Iranianul zburător - Cum a ajuns Ehssan Chadorhany român get-beget

Destine

Odaia copilăriei

Iran, noiembrie 1980. Cuceriseră o clădire foar­­te înaltă - a poştei - în centrul oraşului Ma­habad. Se urcaseră cu frânghii pe acoperiş, prin­tr-o spăr­tu­ră de obuz. Păzeau cu rândul: două ore el, Ehssan, două ore prietenul său, Erza. Ora patru noaptea, ultimul schimb. Ehssan era obosit. I-a predat arma lui Erza, care a urcat pe acoperiş, în locul său. S-a auzit doar o singură împuşcătură, trasă de cine ştie unde... Erza a dus mâna la gât. După câteva clipe, printre degetele lui a apărut sângele. A căzut în ge­nunchi, privindu-l pe Erza în ochi. Aveau amân­doi 19 ani.
"Dacă mai stăteam două se­cunde sus, muream eu, nu el. Aşa era acolo, în linia întâi: acum eşti, în două secunde nu mai eşti. Am pierdut mulţi pri­eteni. Sute şi sute de soldaţi, murind în faţa mea...", îşi aminteşte Ehssan Chadorhany.
Departe, undeva pe malul Gol­fului Persic, ma­ma sa, Mahin, îi păs­trează şi azi camera ne­atin­să, de... 34 de ani! S-a întors din răz­boaie - unul cu kurzii, altul cu ira­kienii - după care a ple­cat în Ro­mânia. O odaie de 20 de metri pătraţi, la etajul casei părin­teşti, din orăşelul Dezful. Uni­forma militară pu­să pe pat, cu deco­ra­ţiile. Bocancii în faţă, pe covor. "Colecţia" lui de schije şi di­fe­rite ti­puri de gloanţe, mul­te scoase din trupurile unor tineri care i-au fost prieteni. Jucăriile copilăriei, lă­sate încă pe biroul la care a stu­diat pentru medi­cină. Cărţile, un tablou pe perete, cu un trandafir mare, auriu. Un dulap cu haine, lângă fe­reas­tră. Hainele pe rafturi, lăsate întocmai cum le aranjase el. "Şi azi e totul intact, fix ca atunci", zice Ehssan. Exact ca-n ziua când a părăsit Iranul, după aproape trei ani pe­tre­cuţi în război. Intrase în armată simplu sol­dat şi a ieşit comandant. A fost rugat să rămână, oferindu-i-se un salariu foar­te mare şi oportunitatea să devină ofiţer superior. Însă mereu a zis nu. Avea alte planuri. Visa să fie medic. Să ajute oameni în suferinţă. A ales Bucu­reştiul, fiindcă auzise că acolo-i şcoală perfor­mantă, iar Ceauşescu făcuse cu Iranul un schimb: 200 de studenţi pe an, contra petrol. A dat un exa­men greu şi a fost admis. Era anul 1985. Abia împlinise 22 de ani. "De atunci şi până azi, ma­ma încă mai speră c-o să mă întorc...". Îl aş­teaptă singură în casa copilăriei, ţinând o cameră la etaj neatinsă.

"Arabul de la loto"

Îl ştiu pe acest om de peste treisprezece ani. Ţinea o prăvălioară în cartierul Drumul Taberei, unde vindea lozuri, bilete prono-sport, alături de ciocolăţele, cafea, mâncare pentru pisici, lame de ras şi alte fleacuri. E singurul punct de loterie pe-o rază foarte mare împrejur. Oamenii-l pri­veau cam chiorâş. Băieţii de cartier (mai toţi ste­lişti fanatici) îl numeau "arabul ăla", poate şi fiindcă-n acei ani trăiau puţini musulmani în zonă. El, însă, nu băga în seamă pe nimeni. Veşnic cu o bască pe cap, îşi vedea de treabă, tăcut, la tejghea. Saluta pe toată lumea c-o înclinare a capului, cu­minte, umil aproape, cu un zâmbet stins pe chip. Mereu m-au marcat ochii lui migdalaţi, ochi de prinţ persan, strălucitori şi adânci, având un con­tur negru-subţire, precum machiajul unor actori din tragediile antice. Odată l-am auzit când îi explica unui client că el nu este arab, ci e dintr-un popor mai vechi, ai cărui urmaşi se mai găsesc azi în doar câteva ţări, în Iran mai ales. Probabil că le-a spus asta mai multor oameni, însă cui îi păsa? Arab, persan... tot aia. Tot "arabul de la loto" îi ziceau, şi nici el nu se străduia să le mai ex­plice. Apărea doar după-amiaza la butic. Ajun­sesem să ne ştim pe nume, îmi făcea plăcere tihna ma­ga­zinaşului său, dar mai ales liniştea acestui om pe care nimic nu părea să-l afecteze. Odată l-am vă­zut la un 1 decembrie, cu doi copii de mână. Chiar lângă Arcul de Triumf. Ne-am salutat, am în­drăz­nit să-i spun că-l respect fiindcă ne apre­ciază ziua naţională. El, un străin, de o altă religie. "Păi, cum?", a zâmbit. "De acuma mă simt şi eu parte din acest pământ..." Întoc­mai aşa a zis. Şi vor­bele astea iarăşi m-au mişcat cumva, gân­din­du-mă că era un ger cumplit, şi majoritatea româ­nilor preferaseră să rămână acasă. Dar cel mai tare m-a uimit să aflu, acum doar câteva luni, că omu­leţul ăsta cu basca lui pe cap vară-iarnă este, de fapt, medic. Şi nu orice medic, ci unul dintre cei mai apreciaţi ai Spitalului Universitar de Ur­gen­ţă. Co­laboratorul cel mai apropiat al renu­mi­tei prof. univ. dr. Liliana Voina, o somitate în chi­rurgia oculară, care-i e naşă de cununie, prietenă, şi îm­preună cu care Ehssan în­fiinţase unul dintre cele mai căutate cabinete oftalmologice din Bucu­­reşti. Lui nu-i prea place să vorbească des­pre viaţa lui, despre medicină - "pasiunea vieţii mele prefer să o ţin pentru mine", zice. Oricum, mi s-a părut destul de impresionant: un medic care după orele de spital vinde seara mărunţişuri într-o dugheană de cartier, ca să-şi întreţină mai bine familia... Îl cunoaşte şi azi tot cartierul, dar pariez că aproape nimeni nu ştie că-n toţi aceşti zeci de ani, el n-a încetat o zi să practice me­di­cina la vârf. "Fugi, bre, de-aici! Arabu' de la loto, doc­tor?!", nu le-a venit să creadă câtorva vecini, care i-au aflat mese­ria. Modestia acestui om m-a făcut să vreau să-i scriu povestea. Şi faptul că foloseşte des cuvântul "fericit". Nu ca pe-un clişeu sau ca pe o exaltare. Simţi că-i ceva fi­resc, din suflet. "Sunt realizat, fe­ricit. Vânzarea merge bine", îmi răs­pundea, deşi vedeam că nu vin­de mare lucru, şi puţină lume intră la el, în afară de pariorii microbişti. Are copii, nevastă, un aparta­ment cu trei camere în vecinătatea pră­văliei. "Nu-mi trebuie mai mult. În România sunt acasă. Totul e bine aici", zice, aranjând câteva gume de mes­tecat în cutiuţe sau mai distribuind câte-un bilet de loterie cuiva care intră în grabă.
Casa cu portocali a copilăriei are faţadă de mar­mură albă. Rodiile sunt mari, zemoase, atâr­nând în pomi scunzi. Mamei Mahin îi plac cel mai mult florile. Un rai de flori e curtea copilăriei. Mâ­na Maicii Domnului e o floare albă, căţă­ră­toare, ce îmbracă toată casa. O floa­re ce miroase doar seara: atunci, văzduhul se umple de miresme ce te fac să visezi. Mama creş­te Mâna Maicii Dom­nului dintotdeauna, fiindcă e o plantă ce vindecă toate bolile. Se zice c-a fost singura floare care a adă­pos­tit-o pe Fecioară de ostaşii lui Irod, pe când aceasta era fugară, cu pruncul Iisus. Drept mul­­ţu­mire, Maica a binecu­vântat-o cu puterea mi­racu­loasă a vindecării, atât a trupului, cât şi a sufle­telor. Aşa se zice în Iran, ca şi la noi.
Sunt opt copii în casa cu faţadă de marmură: şase băieţi şi două fete. Dintre băieţi, Ehssan e cel mai mare. Singurul care-i acum departe de ţa­ră. Încă de la 16 ani, mergea în fiecare amiază la revoluţia iraniană, împreună cu prietenii, pentru a-l da jos de la putere pe şahul Mohammad Reza Pahlavi. Devenise o obişnuinţă asta: în fiecare zi, după şcoală, se duceau acolo. A stat luni la rând, zi de zi printre gloanţe, urlând împreună cu mulţi­mea, într-o Revoluţie sângeroasă, în care au murit aproape 200.000 de oameni. Apoi, în războiul cu Irakul, au mai murit încă un milion. A ajuns în Bucureşti, într-o amiază ploioasă de octombrie, după ce şi-a luat rămas bun, cu multe lacrimi, de la mama Mahin. Un oraş cenuşiu şi chinuit, în cei mai grei ani ai comunismului. "Noi, studenţii ira­nieni, aveam, totuşi, regim privilegiat: complet izo­laţi, într-un cămin din Regie, aveam valută, mân­cam la restaurant... Dar populaţia era în să­răcie mare. Cozile acelea imense la orice, ma­ga­zinele goale, umilinţa şi frica de-a vorbi... Vă­zân­du-i pe aceşti oameni, mă întristam. Şi parcă mă legam aşa de ei, tot mai mult...".
A terminat facultatea în 1990, fix după că­de­rea comunismului. Pe data de 21 decembrie 1989 se afla în cămin cu un prieten, Ali. A auzit vuiet în stradă şi s-a dus la fereastră. Valuri de oameni se revărsau spre centrul oraşului. "Făceau semne cu mâna şi strigau: «Haideţi cu noi!». Nu ştiam ce se-ntâmplă. Dar aveau un entuziasm, o ener­gie... aşa că am coborât. Ne-am dus cu lumea pe Ştir­bei, până la Piaţa Revoluţiei. Şi acolo, la bal­con, l-am văzut pe Ceauşescu. Era 13.30-14, la amia­ză. Stăteam chiar vis-a-vis, lângă muzeul central, şi l-am văzut exact. Credea că lumea îl apla­udă. Când şi-a dat seama că nu, a încercat să-i liniştească pe oameni cu mâna. În 15 minute, a plecat cu elicopterul. Pe urmă a început pră­pă­dul. Şi azi mă gândesc ce inconştienţi eram noi, cu pielea închisă la culoare, căci puteam fi luaţi drept arabi terorişti şi poate împuşcaţi. Mă tot gândeam: ăsta nu-i războiul nostru, noi sun­tem niş­te străini... Dar eram tineri, exu­be­ranţi, şi par­că nu ne era frică. Ne bucuram cum­va că dic­ta­torul a fugit. Ne bucuram de bucuria oa­me­nilor".
Da, nu-i mai era frică de gloanţe. La nici 30 de ani, era deja la a doua revoluţie-genocid, două războaie în linia întâi, auzindu-le mereu şuieratul în urechi. Apoi, încă cinci ani, într-un spital de urgenţă, între oameni ce mureau zi de zi. Atât de departe de casă... Nu moartea-l spe­ria, poate doar destinul. Viaţa lui, de acum înainte...

Jurământul miraculos

Venise libertatea în România. Încă trei ani au mai durat studiile de specializare, apoi încă doi a mai avut dreptul să profeseze medicina, ca cetăţean străin. Astfel că anul 1996 l-a prins tot aici. De ce a rămas? "Dom' Bogdan, nu ştiu, cred că a fost soarta. Am stat într-o mare cumpănă. Cea mai grea de­cizie a vieţii mele. Mama îmi trimitea scri­sori disperate să mă întorc. Mi-a promis to­tul, casa, doar să mă-ntorc. Eu nu mai ce­rusem bani demult de la tata, Dumnezeu să-l ierte, care muncea enorm să ne ţină pe toţi opt în şcoli. Acum câş­tigam bani ca tradu­cător al unui om de afaceri iranian. Tot ce câştigam strângeam pentru studii. Până la urmă, m-am hotărât să plec în Iran. Deşi mi-era greu, trăisem deja peste zece ani aici. Mă gândeam la mama, la fraţi. Şi, exact când să plec, am primit înştiinţare că pot primi cetăţenia română. M-am îmbrăcat fru­mos şi m-am dus la Casa Poporului, unde fusesem chemat. Eram cam 500 de persoane într-o sală mare, ele­gantă, şi ministrul Jus­tiţiei era în faţa noastră. Treceam pe rând şi rosteam jurământul. Am început să citesc şi, la un moment, au în­­ceput să-mi dea la­crimile. Nu pot să ex­plic de ce. Când am ieşit de la jurământ, am simţit că sunt o par­te din ţara asta. Că trebuie să mă schimb, să fiu altcineva. E ce­va ce vine din interior, n-aveţi cum să price­peţi dacă n-aţi trecut prin asta. Până atunci eram altcineva, m-am simţit străin, totuşi. După jurământ, altci­ne­va am devenit. Am simţit că trebuie să res­pect pământul ăsta. Să respect legile şi tradiţiile româneşti. A fost ceva aşa... brusc! Ca un miracol. «Trebuie să mă schimb!», auzeam me­reu în minte. Ca şi cum iarăşi m-aş naşte!"
În ziua aceea, i-a telefonat mamei. I-a spus că nu se poate întoarce. Mama n-a înţeles de ce, pâ­nă azi. Îi zicea c-a mers să-şi dea viaţa pentru ţara lui, iar acum o părăseşte pentru o ţară străină... I-a oferit aur, doar să revină. Dar Ehssan n-auzea în minte decât jurământul: "Sunt parte a acestui pă­mânt...". Nu s-a clintit: a respectat legile şi tra­diţiile. Înainte de cununie, i-a dat voie preotului să-l boteze ordodox, punându-şi numele Ştefan. Are soţie româncă şi patru copii, toţi cu nume ro­mâ­neşti, botezaţi ortodox. Cel mai mic, Darius Ştefan, abia a împlinit o lună jumătate. "Acum, când mai merg uneori în Iran, nu pot sta mai mult de două săptămâni. Atât. Nu pot, mi se face dor de România. Chiar şi înainte să am copiii, tot aşa simţeam. Când intru pe pământul ăsta, simt ime­diat: sunt acasă!"

D-l doctor şi cei 6000 de pacienţi

Prietenul meu iranian lucrează acum la "Cen­trul Medical Brâncuşi". O clinică ultramodernă, unde numele Ehssan Chadorhany e foarte res­pectat şi căutat. Sunt cozi la acest doctor, abia îşi poate res­pecta pro­gra­mă­rile. E vineri, ora 19.30, consul­taţiile lui s-au ter­minat dar încă mai are pa­cienţi ce aşteaptă pe hol. Întreb în treacăt oamenii din jur. Aflu că e un medic la care "e interzisă orice şpagă, cât de mică", încă de când lucra în spital. Că le răs­punde la telefon pacien­ţilor, la orice oră din zi şi din noapte. Oamenii îl preţuiesc mult. Cabinetul său e larg şi luminos, cu aparatură de ultimă gene­raţie. În halatul cel alb, Ehssan e parcă "altcineva". De la 7 dimineaţa consul­tă continuu, dar nu se plân­ge de oboseală. Când are urgenţe, stă şi mai târziu. Nu se plânge de sistemul medical românesc, de politică, de nimic. Aşa cum îl ştiu dintotdeauna. "Nu mă in­teresează pe mine politica. Corupţie e peste tot. Şi-n Iran au început acum proteste mari, tot din cauza corupţiei. Oamenii ies în stradă, la fel ca aici. Toate trec. România e o ţară superbă, cu tineri minunaţi. Ca medic, pot zice că am ajuns să-i cunosc puţin pe români: în anul 2017, am avut peste 6000 de pacienţi. Sunt oameni buni, cu atâta credinţă... Nicăieri nu m-am simţit mai fericit ca aici. Eu cred că România va fi ferită de războaie mari, sângeroase, ca la noi. Mai ales de războaie in­terne. În momente de cumpănă, românii se unesc, au aceeaşi credinţă. Ţara asta a fost mereu ocrotită. Norocoasă. Am auzit la te­levizor că s-ar zice de Ro­mâ­nia că e «Gră­dina Maicii Domnului». Cum­va, cred că aşa este."
6000 de pacienţi într-un an! Omul care vindea lozuri şi gumă de mestecat în cartier nu se laudă ni­ciodată. Uneori consultă şi do­uă ore un singur pa­cient, c-un calm in­credibil. Îl întreb cum a reuşit să îşi păstreze acest calm, liniştea sufletului, după toate ororile şi înstrăinarea prin care a trecut... Dindărătul biroului său alb, Ehssan se gân­deşte puţin la răspuns. "Dom' Bogdan, viaţa mea... a fost aşa, ca un zbor peste tot ce mi s-a întâmplat. Toată viaţa mea a fost ca un zbor, ca un vis... Ceea ce rămâne e familia, locul unde te simţi acasă. Acolo te duce destinul până la ur­mă: spre un «acasă». În rest, azi eşti, mâi­ne nu eşti. Eram cu fratele meu, Muhsen, în linia întâi. Îi împinsesem pe irakieni înapoi şi au rămas pe-un câmp mulţi morţi, armament de-al lor împrăştiat. O dubiţă închisă. Fratele meu a vrut să vadă ce e înăuntru. I-am zis să nu se ducă, dar s-a dus. Când a deschis portierele din spa­te, s-a declanşat o mitralieră-capcană, lăsată acolo. Gloanţele i-au trecut prin pân­za uniformei şi prin pantaloni, între picioare. Niciun glonţ nu l-a atins. Des­tinul. Viaţa este o loterie, domnul Bog­dan".