În inima unei păduri adânci de brazi, am descoperit un loc magic. Printre copacii liniştiţi am simţit ceva primitiv, ca şi cum aş fi fost primul care a pus piciorul în acele locuri. O senzaţie care m-a determinat să fac din acest loc prima etapă a unei aventuri. Vreme de şase luni, între echinocţiul de toamnă şi echinocţiul de primăvară, urma să fac câte o poză în fiecare zi. Proiectul meu era să fug de rutină, de computere şi de tot ce îmi asfixiază viaţa. Pentru asta, trebuia să mă reactivez cu câteva tehnici de supravieţuire, pe care le învăţasem în anii adolescenţei, de la bunicul meu, care fusese făcut prizonier şi evadase dintr-un lagăr rusesc.
Căutarea mea era, în acelaşi timp, şi subiectivă, şi obiectivă. Subiectivă, pentru că nu mă obligase nimeni să fac acel lucru, şi obiectivă, pentru că odată pus în faţa constrângerilor pe care mi le impusesem, eram obligat să reflectez asupra mea şi asupra artei mele, aşa cum nu o mai făcusem niciodată până atunci.
Duhul naturii
În prima dimineaţă m-am trezit înainte de răsăritul soarelui, ca să mă plimb cu barca mea pneumatică pe un lac din apropiere. O ceaţă proaspătă îmi atingea parcă faţa, pădurea era liniştită, iar eu treceam prin mlaştina întunecată. Mirosul dimineţii se mai simţea când am ajuns la locul plecării, o pădure de răşinoase, în care îmi instalasem şi cortul. Nu este o pădure frumoasă în mod ostentativ: orizontul nu se vede în întregime, nu are copaci magnifici şi impunători, nu are cascade spectaculoase. Dar am simţit că o prezenţă magică locuieşte pe aceste meleaguri, ceva misterios şi ancestral. Pe jos, sunt aşternute perne dese de muşchi. Fire de iarbă culcate trădează trecerea spiritelor şi a vânturilor invizibile. Trunchiurile brazilor îşi înalţă spre cer ramurile, care sunt acoperite cu un linţoliu ciudat de licheni. Ciupercile veninoase seamănă cu nişte mese în miniatură. Poate că de mult le-au folosit drept mobilă piticii din "Albă ca Zăpada".
În acea dimineaţă, am lăsat la o parte fotografiile tentante: ulii de munte, care stăteau pe trunchiul unui copac doborât, nişte gaiţe care se certau în continuu. În locul lor, am ales muşchii, ciupercile şi copacii. Pe când îmi instalam trepiedul şi mă pregăteam să cadrez, simţeam că toate subiectele din jurul meu, deşi nemişcate, emanau viaţă, gata să fie prinsă pe pelicula aparatului de fotografiat. Sufletul locului era la fel de greu de capturat, ca imaginea unui lup alb, într-o furtună de zăpadă. Obturatorul meu s-a declanşat. Călătoria mea începuse.
Ca şi alţi singuratici care au plecat în pădure pentru că voiau să se confrunte cu adevăratele lucruri importante pentru viaţa lor, eu am mers pentru a-mi prilejui o experienţă importantă. La început, voiam să încerc să înţeleg drumul care m-a dus la munca artistică pe care o exersez astăzi. Apoi, voiam să ştiu dacă eram aşa de apropiat de natură pe cât credeam. Cât despre succesul sau eşecul efortului meu, cei care îmi vor privi fotografiile vor putea hotărî.
Puţin înseamnă mai mult
A fost un proiect strict personal. Când a fost conceput, nu doream să public rezultatul. Cu toate acestea, simţeam că vreau să scap din rutina fotografică în care căzusem, de mizerabilele fotografii făcute la nunţi şi botezuri. Să las la o parte tot ceea ce îmi încărca viaţa în mod inutil, să plec pentru un timp dintr-o lume luminată de ecranul computerului, şi nu de soare. Doream să redescopăr pădurea, să văd ce este de cealaltă parte a dealului, să urmăresc urmele lăsate de animale, aşa cum visam când eram copil. Simţeam că am multe de învăţat din această aventură. Aşa a şi fost. M-am reîntâlnit cu ceea ce uitasem sau îngropasem în mine în anii copilăriei. De exemplu, să nu mă sperie neprevăzutul şi să nu mai pun la îndoială ce văd... Şi prilejul mi-a ieşit în drum.
Mergând către un pisc de granit, "demn" de o fotografie de artă, eram încordat şi enervat. Deodată, a început să bată vântul. Dacă vi s-a întâmplat să vă plimbaţi printr-o pădure toamna, în noiembrie, aţi observat că bucăţile de scoarţă de copac se mişcă atunci când bate vântul şi scot un zgomot ca de hârtie ruptă. M-am întors către un copac care foşnea în spatele meu. O bucată de scoarţă, albă precum creta, s-a rupt, iar dedesubtul ei, trunchiul copacului avea culoarea caisei. Presat de timp, am făcut fotografia în viteză. Mai târziu, când m-am uitat la munca mea, am fost fericit să constat un lucru pe care îl uitasem: mai puţin înseamnă mai mult.
Flori de zăpadă
Una dintre pozele mele preferate a fost făcută pe când credeam că nu o să mai găsesc niciun subiect interesant. Ziua fusese mohorâtă şi cerul acoperit, iar starea mea sufletească era la fel. Mă plimbasem prin pădurea umedă toată ziua. Obosit, înfometat şi mai ales ud, eram la capătul puterilor. Mă tortura ideea că trecusem pe lângă mai mulţi cerbi fără să-i fotografiez şi neglijasem şansa de a surprinde un castor care se juca în apă. Dar niciuna dintre aceste scene nu "îmi vorbise" precum florile răsărite în zăpadă. Poate din cauză că avusesem răbdare să le contemplu îndelung, spiritul meu s-a deschis către toate amănuntele. Dorinţele mele au devenit dintr-odată realitate, atunci când am văzut o frunză de arţar care plutea pe apă... Imediat m-am simţit mai bine. Cu toate că lumina scădea foarte rapid, am studiat scena din toate unghiurile. În final, nu foarte sigur de alegerea mea, am făcut fotografia, fericit că lunga zi se termina cu bine. Rezultatul m-a surprins profund. Fotografia are o calitate aproape lirică: reflexia firelor de iarbă şi a cerului întunecat subliniază dorinţa frunzei de a supravieţui. Am mai întâlnit această realitate. În timp ce mă plimbam prin pădure, locuitorii obişnuiţi ai acestor locuri se zbăteau pentru a supravieţui. În fotografiile mele, am surprins de exemplu privirea stinsă a unei căprioare moarte. Auzisem un foc de puşcă către miezul nopţii, iar agitaţia matinală obişnuită a păsărilor m-a dus la locul crimei. Căprioara fusese omorâtă de un braconier.
Fotografia pe care am făcut-o în cea de-a zecea zi: o codobatură dansează în lumina lunii, după ce, cu numai zece minute înainte se zbătea în apă, cu gâtul şi ciocul agăţate într-o plasă. Am prins codobatura şi i-am scos acul care i se înfipsese în piele. I-am dat drumul apoi, privind-o cum zbura spre o soră de-a ei, care o striga din mijlocul lacului. Dintr-odată, s-a oprit, întorcându-se către mine. Pe când declanşam obturatorul aparatului, a bătut din aripi în semn de gratitudine. Mi-a venit, pur şi simplu, să plâng.
Am fost în mod constant martorul ciclului vieţii - oase care se topeau în pământ, licheni care devorau stânca, bâtlani care prindeau peşte. Aceste experienţe au trezit în mine un sentiment primar profund, poate acelaşi pe care îl trăiau vânătorii de demult. O emoţie pe care am descoperit-o pe când eram copil şi urmăream vulpile prin pădurea înzăpezită.
Dar toamna se termina. Ca şi animalele, mă luptam pentru a mă obişnui cu ritmul descrescător al zilelor. Din ce în ce mai des îmi făceam fotografiile pe când lumina scădea. Ultimele două au avut loc în timpul solstiţiului de iarnă, pe 21 decembrie. Soarele începea să coboare, încă de la amiază, ziua cea mai scurtă a anului se apropia, iar pădurea era luminată de lună, imediat după miezul nopţii. Începea o perioadă foarte importantă pentru lumea pădurii, o perioadă în care ea se întunecă şi viaţa devine din ce în ce mai grea, mai fragilă, mai melancolică şi, uneori, mai brutală. Această aventură m-a schimbat mult. Valuri de amintiri mă cuprind atunci când vizitez locurile în care am făcut fotografiile, şi emoţiile trăite atunci mă încearcă din nou.
Cu mult drag pentru "Formula AS" şi cu mulţumiri dacă îmi veţi publica spovedania. Un sas care a uitat să plece,
HERBERT WEISS din Agnita