În inima unei păduri adânci de brazi, am descoperit un loc magic. Printre copacii liniştiţi am simţit ceva primitiv, ca şi cum aş fi fost primul care a pus piciorul în acele locuri. O senzaţie care m-a determinat să fac din acest loc prima etapă a unei aventuri. Vreme de şase luni, între echinocţiul de toamnă şi echinocţiul de primăvară, urma să fac câte o poză în fiecare zi. Proiectul meu era să fug de rutină, de computere şi de tot ce îmi asfixiază viaţa. Pentru asta, trebuia să mă reactivez cu câteva tehnici de supravieţuire, pe care le învăţasem în anii adolescenţei, de la bunicul meu, care fusese făcut prizonier şi evadase dintr-un lagăr rusesc.
Căutarea mea era, în acelaşi timp, şi subiectivă, şi obiectivă. Subiectivă, pentru că nu mă obligase nimeni să fac acel lucru, şi obiectivă, pentru că odată pus în faţa constrângerilor pe care mi le impusesem, eram obligat să reflectez asupra mea şi asupra artei mele, aşa cum nu o mai făcusem niciodată până atunci.
Duhul naturii
În acea dimineaţă, am lăsat la o parte fotografiile tentante: ulii de munte, care stăteau pe trunchiul unui copac doborât, nişte gaiţe care se certau în continuu. În locul lor, am ales muşchii, ciupercile şi copacii. Pe când îmi instalam trepiedul şi mă pregăteam să cadrez, simţeam că toate subiectele din jurul meu, deşi nemişcate, emanau viaţă, gata să fie prinsă pe pelicula aparatului de fotografiat. Sufletul locului era la fel de greu de capturat, ca imaginea unui lup alb, într-o furtună de zăpadă. Obturatorul meu s-a declanşat. Călătoria mea începuse.
Ca şi alţi singuratici care au plecat în pădure pentru că voiau să se confrunte cu adevăratele lucruri importante pentru viaţa lor, eu am mers pentru a-mi prilejui o experienţă importantă. La început, voiam să încerc să înţeleg drumul care m-a dus la munca artistică pe care o exersez astăzi. Apoi, voiam să ştiu dacă eram aşa de apropiat de natură pe cât credeam. Cât despre succesul sau eşecul efortului meu, cei care îmi vor privi fotografiile vor putea hotărî.
Puţin înseamnă mai mult
Mergând către un pisc de granit, "demn" de o fotografie de artă, eram încordat şi enervat. Deodată, a început să bată vântul. Dacă vi s-a întâmplat să vă plimbaţi printr-o pădure toamna, în noiembrie, aţi observat că bucăţile de scoarţă de copac se mişcă atunci când bate vântul şi scot un zgomot ca de hârtie ruptă. M-am întors către un copac care foşnea în spatele meu. O bucată de scoarţă, albă precum creta, s-a rupt, iar dedesubtul ei, trunchiul copacului avea culoarea caisei. Presat de timp, am făcut fotografia în viteză. Mai târziu, când m-am uitat la munca mea, am fost fericit să constat un lucru pe care îl uitasem: mai puţin înseamnă mai mult.
Flori de zăpadă
Fotografia pe care am făcut-o în cea de-a zecea zi: o codobatură dansează în lumina lunii, după ce, cu numai zece minute înainte se zbătea în apă, cu gâtul şi ciocul agăţate într-o plasă. Am prins codobatura şi i-am scos acul care i se înfipsese în piele. I-am dat drumul apoi, privind-o cum zbura spre o soră de-a ei, care o striga din mijlocul lacului. Dintr-odată, s-a oprit, întorcându-se către mine. Pe când declanşam obturatorul aparatului, a bătut din aripi în semn de gratitudine. Mi-a venit, pur şi simplu, să plâng.
Am fost în mod constant martorul ciclului vieţii - oase care se topeau în pământ, licheni care devorau stânca, bâtlani care prindeau peşte. Aceste experienţe au trezit în mine un sentiment primar profund, poate acelaşi pe care îl trăiau vânătorii de demult. O emoţie pe care am descoperit-o pe când eram copil şi urmăream vulpile prin pădurea înzăpezită.
Cu mult drag pentru "Formula AS" şi cu mulţumiri dacă îmi veţi publica spovedania. Un sas care a uitat să plece,
HERBERT WEISS din Agnita
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
