adâncit în sine, despre care apropiaţii spuneau că e ursuz şi infatuat. O curtau mulţi prinţi, dar ea l-a vrut doar pe el, deşi Regina Vic­toria a stat în calea iubirii lor, pentru că se temea de Rusia, tulburată încă de atunci de revol­tele anarhiştilor. Dar, în cele din urmă, bunica a acceptat şi cei doi s-au că­sătorit.

Convertirea

Când a venit în Sankt Petersburg, Eli­sabeta a lăsat tot oraşul fără suflare. Era superbă, fără grad de comparaţie. Ducele Constan­tin Romanov avea să scrie: "Când Marea Ducesă Elisabeta a apărut lângă împărăteasă, toţi am fost orbiţi de parcă ar fi fost soarele. De mult nu am mai văzut o aşa frumuseţe." Regina Maria a României, care îi era verişoară, îi va face un portret admirabil în me­moriile sale: "Înaltă, zveltă, mlădioasă şi de o nemărginită blândeţe - o bucurie pentru ochi, pen­tru suflet, pen­tru inimă! Frumuseţea ei era din cele ce se nu­mesc de obicei înge­reşti. Ochii, zâm­betul, mâinile, felul în care te privea, în care îţi vor­bea, în care se miş­ca, toate erau de o desă­vâr­şire care întrece cuvintele. Nu ştiu ce într-însa aducea cu un crin. Neprihănirea ei era fără seamăn, nu-ţi puteai lua ochii de la ea". Curtea Imperială a Ru­siei a iubit-o din prima clipă, poporul o venera, iar Elisabeta a ştiut să le întoarcă dra­gostea. Ceva din adân­cimea sufletului rus a atins-o încă de atunci. Era o taină nedesluşită în felul în care şi oamenii simpli, dar şi casa imperială, cu ţa­rul, ţarina şi soţul ei, Ser­ghei, pos­teau cu asprime, făceau meta­nii, se închi­nau şi se rugau aidoma călu­gărilor. O credinţă vie, puter­nică, plină de o frumuseţe străve­che, pe care o simţeai în slujbele lungi, de noapte, din mânăstiri. În conver­tirea Elisabetei, nici soţul ei, nici familia acestuia, nu au jucat niciun rol. Sfântul Ioan de Kron­stadt, un părinte de mir, de o mare delicate­ţe sufletească, care îl povăţuia pe Serghei, i-a spus să o lase să îşi gă­sească singură dru­mul. Şi inima Eli­sa­betei, împrej­muită de rigori luterane şi disci­pli­nată de rigoarea prusacă, s-a re­găsit în taina credin­ţei răsăritului. A preferat clar­obscu­rul Rusiei con­tu­rurilor ferme ale Germaniei şi s-a adâncit mai mult în misterele mistice decât în raţiunea seacă a pro­testantismului. Multă vreme şi-a tăinuit iubirea care i se născu­se în suflet pentru ortodoxie. Da­tina stră­veche cerea ca nobilii occidentali să îşi păs­treze credinţa, afară de cazul în care urcau pe tronul ţari­lor. De altfel, celelalte prinţese apusene de la Curtea Romanovilor rămăseseră în religia lor, pen­tru ele, aplecarea la credinţa mujicilor era o părăsire a lumi­nilor Euro­pei, o cădere în barbarie. "Mulţi vor pro­testa, ştiu, pentru această convertire, însă simt că ea mă aduce mai aproape de Dumnezeu." Elisabeta a făcut pasul cel mare pe 25 aprilie 1891, în ajunul Duminicii Floriilor.
Şi-a împărţit bogăţia în trei: mai întâi, bijuteriile primite de la Familia Imperială, pe care le-a donat Trezoreriei Rusiei, pentru că le socotea parte a moş­te­nirii imperiale. Apoi a venit rândul propriei fami­lii, care a primit şi ea o parte din giuvaeruri. A treia parte, şi cea mai însemnată, în care a cuprins până şi inelul ei de nuntă, împreună cu toate operele de artă pe care le avea, le-a vândut şi a cumpă­rat un teren cu câteva case. Acolo avea să se zidească de vie, ridicând o mânăstire cu totul nouă, pe care o va conduce ca stareţă, găsindu-şi ast­fel o nouă viaţă, după ce cea veche fusese spulberată de grenada care îi ucisese soţul. A numit-o "Mânăsti­rea Milostivirii Martei şi Mariei", după numele celor două surori ale lui Lazăr, care-l slujiseră pe Iisus. "Poa­te că-mi veţi spune: «Stai în palatul tău şi fă binele ca o văduvă, de la înălţime!» Dar dacă vreau să le cer celorlalţi să trăiască după nişte prin­cipii, trebuie mai întâi să le urmez eu, trebuie să trec prin ace­leaşi greu­tăţi, ca să-i pot mângâia şi încuraja. Sin­ceritatea iubirii noastre pentru Hristos, dăruirea noastră pentru El le putem dovedi mângâindu-ne semenii. Nu sunt înzestrată nici cu o minte excep­ţională, nici cu vreun talent anume. Nu am nimic deo­sebit, în afară de dragostea mea pentru Hris­tos." Până la Elisabe­ta Feodorovna, nimeni nu mai făcuse în Rusia o mânăstire în care să fie ajutaţi cei sărmani. Aşa că a bătut la toate porţile, s-a folosit de toată influenţa ei nobiliară, s-a rugat pentru donaţii la toţi prietenii înstăriţi, a reuşit să îl con­vingă pe însuşi Patriarhul Rusiei să o sprijine şi, în cele din urmă, a reuşit.
Pleca prin cele mai putrede mahalale ale Mos­covei, în locuri în care nici poliţia nu putea să pă­trundă, luând de acolo copiii singuri pe lume, pentru a-i ocroti la ea în mânăstire. În spitalul ei erau tra­taţi numai oamenii săraci, adesea mult mai bine decât în cele la care avea acces nobilimea. Şi pentru că sărmanii nu îşi permiteau medicamente, le-a fă­cut o farmacie, tot în mânăstire, unde distribuia me­dicamente gratuite sau reduse, în funcţie de posi­bili­tăţile bolnavilor. Prietena ei, contesa Olsu­fiev, spunea că "Marea Ducesă avea darul de a-şi apro­pia oamenii cu mare uşurinţă. Simţeai că trăieşte în lumi mai înalte şi îi ajuta pe ceilalţi cu multă delicateţe să se ridice. Niciodată nu a făcut pe ci­neva să se simtă mai prejos." Jertfa aceasta avea să rodească, în cele din ur­mă, mari minuni. A­colo unde doc­torii nu mai răzbeau, iar leacu­rile erau neputincioase, izbuteau mâinile pline de dragoste şi rugă­ciu­nea fier­binte a maicii sta­reţe Elisabeta.

Miracolul

E miezul nopţii. Toate surorile dorm, dar acum e ceasul când maica Elisa­beta se trezeşte pentru a-şi înce­pe drumul spre cer. În fiecare zi nu doarme mai mult de trei ceasuri, şi atunci, pe scândurile goale ale patu­lui, care nu are niciun acoperă­mânt. În chilia simplă, spoită cu var alb, o privesc de peste tot ochii sfinţilor din icoane. În colţ e o cruce a Mântuito­rului, de care a agăţat rămăşiţe din hainele Marelui Duce Serghei, culese de la locul asasinatului. Nu a vrut să se despartă de soţul ei nici aici, în liniştea mânăstirii. După ce îşi ispră­veşte rugăciunea, merge în spital, să vadă dacă bolnavii au nevoie de alinare. Dacă au, rămâne cu ei până în zori, când se trezesc şi celelalte măicuţe. Acum e alături de această femeie sărmană, o bol­navă care trece prin chinuri cumplite. Lucra ca bu­cătăreasă, când a răsturnat, fără să vrea, pe ea, o sobă cu petrol, iar flă­cările îi arseseră tot trupul, afară de palme şi tălpi. Medicii nu îi mai dădeau nicio şansă, aşa că o trimi­seseră aici, la spitalul mânăstirii, acolo unde muribunzii poposeau îna­inte de drumul spre cer. Maica Eli­sabeta o mângâie şi îi spune rugă­ciuni. Apoi, încet, începe să îi schimbe pansa­mentele. Rănile sunt infectate, orice mişcare e un chin, aşa că se opreşte de fiecare dată când aude un geamăt. Şi, împreună cu acel geamăt, inima ei se strânge de durere. Suferă întotdeauna cu fie­care bolnav. E ea în toate aceste sute de trupuri, în inimile care încearcă să se roage, în frica, dure­rile, deznă­dej­dea aces­tor părăsiţi. Zile întregi a prive­gheat, rugân­du-se ca cerul să o mi­luiască pe bucă­tăreasa arsă de vie. Zile în care viaţa aces­teia a atârnat de un fir subţire, mai străveziu decât aerul. Apoi, încet, fără nicio explicaţie, rănile au început să se vindece, iar gemetele de durere s-au stins. Când, într-o dimineaţă, doctorii au venit la obiş­nuita vizită, bolnava îngrijită de maica Elisa­beta zâmbea liniştită. Se vindecase! A fost primul mira­col să­vârşit de Marea Ducesă. Unul de care avea să se vorbească mult timp în Moscova.

Timpul muceniciei

Nu a dat înapoi niciodată. Şi nu avea cum să o facă nici acum, când Rusia era în fierbere. În pri­măvara lui 1917, ţarul Nicolae al II-lea a abdicat. Din acel mo­ment, maica Elisabeta a ştiut că zilele îi sunt numărate, dar nu a vrut să se refugieze în dosul zi­durilor Krem­linului, nici să în­chidă porţile mânăstirii. Ori de câte ori o bandă de revolu­ţionari venea cu gândul să o ucidă, le ieşea înainte cu curaj şi blân­deţe. Le spunea că e acolo doar pen­tru a sluji. Le arăta solda­ţii răniţi pe care îi trata, orfanii care aveau un acoperiş datorită măicu­ţelor. Şi după ce bolşevicii plecau, Marea Ducesă le spunea surorilor: "Tim­pul muceniciei nu a venit încă." În vara lui 1917, un trimis al Kaiserului Germaniei, Wil­helm al II-lea, a venit până la Mâ­năstirea Milostivirii Martei şi Mariei, spunându-i maicii Eli­sabeta că împăratul, care o iubise mult în tinereţe, îi acordă protec­ţie. Era vremea să plece. Rusia nu mai avea nevoie de iubirea ei. Îi voia doar sângele. Dar măicuţa a rămas, ştiind că va plăti rămânerea ei cu preţul morţii.
Când trupele CEKA au venit după ea, în a treia zi de Paşte a anului 1918, le-a spus surorilor care o încon­juraseră: "Nu plângeţi! Ne vom vedea dinco­lo!". Şi pentru că le era frică de mulţimea Mos­covei, unde era iubită chiar şi de bolşevici, cekiştii au dus-o departe, spre Siberia, lângă Eka­terinburg, într-un sat nu­mit Alapaevsk, în apro­pierea căruia se afla un puţ al unei mine părăsite, adânc de peste 20 de me­tri. Era vară, în noaptea dintre 17 şi 18 iulie, când au luat-o, împreună cu alţi membri ai familiei Ro­ma­novilor. I-au aruncat rând pe rând în puţul adânc, sperând că vor muri în cădere sau se vor îneca în apa care se adunase pe fund. Când i-a venit rândul maicii Elisabeta, ea s-a rugat cu voce tare: "Doamne, iartă-i, că nu ştiu ce fac!". Grinzile care sus­ţinuseră puţul au atenuat părbuşirea condam­naţilor. Curând, din adân­curi, cekiştii au auzit cum victimele cântă heruvicul de la Sfânta Li­turghie, con­duşi de Marea Ducesă. Au aruncat atunci gre­nade, dar după ce acestea au explodat, din fundul puţului s-a auzit cântarea "Mântuieşte, Doamne, popo­rul tău!". Speriaţi, asa­sinii au adunat crengi, le-au dat foc deasupra puţului şi au plecat. Trei luni mai târziu, când soldaţii Ar­matei Albe au eliberat re­giunea, au găsit trupurile celor asasinaţi. Nu muri­seră nici de pe urma prăbu­şirii, nici din cauza gre­nadelor sau a focului. Se stinseseră încet, de sete şi foame...