Clopotele din gard

O poveste de demult

Lumina pătrunde prin ochiurile mici ale feres­trei. Întâlneşte mai întâi masa îngustă, lipită de perete, trece apoi peste spă­tarul scaunului şi se întinde la urmă victo­rioasă, ca o apă revărsată, pe peretele văruit. Ion pune pe masă colacul şi paharul de colivă pe care le-a primit la slujba de pomenire, ţinută la biserica din deal. Scurmă cu degete hapsâne în întunericul din traistă şi mai găseşte trei bomboane ieftine, de zahăr topit, şi-un pachet de biscuiţi. Le înşiră una lângă alta şi pare nehotărât. Parcă a uitat ceva. Se învârte o vreme prin încă­pe­re. Cu care să în­cea­pă? Pe câtă vreme îi vor ajunge bucatele pri­mi­te? Ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva, se opreşte şi deschide uşa sobei. Găseşte o ur­mă de jar şi cu câteva vreascuri aprinde focul. Abia apoi se aşază pe scaunul de lângă masă, cu spatele la fe­reastră, rupe o bucată de colac şi începe să mă­nânce, mestecând îndelung, fiecare îmbucă­tură.
Din buzunar scoate două clopote şi le pune lângă colac. Se uită la ele şi pare mulţumit. Le-a luat dimineaţă, în drum spre biserică, de la gâtul vacilor pe care le-a întâlnit pe drum. Le cerce­tea­ză pe toate părţile, le şterge cu o mănuşă de lână şi-apoi le scutură uşurel, la ureche, pe rând, ca să le audă clinchetul. Colţurile gurii i se ridică în­tr-un zâmbet forţat, chinuit să se rupă din cine ştie ce uitare, în care s-au înecat întâmplări de demult. Liniile obrazului îi rămân însă tot încremenite, aspreala lor s-a domolit doar o clipă, atâta cât i-au trecut prin minte, ca o fâlfâire de aripi, nişte amintiri dintr-o zi de primăvară. Din ce an? Când? Nu mai ştie, după cum nu-şi mai poate da seama nici dacă bărbatul acela, care-i tot apare în gân­duri câteodată, călare, îmbrăcat mândru, cu struţ înflorat la pălărie, a fost chiar el sau altcineva cu care i-ar fi plăcut să se-asemene.

Ionuc

Ion a fost ultimul prunc născut în casa lui Tă­nase şi a Ludovicăi. Cel mai mic din unsprezece. De aceea, poate, şi cel mai alintat şi iubit. Fraţii şi surorile mai mari l-au drăgălit, care cum au putut şi cum le-a venit rândul, ca pe o minune neaştep­tată, apărută fără de veste în gospodăria lor. Erau toţi şcolari când mama lor s-a întors de la spital cu el în braţe, trecând grăbită prin centrul satului, spre cărarea care ducea la pâlcul de case unde aveau gospodăria. Grăbită, ca să nu tre­buiască să stea de vorbă cu muierile dornice de po­veşti. Nu mai era chiar tânără, şi un copil năs­cut la anii la care cei mai mari feciori i se pre­găteau deja de armată parcă o ruşina cumva, dar îi dădea şi o bucurie ascunsă.
Ionuc, după cum era alintat, "Onu mamii", cum îi spunea Ludovica, a crescut repede, să­nătos şi puternic. A stat mai mult pe-acasă, pe lângă mama lui, care nu s-a îndurat să-l pună la treburi grele. Era cine să le facă. Fraţii mai mari, care nu erau atât de înzestraţi şi isteţi la minte ca Ion, despre care şi învăţătorul po­vestea, cui voia să asculte, cât era de priceput la citit şi socotit. De la an la an, casa lor rămânea tot mai pustie, după cum se însurau ori măritau pruncii mai mari, dar Ludovica şi Tănase nu se supărau pentru asta, pentru că aşa era în firea lucrurilor să se întâmple. Şi-au pus toată speranţa bătrâneţilor liniştite în Ion, în mezin, pe care, aşa cum era obiceiul în satul lor, îl vedeau moştenitor al casei şi acareturilor părinteşti. În fiecare seară, Ludovica se ruga s-o ţină Dumnezeu până când avea să-şi vadă mezinul însurat, aşezat în rosturile lui. Atât de mult a vrut ca Ion să rămână în locul lor, în ca­să, încât - după ce băiatul a făcut opt clase în sat, nu l-au dat mai departe la şcoală, deşi era inte­ligent şi nu i-ar fi făcut de ruşine, cum le spusese şi învăţătorul. L-au ţinut acasă, pe lângă ei, iar când lui Ion i s-a apropiat vremea să-şi radă mus­teaţa, Ludovica a început să se intereseze de fetele bune de măritat din sat, ca o mamă grijulie, ca să pregătească, oarecum, terenul, să ştie dinainte ce şi cum, pentru când avea feciorul să se lase la vatră din armată.

Cursa de cai

O întâmplare neaşteptată avea să schimbe însă soarta lui Ion şi să îngroape ambiţiile neţărmurite ale Ludovicăi. Era obiceiul în satul lor, ca a doua zi de Paşte, bărbaţii mai tineri şi feciorii să se în­treacă într-o cursă de cai. Toţi aşteptau cu nerăb­dare să se încheie întrecerea şi să-l vadă pe câşti­gător, ştiind că acela era momentul în care începea, de fapt, petrecerea mult aşteptată, după postul cel lung. Se auzeau apoi sârbele şi horele, până către dimineaţă, când chindia încheia sărbătoarea. Ion a aşteptat cu mare nerăbdare cursa de cai din anul acela. Participa deja de trei ani la întrecere, dar nu reuşise să câştige, fuseseră alţii mai buni, cu cai învăţaţi. Spera, însă, ca norocul să fie, de data asta, de partea lui şi era oarecum încrezător de reuşită, pentru că traseul de întrecere îi era cunoscut calului. Îl făceau în fiecare zi, când tre­buia să care pâ­nă acasă bidoanele cu lapte de la odă­ile în care îşi ţi­neau va­cile. De do­uă ori pe zi, la dus, îl punea pe Roi­bu să alerge cât putea el de ta­re, şi calul ajun­sese să cunoască bine dru­mul. Nici măcar nu mai trebuia îndem­nat la goană. Ştia singur când să schim­be trapul uşor pe galop nebunesc.
Dar mai avea un motiv Ion să aş­tepte cursa din anul acela, cu o nerăb­dare şi mai mare. Oricât de as­cul­tător fecior a fost şi ori­cât şi-a respectat părinţii, nu s-a simţit atras de fata pe care i-au ales-o ei. Se iu­bea în ascuns cu Mariţa, fata unui oier bogat din sat. Făceau pla­nuri, parcă şi vedeau zilele în care ar fi avut o gospodărie a lor, bi­ne închegată. Erau harnici, nu se temeau dacă ar fi trebuit să pornească de la lingură şi furcă, dragostea le dădea curaj. Visau să-şi cumpere pământuri şi să umple dealurile cu turme de oi şi de vaci. S-a înţeles cu ea ca, după terminarea cursei, în timpul sărbătorii, "să o fure", cum se mai întâmplase în sat, şi să ple­ce la fratele lui, însurat, în Dobrogea, unde să stea până când părinţii le-ar fi încuviinţat dragostea.
"Dar nu-i cum vrea omul, ci cum le-aşază Cel de sus". Soarta lui Ion avea să fie scrisă altfel. Îna­inte să plece feciorii în cursă, după ce popa i-a bine­cuvântat în piaţa din centrul satului, tatăl Ma­riţei l-a rugat să anunţe şi faptul că fata lui se va lo­godi, în duminica următoare, cu Gheorghe al Pă­trului, un fecior de oameni bogaţi. Pusă la cale de părinţi, vestea i-a surprins pe toţi din sat, mai ales pe cei tineri, care nu i-au văzut niciodată împreună pe Mariţa şi Gheorghe. Ion a rămas o vreme ca trăznit. Părea că nu se mai poate mişca din loc, că nu mai are aer destul, că mintea îi fusese bătută în cuie. S-a năpustit în întrecere, ca şi cum ar fi fost ultima speranţă, ca şi cum de rezultatul ei depindea viaţa lui. La un cot al uliţei caii s-au îngrămădit, Ion a fost azvârlit, scos din cursă. A stat în spital mai bine de o lună. Oasele i s-au dres, că l-a ajutat tinereţea, dar mintea i-a rămas năucă pe veci. Din feciorul falnic a rămas doar o umbră ascultătoare şi supusă. O slugă a tuturor. Când s-a întors în sat, Mariţa era deja logodită cu Gheorghe, dar pentru Ion, părea că asta nu mai conta. După ce i-au murit părinţii, a rămas, oarecum, în grija satului. Pentru un blid de mâncare şi-o pomană căpătată la bise­ri­că, Ion lucra cât trei, dar numai când era vorba de în­grijit oi şi vaci, altceva nu făcea. Toţi îi cunoşteau ciu­dăţenia, ştiau că fură clopotele de la gâtul ani­malelor şi că le ascunde în pod. N-aveau ce-i face. Dacă-l luai cu binişorul, dacă-i ziceai "Ionucule" sau "Onu mamii", le aducea înapoi, pe ascuns, şi le lega de gardul care împrejmuia curtea Mariţei.

Desene de FELIX AFTENE