Odaia copilăriei
Iran, noiembrie 1980. Cuceriseră o clădire foarte înaltă - a poștei - în centrul orașului Mahabad. Se urcaseră cu frânghii pe acoperiș, printr-o spărtură de obuz. Păzeau cu rândul: două ore el, Ehssan, două ore prietenul său, Erza. Ora patru noaptea, ultimul schimb. Ehssan era obosit. I-a predat arma lui Erza, care a urcat pe acoperiș, în locul său. S-a auzit doar o singură împușcătură, trasă de cine știe unde... Erza a dus mâna la gât. După câteva clipe, printre degetele lui a apărut sângele. A căzut în genunchi, privindu-l pe Erza în ochi. Aveau amândoi 19 ani.
"Dacă mai stăteam două secunde sus, muream eu, nu el. Așa era acolo, în linia întâi: acum ești, în două secunde nu mai ești. Am pierdut mulți prieteni. Sute și sute de soldați, murind în fața mea...", își amintește Ehssan Chadorhany.
Departe, undeva pe malul Golfului Persic, mama sa, Mahin, îi păstrează și azi camera neatinsă, de... 34 de ani! S-a întors din războaie - unul cu kurzii, altul cu irakienii - după care a plecat în România. O odaie de 20 de metri pătrați, la etajul casei părintești, din orășelul Dezful. Uniforma militară pusă pe pat, cu decorațiile. Bocancii în față, pe covor. "Colecția" lui de schije și diferite tipuri de gloanțe, multe scoase din trupurile unor tineri care i-au fost prieteni. Jucăriile copilăriei, lăsate încă pe biroul la care a studiat pentru medicină. Cărțile, un tablou pe perete, cu un trandafir mare, auriu. Un dulap cu haine, lângă fereastră. Hainele pe rafturi, lăsate întocmai cum le aranjase el. "Și azi e totul intact, fix ca atunci", zice Ehssan. Exact ca-n ziua când a părăsit Iranul, după aproape trei ani petrecuți în război. Intrase în armată simplu soldat și a ieșit comandant. A fost rugat să rămână, oferindu-i-se un salariu foarte mare și oportunitatea să devină ofițer superior. Însă mereu a zis nu. Avea alte planuri. Visa să fie medic. Să ajute oameni în suferință. A ales Bucureștiul, fiindcă auzise că acolo-i școală performantă, iar Ceaușescu făcuse cu Iranul un schimb: 200 de studenți pe an, contra petrol. A dat un examen greu și a fost admis. Era anul 1985. Abia împlinise 22 de ani. "De atunci și până azi, mama încă mai speră c-o să mă întorc...". Îl așteaptă singură în casa copilăriei, ținând o cameră la etaj neatinsă.
"Arabul de la loto"
Îl știu pe acest om de peste treisprezece ani. Ținea o prăvălioară în cartierul Drumul Taberei, unde vindea lozuri, bilete prono-sport, alături de ciocolățele, cafea, mâncare pentru pisici, lame de ras și alte fleacuri. E singurul punct de loterie pe-o rază foarte mare împrejur. Oamenii-l priveau cam chiorâș. Băieții de cartier (mai toți steliști fanatici) îl numeau "arabul ăla", poate și fiindcă-n acei ani trăiau puțini musulmani în zonă. El, însă, nu băga în seamă pe nimeni. Veșnic cu o bască pe cap, își vedea de treabă, tăcut, la tejghea. Saluta pe toată lumea c-o înclinare a capului, cuminte, umil aproape, cu un zâmbet stins pe chip. Mereu m-au marcat ochii lui migdalați, ochi de prinț persan, strălucitori și adânci, având un contur negru-subțire, precum machiajul unor actori din tragediile antice. Odată l-am auzit când îi explica unui client că el nu este arab, ci e dintr-un popor mai vechi, ai cărui urmași se mai găsesc azi în doar câteva țări, în Iran mai ales. Probabil că le-a spus asta mai multor oameni, însă cui îi păsa? Arab, persan... tot aia. Tot "arabul de la loto" îi ziceau, și nici el nu se străduia să le mai explice. Apărea doar după-amiaza la butic. Ajunsesem să ne știm pe nume, îmi făcea plăcere tihna magazinașului său, dar mai ales liniștea acestui om pe care nimic nu părea să-l afecteze. Odată l-am văzut la un 1 decembrie, cu doi copii de mână. Chiar lângă Arcul de Triumf. Ne-am salutat, am îndrăznit să-i spun că-l respect fiindcă ne apreciază ziua națională. El, un străin, de o altă religie. "Păi, cum?", a zâmbit. "De acuma mă simt și eu parte din acest pământ..." Întocmai așa a zis. Și vorbele astea iarăși m-au mișcat cumva, gândindu-mă că era un ger cumplit, și majoritatea românilor preferaseră să rămână acasă. Dar cel mai tare m-a uimit să aflu, acum doar câteva luni, că omulețul ăsta cu basca lui pe cap vară-iarnă este, de fapt, medic. Și nu orice medic, ci unul dintre cei mai apreciați ai Spitalului Universitar de Urgență. Colaboratorul cel mai apropiat al renumitei prof. univ. dr. Liliana Voina, o somitate în chirurgia oculară, care-i e nașă de cununie, prietenă, și împreună cu care Ehssan înființase unul dintre cele mai căutate cabinete oftalmologice din București. Lui nu-i prea place să vorbească despre viața lui, despre medicină - "pasiunea vieții mele prefer să o țin pentru mine", zice. Oricum, mi s-a părut destul de impresionant: un medic care după orele de spital vinde seara mărunțișuri într-o dugheană de cartier, ca să-și întrețină mai bine familia... Îl cunoaște și azi tot cartierul, dar pariez că aproape nimeni nu știe că-n toți acești zeci de ani, el n-a încetat o zi să practice medicina la vârf. "Fugi, bre, de-aici! Arabu' de la loto, doctor?!", nu le-a venit să creadă câtorva vecini, care i-au aflat meseria. Modestia acestui om m-a făcut să vreau să-i scriu povestea. Și faptul că folosește des cuvântul "fericit". Nu ca pe-un clișeu sau ca pe o exaltare. Simți că-i ceva firesc, din suflet. "Sunt realizat, fericit. Vânzarea merge bine", îmi răspundea, deși vedeam că nu vinde mare lucru, și puțină lume intră la el, în afară de pariorii microbiști. Are copii, nevastă, un apartament cu trei camere în vecinătatea prăvăliei. "Nu-mi trebuie mai mult. În România sunt acasă. Totul e bine aici", zice, aranjând câteva gume de mestecat în cutiuțe sau mai distribuind câte-un bilet de loterie cuiva care intră în grabă.
Casa cu portocali a copilăriei are fațadă de marmură albă. Rodiile sunt mari, zemoase, atârnând în pomi scunzi. Mamei Mahin îi plac cel mai mult florile. Un rai de flori e curtea copilăriei. Mâna Maicii Domnului e o floare albă, cățărătoare, ce îmbracă toată casa. O floare ce miroase doar seara: atunci, văzduhul se umple de miresme ce te fac să visezi. Mama crește Mâna Maicii Domnului dintotdeauna, fiindcă e o plantă ce vindecă toate bolile. Se zice c-a fost singura floare care a adăpostit-o pe Fecioară de ostașii lui Irod, pe când aceasta era fugară, cu pruncul Iisus. Drept mulțumire, Maica a binecuvântat-o cu puterea miraculoasă a vindecării, atât a trupului, cât și a sufletelor. Așa se zice în Iran, ca și la noi.
Sunt opt copii în casa cu fațadă de marmură: șase băieți și două fete. Dintre băieți, Ehssan e cel mai mare. Singurul care-i acum departe de țară. Încă de la 16 ani, mergea în fiecare amiază la revoluția iraniană, împreună cu prietenii, pentru a-l da jos de la putere pe șahul Mohammad Reza Pahlavi. Devenise o obișnuință asta: în fiecare zi, după școală, se duceau acolo. A stat luni la rând, zi de zi printre gloanțe, urlând împreună cu mulțimea, într-o Revoluție sângeroasă, în care au murit aproape 200.000 de oameni. Apoi, în războiul cu Irakul, au mai murit încă un milion. A ajuns în București, într-o amiază ploioasă de octombrie, după ce și-a luat rămas bun, cu multe lacrimi, de la mama Mahin. Un oraș cenușiu și chinuit, în cei mai grei ani ai comunismului. "Noi, studenții iranieni, aveam, totuși, regim privilegiat: complet izolați, într-un cămin din Regie, aveam valută, mâncam la restaurant... Dar populația era în sărăcie mare. Cozile acelea imense la orice, magazinele goale, umilința și frica de-a vorbi... Văzându-i pe acești oameni, mă întristam. Și parcă mă legam așa de ei, tot mai mult...".
A terminat facultatea în 1990, fix după căderea comunismului. Pe data de 21 decembrie 1989 se afla în cămin cu un prieten, Ali. A auzit vuiet în stradă și s-a dus la fereastră. Valuri de oameni se revărsau spre centrul orașului. "Făceau semne cu mâna și strigau: «Haideți cu noi!». Nu știam ce se-ntâmplă. Dar aveau un entuziasm, o energie... așa că am coborât. Ne-am dus cu lumea pe Știrbei, până la Piața Revoluției. Și acolo, la balcon, l-am văzut pe Ceaușescu. Era 13.30-14, la amiază. Stăteam chiar vis-a-vis, lângă muzeul central, și l-am văzut exact. Credea că lumea îl aplaudă. Când și-a dat seama că nu, a încercat să-i liniștească pe oameni cu mâna. În 15 minute, a plecat cu elicopterul. Pe urmă a început prăpădul. Și azi mă gândesc ce inconștienți eram noi, cu pielea închisă la culoare, căci puteam fi luați drept arabi teroriști și poate împușcați. Mă tot gândeam: ăsta nu-i războiul nostru, noi suntem niște străini... Dar eram tineri, exuberanți, și parcă nu ne era frică. Ne bucuram cumva că dictatorul a fugit. Ne bucuram de bucuria oamenilor".
Da, nu-i mai era frică de gloanțe. La nici 30 de ani, era deja la a doua revoluție-genocid, două războaie în linia întâi, auzindu-le mereu șuieratul în urechi. Apoi, încă cinci ani, într-un spital de urgență, între oameni ce mureau zi de zi. Atât de departe de casă... Nu moartea-l speria, poate doar destinul. Viața lui, de acum înainte...
Jurământul miraculos
Venise libertatea în România. Încă trei ani au mai durat studiile de specializare, apoi încă doi a mai avut dreptul să profeseze medicina, ca cetățean străin. Astfel că anul 1996 l-a prins tot aici. De ce a rămas? "Dom' Bogdan, nu știu, cred că a fost soarta. Am stat într-o mare cumpănă. Cea mai grea decizie a vieții mele. Mama îmi trimitea scrisori disperate să mă întorc. Mi-a promis totul, casa, doar să mă-ntorc. Eu nu mai cerusem bani demult de la tata, Dumnezeu să-l ierte, care muncea enorm să ne țină pe toți opt în școli. Acum câștigam bani ca traducător al unui om de afaceri iranian. Tot ce câștigam strângeam pentru studii. Până la urmă, m-am hotărât să plec în Iran. Deși mi-era greu, trăisem deja peste zece ani aici. Mă gândeam la mama, la frați. Și, exact când să plec, am primit înștiințare că pot primi cetățenia română. M-am îmbrăcat frumos și m-am dus la Casa Poporului, unde fusesem chemat. Eram cam 500 de persoane într-o sală mare, elegantă, și ministrul Justiției era în fața noastră. Treceam pe rând și rosteam jurământul. Am început să citesc și, la un moment, au început să-mi dea lacrimile. Nu pot să explic de ce. Când am ieșit de la jurământ, am simțit că sunt o parte din țara asta. Că trebuie să mă schimb, să fiu altcineva. E ceva ce vine din interior, n-aveți cum să pricepeți dacă n-ați trecut prin asta. Până atunci eram altcineva, m-am simțit străin, totuși. După jurământ, altcineva am devenit. Am simțit că trebuie să respect pământul ăsta. Să respect legile și tradițiile românești. A fost ceva așa... brusc! Ca un miracol. «Trebuie să mă schimb!», auzeam mereu în minte. Ca și cum iarăși m-aș naște!"
În ziua aceea, i-a telefonat mamei. I-a spus că nu se poate întoarce. Mama n-a înțeles de ce, până azi. Îi zicea c-a mers să-și dea viața pentru țara lui, iar acum o părăsește pentru o țară străină... I-a oferit aur, doar să revină. Dar Ehssan n-auzea în minte decât jurământul: "Sunt parte a acestui pământ...". Nu s-a clintit: a respectat legile și tradițiile. Înainte de cununie, i-a dat voie preotului să-l boteze ordodox, punându-și numele Ștefan. Are soție româncă și patru copii, toți cu nume românești, botezați ortodox. Cel mai mic, Darius Ștefan, abia a împlinit o lună jumătate. "Acum, când mai merg uneori în Iran, nu pot sta mai mult de două săptămâni. Atât. Nu pot, mi se face dor de România. Chiar și înainte să am copiii, tot așa simțeam. Când intru pe pământul ăsta, simt imediat: sunt acasă!"
D-l doctor și cei 6000 de pacienți
Prietenul meu iranian lucrează acum la "Centrul Medical Brâncuși". O clinică ultramodernă, unde numele Ehssan Chadorhany e foarte respectat și căutat. Sunt cozi la acest doctor, abia își poate respecta programările. E vineri, ora 19.30, consultațiile lui s-au terminat dar încă mai are pacienți ce așteaptă pe hol. Întreb în treacăt oamenii din jur. Aflu că e un medic la care "e interzisă orice șpagă, cât de mică", încă de când lucra în spital. Că le răspunde la telefon pacienților, la orice oră din zi și din noapte. Oamenii îl prețuiesc mult. Cabinetul său e larg și luminos, cu aparatură de ultimă generație. În halatul cel alb, Ehssan e parcă "altcineva". De la 7 dimineața consultă continuu, dar nu se plânge de oboseală. Când are urgențe, stă și mai târziu. Nu se plânge de sistemul medical românesc, de politică, de nimic. Așa cum îl știu dintotdeauna. "Nu mă interesează pe mine politica. Corupție e peste tot. Și-n Iran au început acum proteste mari, tot din cauza corupției. Oamenii ies în stradă, la fel ca aici. Toate trec. România e o țară superbă, cu tineri minunați. Ca medic, pot zice că am ajuns să-i cunosc puțin pe români: în anul 2017, am avut peste 6000 de pacienți. Sunt oameni buni, cu atâta credință... Nicăieri nu m-am simțit mai fericit ca aici. Eu cred că România va fi ferită de războaie mari, sângeroase, ca la noi. Mai ales de războaie interne. În momente de cumpănă, românii se unesc, au aceeași credință. Țara asta a fost mereu ocrotită. Norocoasă. Am auzit la televizor că s-ar zice de România că e «Grădina Maicii Domnului». Cumva, cred că așa este."
6000 de pacienți într-un an! Omul care vindea lozuri și gumă de mestecat în cartier nu se laudă niciodată. Uneori consultă și două ore un singur pacient, c-un calm incredibil. Îl întreb cum a reușit să își păstreze acest calm, liniștea sufletului, după toate ororile și înstrăinarea prin care a trecut... Dindărătul biroului său alb, Ehssan se gândește puțin la răspuns. "Dom' Bogdan, viața mea... a fost așa, ca un zbor peste tot ce mi s-a întâmplat. Toată viața mea a fost ca un zbor, ca un vis... Ceea ce rămâne e familia, locul unde te simți acasă. Acolo te duce destinul până la urmă: spre un «acasă». În rest, azi ești, mâine nu ești. Eram cu fratele meu, Muhsen, în linia întâi. Îi împinsesem pe irakieni înapoi și au rămas pe-un câmp mulți morți, armament de-al lor împrăștiat. O dubiță închisă. Fratele meu a vrut să vadă ce e înăuntru. I-am zis să nu se ducă, dar s-a dus. Când a deschis portierele din spate, s-a declanșat o mitralieră-capcană, lăsată acolo. Gloanțele i-au trecut prin pânza uniformei și prin pantaloni, între picioare. Niciun glonț nu l-a atins. Destinul. Viața este o loterie, domnul Bogdan".