Întâmplări din zilele noastre - Creditul blestemat

- Uneori, banii cer cap de om -

"Nu lăsa banii să stea în calea fericirii tale. In­tră pe site-ul nostru şi ia primul credit gratuit!"
"Banii sunt mai aproape decât crezi. Aplici online şi în 10 minute primeşti aprobarea creditu­lui".
"Există momente în viaţă, în care ai nevoie urgent de o anumită sumă de bani, cât mai rapid. Apreciem clienţii noştri şi ne pasă de problemele lor. În câteva minute, poţi avea banii de care ai nevoie."
Sunt câteva dintre zecile de reclame perfide, care ne agasează zi de zi, la tot pasul. Le auzim la radio, le vedem la televizor, pe internet, în cutia poştală, pe stâlpii de pe stradă. Sunt fraze aranjate frumos, ademenitoare, precum cântecul de sirenă, scrise par­că de cei mai generoşi oameni, care nu au alt rost pe lume decât acela de a-şi ajuta semenii la necaz. Este vorba despre aşa-numitele Instituţii Financiare Nebancare (IFN), care dau credite cu nemiluita, în special acelor oameni aflaţi la ananghie, care nu pot obţine aceleaşi împrumuturi de la bănci. Conform statisticilor efectuate de Banca Naţională a Româ­niei, anul trecut erau aproape un milion de români împrumutaţi de la asemenea instituţii. Pentru mulţi dintre ei, decizia de a alege această soluţie le-a trans­format viaţa în­tr-un calvar. Bucuroşi că le-a fost aprobat creditul după ce banca i-a respins, pentru că ori nu aveau un salariu suficient de mare, ori lucrau fără contract de muncă, ori figurau ca rău platnici la Biroul de Credit, oamenii se grăbeau să semneze contractul cu IFN-ul binevoitor, de cele mai multe ori fără să-l ci­tească aproape deloc. Păcăliţi de reclamele siropoase, fără să fie informaţi despre do­bân­zile şi penalităţile uriaşe ale unui ase­me­nea împrumut, oame­nii s-au trezit brusc victi­mele unor credite-capcană, ticluite parcă de nişte cămătari. Aşa se face că zeci de mii de oameni au ajuns da­tori vânduţi sau au fost aruncaţi în stradă pen­tru un împrumut banal de câteva mii de euro. Unii dintre ei n-au avut puterea să lupte cu asemenea instituţii. În ultimii doi ani, aproape 500 de oameni şi-au luat viaţa, neputând să mai îndure calvarul acestor datorii colosale şi-al presiunilor cu care angajaţii unor asemenea instituţii îi chinuiau.

Prea târziu!

Emanuel C., absolvent al Facultăţii de Drept din Bucureşti, avea de peste trei ani un credit de opt mii de euro, pentru care plătea conştiincios rate lunare, neavând în tot acest timp nici măcar o zi întârziere. După socotelile lui, estima că achitase deja mai mult de jumătate din împrumut, ceea ce îi dădea spe­­ranţe că nu va mai trece mult şi va scăpa de toată datoria. Totul, până într-o zi, când firma la care lucra a dat faliment, iar el a rămas fără serviciu. Au urmat câteva luni în care nu şi-a mai putut plăti ra­tele, încercând să obţină o păsuire din partea celor care i-au acordat creditul. Drept răspuns, a primit mai multe telefoane şi sms-uri, prin care era ame­ninţat că îi vor scoate la vânzare casa în care locuia împreună cu mama lui. Mai mult, a aflat cu stupoare că fiecare zi de întârziere era penalizată cu 20 de euro, şi că suma totală pe care o avea de restituit la acel moment era de aproape 10.000 de euro. Asta, în condiţiile în care creditul lui era de 8.000 de euro, iar el plătise ratele vreme de aproape trei ani. Viaţa lui devenise un chin. Nopţi la rând stătea cu ochii în tavan, încercând să găsească o soluţie, pentru a se trezi din acest coşmar. Totul însă era în zadar. Într-o dimineaţă, a fost găsit în baie, atârnat de o curea. Sperase ca în felul ăsta măcar familia lui să scape de calvarul pentru care el se simţea vinovat. N-a fost să fie aşa. Cu o zi înainte de înmormântare, mama lui a primit o somaţie prin care era înştiinţată că apartamentul în care locuia avea să fie scos la lici­taţie. E greu de imaginat ce puteri miraculoase au ţinut-o pe această femeie cu mintea întreagă, ba şi mai mult, i-au dat şi voinţa de a se lua la trântă cu un sistem care îi ucisese copilul. Astăzi, după aproape patru luni de la moartea fiului ei, a reuşit să obţină suspendarea executării silite, judecân­du-se în instanţă cu instituţia creditoare.

Contractul blestemat

Niculina şi Diana M., mamă şi fiică, din Bucu­reşti, au obţinut acum aproape doi ani un cre­dit de 20.000 de euro de la o instituţie finan­ciară ne­ban­cară. Aveau de plă­tit o rată lunară de 600 de euro, ceea ce nu era prea greu, a­mân­două având un job bun, cu salarii mări­cele. Totul a decurs nor­mal, până într-o zi, când mama a rămas fără lucru şi nu au mai putut plăti rate­le la timp. Au primit atunci primele mesaje de a­me­ninţare, unul dintre ele sunând aşa: "Azi trebuie să faceţi plata, indiferent de oră. De mâine aveţi penali­tăţi de 100 de euro pe zi." Au simţit că le ca­de cerul în cap. Să fie o greşeală? Să fie doar aşa, ca să le sperie? Au luat contractul de cre­ditare din sertarul cu acte şi au început să-l citească din scoarţă în scoarţă. Din păcate, abia atunci o făceau pen­tru prima oară. Au descoperit o clauză pe care probabil că puţini oa­meni modeşti ar putea s-o priceapă: "Dobânda penaliza­toare este de 0,5% pe zi din suma restantă datorată cu titlul de împru­mut." Asta însemna că, la suma de 20.000 de euro pe care o datorau (ca şi cum până atunci n-ar fi dat nici un şfanţ în doi ani), penalităţile se ridi­cau la 100 de euro pe zi, într-ade­văr. Pentru orice om normal, aşa ceva pare de necre­zut. Şi to­tuşi, cele două femei începeau să trăiască din plin într-o ficţiune ha­lu­cinantă: pentru fie­care zi din viaţa lor, erau pedepsite să plă­tească o sută de euro. De atunci au trecut deja câteva luni, timp în care au reuşit să mai plă­tească câte ceva, însă speranţele de a ajunge la zi cu datoriile sunt absolut nule, mai ales în condiţiile în care penalităţile se adu­nă în conti­nuare. Sin­gura lor soluţie este să-şi vândă aparta­men­­tul, iar asta, cât se poate de repede, pentru ca nu cumva să apară un executor judecăto­resc, care aproape si­gur că îl va scoate la licitaţie, ob­ţinând pe el, aşa cum se întâmplă în toate situa­ţiile de acest fel, un preţ de două, trei ori mai mic decât cel real.

*

Acestea sunt două dintre miile de drame care se petrec în România de azi, după 28 de ani de demo­craţie şi zece ani de la intrarea în Uniunea Europea­nă. Marile case de avocatură au sertarele ticsite cu asemenea dosare, în care oameni disperaţi denunţă modul samavolnic în care sunt trataţi de către aceste IFN-uri. Pentru cei mai mulţi dintre ei, singura deo­sebire între aces­te instituţii şi clanurile de cămătari interlopi este aceea că IFN-urile funcţionează per­fect legal, sub pulpana Parlamentului şi a Băncii Naţionale. Dacă în oricare din ţările europene unde există o reală protecţie a clienţilor, dobânzile aces­tor instituţii nebancare sunt ţinute în frâu prin lege sau prin intervenţia băncilor naţionale, fiind plafo­nate la cel mult 30 la sută pentru creditele de con­sum, în Ro­mâ­nia aceste dobânzi ating valori astro­nomice, pornind de la 80 la sută şi ajungând, uneori, până la... 7.000 la sută! Aşa se întâmplă că mii de români ajung datori pe viaţă şi aruncaţi în stradă, după ce-au luat un credit de câteva mii de euro, bazându-se pe tonul priete­nos al reclamelor şi pe zâmbetul funcţionarului care, de multe ori în mod premeditat, nu pomeneşte nimic despre clauzele cămătăreşti ale contractului.
În rândurile care urmează voi descrie pas cu pas istoria unei asemenea drame îngrozitoare. După cum spune chiar protagonista acestei poveşti, este vorba despre o lecţie dură pentru oricine s-ar încu­meta să se mai lase ademenit de asemenea împru­muturi facile şi devastatoare.
"Mă numesc Paula Banu (Hhm! Ce ironie ama­ră să port numele ăsta!), sunt din Ploieşti, am 47 de ani, şi am decis să las ruşinea deoparte şi să fac publică toată povestea mea, pentru că nu vreau să mai existe cineva care ar putea să facă greşelile pe care le-am făcut eu. Pentru că greşelile mele m-au costat tot ce aveam."
Pe ecranul cal­cula­torului meu văd chipul unei femei împietrit de o apăsare grea, de nevindecat. Uneori se chinuie să zâmbească, dar chiar şi-atunci când o face, ochii ei rămân la fel de întunecaţi. Acum se află departe de locul pe care cândva îl putea numi acasă. Şi-a găsit liniştea în Anglia, unde învaţă din nou să trăiască. Stă cu ochii îndreptaţi fix spre camera de filmat din computerul ei, ca şi cum ar vrea să te privească în ochi. E prima oară când fac un interviu prin skype, adică un fel de con­vor­bire telefonică în care îţi poţi vedea interlo­cutorul. Vor­beşte calm, cumpătat, fără pic de furie în glas. Din capul locului îmi spune că ceea ce a trăit în ultimii ani a fost atât de crân­cen şi absurd, încât nu mai are nici măcar puterea să se revolte, că un instinct neştiut i-a ţinut în mod mira­cu­los mintea întreagă, departe de furia care putea s-o ducă în pra­gul nebuniei. "Credin­ţa a fost cea care m-a ţinut în viaţă", îmi spune. "Nenorocirile veneau în valuri peste mine, am îndurat zile despre care nici nu-mi vine să povestesc, pen­tru că ştiu sigur că nimeni nu ar crede că aşa ceva poate fi real. Dar Dumnezeu mi-a scos în cale un duhov­nic minunat, pe părin­tele Pantelimon, de la Mânăstirea Turnu, ucenic al lui Arsenie Boca. El m-a ajutat să-mi regăsesc liniştea şi voinţa de a merge mai departe. De când mă ştiu, am fost mereu un om încercat, trecut prin greutăţi de tot felul. În 1992, am avut parte de un divorţ urât, după ani de zile de certuri şi violenţă. N-am mai putut să îndur şi am rupt totul într-o noapte de august. Nu intru în amănunte, dar vă spun că acea căsnicie mi-a marcat toată viaţa şi chiar şi acum, după 25 de ani, mai am coşmaruri legate de momentele acelea urâte. Am luat-o de la zero, am rămas cu doi copii, unul de trei şi altul de patru ani, să-i cresc singură, aşa cum am putut. Am lucrat prin tot felul de locuri, am făcut tot felul de cursuri de specializare, în diferite domenii. Prin 2002, când copiii erau mai mari şi i-am putut lăsa la părinţii mei, am plecat în Spania, cu gândul să muncesc acolo un timp şi să mă întorc acasă cu ceva bani. Mi-a mers bine, în 2004 am reuşit chiar să-mi deschid o mică terasă-restaurant. Îmi făcu­sem o clientelă destul de selectă, chiar dacă restau­rantul era oarecum rudimentar con­struit, iar mân­ca­rea nu era prea sofisticată, dar am desco­perit că spaniolii din acea zonă tocmai asta căutau. Totul a mers bine şi frumos, până în iarna lui 2006, când am aflat că tata se îmbolnăvise grav. A trebuit să las totul în grija unor prieteni spanioli şi să mă în­torc în România. Timp de aproape cinci luni, am avut grijă de tatăl meu. Dar în luna mai, a murit. Deşi mă aşteptam la un asemenea final, a fost un mo­ment cumplit pentru mine, mă gândeam că nu făcusem aproape nimic ca să-i salvez viaţa, iar gân­dul ăsta mi-a adus o depresie care m-a făcut mai târziu să iau hotărârea de a lăsa totul baltă în Spa­nia şi de a mă întoarce definitiv în ţară, lângă ai mei. A fost cea mai proastă alegere din viaţa mea. Am luat-o din nou de la zero. Am încercat să pun pe picioare o nouă afacere, în ţară, dar am avut parte numai de piedici şi, în cele din urmă, am aban­­donat. Am în­cercat să mă an­gajez, mai târziu mi-am deschis în târg o tarabă cu haine, am fost apoi angajată ca înso­ţitor al unei bă­trâne bolnave, am îndurat şi foamea, dar m-am ridicat tot tim­pul şi am mers mai departe. Am făcut apoi un proiect de afaceri, în ca­drul unui program care se nu­mea «Drepturi şi şanse egale pen­tru fe­mei», proiect cu care am câş­tigat, din par­tea unei fundaţii, titlul «Fe­meia a­nu­lui». Dar într-o zi, am pierdut to­tul. Totul s-a dus de râpă într-o sin­gură zi."

Îmbrâncită în stradă

Paula Banu locuia în Ploieşti, într-un apartament situat într-o zonă bună a oraşului. Aparta­men­tul era spaţios, avea patru camere, două băi şi două bal­coane, însă cu timpul se cam degradase, pereţii erau cam ponosiţi, gresia şi faianţa erau pe alocuri sparte şi îngălbe­nite, instalaţiile sanitare abia se mai ţi­neau, ce mai, trebuia făcută o renovare capitală. Era în 2012, când fusese angajată de primărie, să aibă grijă de o femeie bolnavă, ţinând, totodată, o mică tarabă cu haine, într-una din pieţele oraşului. Dar banii pe care îi câştiga nu-i ajungeau ca să poată demara o ase­menea renovare. "Într-o situaţie ca asta, orice om se gândeşte la un credit bancar", spune. "Şi, deci, ce e de făcut? Să mergi la o bancă şi să vezi dacă te califici, dacă în urma unor analize banca poa­te să te crediteze. Eu nu voiam decât 4000 de euro, dar nici o bancă nu mi-a aprobat cere­rea. Şi-atunci, ce faci mai departe? Renunţi sau mergi la o instituţie financiară nebancară. IFN-urile as­tea s-au înmulţit ca ciupercile, dai o simplă căutare pe internet şi se deschid sute de asemenea ofer­te. Iniţial, n-am avut încredere, ceva îmi suna fals în toate reclamele astea. O cunoştinţă mi-a povestit atunci că ştie o asemenea firmă în Bucureşti, că e de încredere şi că voi ob­ţine imediat creditul. Am zis să încerc. Când am ajuns la ei, toată lumea era extrem de ama­bilă, mi-au spus că în două zile voi avea banii şi că voi avea de plătit rate lunare de 200 de euro. Nimic despre dobân­zile şi penalităţile exor­bi­tante, nimic despre viteza şi modul în care îţi pot executa casa. E drept că nici eu nu m-am uitat prea atent peste con­tract, şi ori­cum, chiar dacă aş fi fă­cut-o, nu cred că aş fi înţe­les mare lucru la stilul com­plicat în care era scris. Cred că acele clauze ale con­tractului sunt scrise în termeni inaccesibili unui om care nu stăpâneşte no­ţiuni elementare din dome­niul financiar-bancar. Şi uite aşa, am făcut gre­şeala vieţii mele şi mi-am semnat condamnarea."
Femeia se opreşte din po­vestit, fixându-şi pri­virea întunecată spre moni­torul din faţa ei, de parcă deodată s-ar fi trezit vor­bind singură, acolo, în camera ei strâmtă din Anglia. O întreb ce s-a în­tâmplat mai departe, dându-i un semn că încă mai sunt "pe fir", că nu a căzut inter­netul. Începe din nou să-mi po­ves­tească, îmi spune cum aproape doi ani şi-a achi­tat conştiincios ratele, fără să întârzie nici măcar o zi. După aproape doi ani, însă, bătrâna de care avea grijă a murit, şi ea a ră­mas fără indemnizaţia de la primărie. Totodată, nici mica afacere cu haine nu prea mai mergea. Au ur­mat aşadar trei luni în care n-a mai putut să plă­tească nici o rată. Era în­ceputul dezastrului. "Când am constatat că nu mai pot plăti, am fost la sediul firmei şi i-am rugat să mă păsuiască o perioadă scur­tă. Le-am dus o ade­ve­rinţă de la forţele de muncă, arătând că îmi caut de lucru, le-am ară­tat toate certificatele me­le de calificare în diferite domenii, sperând să-i conving că îmi voi găsi repede un nou job. Mi-au râs în nas şi mi-au spus: «Ce ne priveşte pe noi, cucoană? Ai ştiut să te serveşti de banii noştri? Plăteşte!». Începând din ziua aceea, am aflat că am penalităţi de 20 de euro pe zi. Adică, 600 de euro pe lună, de trei ori mai mult decât rata nor­mală. Era clar că nu aveam cum să plătesc. Atunci am înţeles că de fapt le convenea de minune o ase­menea situaţie, că grosul câştigului îl obţin de la oameni ca mine, ajunşi la ananghie, de pe urma penalităţilor. Îţi iau şi sufletul din tine, şi nimeni, nici o lege din România nu te apără în faţa unor ase­menea cămătari. După trei luni de neplată a ratei, am aflat că am de dat înapoi 7000 de euro. Au mai trecut încă vreo două luni şi suma crescuse deja la 10.700 de euro. Mi se părea incredibil, tră­iam un coşmar! I-am întrebat cum de-au ajuns la suma asta enormă, de la un credit de 4000 de euro, din care plătisem deja doi ani, adică aproape 4800 de euro. Mi-au zis că dosarul meu este deja la exe­cutor şi că nu mai depinde de ei. Între timp, îmi găsisem de lucru la Mega Image-ul de la Băneasa. Aş fi avut, aşadar, cum să reiau plata creditului, chiar am cerut asta, însă deja era prea târziu. Pe 25 mai 2015, chiar de ziua mea de naştere, am găsit în cutia poştală cel mai crâncen cadou: o hârtie prin care eram înştiinţată de către un executor, că apar­tamentul meu fusese deja adju­decat la licitaţie. Am crezut că trăiesc ultima zi din viaţa mea. Eram singură, copiii aveau deja rostul lor, departe de casă. M-am rugat în ziua aceea, cât n-am făcut-o niciodată, l-am rugat pe Dumnezeu să mă ţină puternică şi întreagă la minte. În zilele care au urmat, am încercat de nu ştiu câte ori să stau de vorbă cu acel executor, să-l întreb cum e posibil ca pentru 4000 de euro, din care am plătit deja 4800, să pierd un apartament de cel puţin 60.000 de euro. N-a fost chip. Tot ce-am aflat a fost că pre­ţul cu care fu­sese vândut apar­tamentul era de numai... 20.000 de euro! De trei ori mai puţin faţă de preţul real. Mi-am zis că aşa ceva nu e cu putinţă. Am luat le­gă­tura cu mai mulţi avocaţi, unii mi-au spus din capul locului că nu mai au ce face, alţii m-au ciu­gulit cât au putut de bani, din modestul meu salariu, fără să facă nimic. Şi uite aşa, a mai trecut ceva timp, până într-o seară, când întorcân­du-mă de la muncă, am găsit uşa casei deschisă, iar în hol era un jan­darm care fuma. În casă mi­şunau nişte ne­cunoscuţi. «Ce cău­taţi în casa mea?», i-am între­bat. S-a apropiat de mine un domn, care s-a pre­zentat ca fiind executor, şi mi-a spus: «Asta nu mai e de mult casa dumneavoastră. Vă rugăm să vă luaţi deocamdată un bagaj sumar şi să părăsiţi aparta­mentul». Mi-e imposibil să vă descriu ce era în mintea şi sufletul meu atunci. Nu mai am putere nici măcar să-mi amintesc. Ştiu că am acţionat parcă teleghidată, am luat câteva lu­cruri, nişte haine şi acte, după care am fost îm­brân­cită în stradă. Anes­teziată de frică şi suferinţă, am stat pe o bancă din parc şi am plâns până di­mi­neaţa. În noaptea aceea am pierdut tot, şi casă, şi amintiri".

Epilog
(Un deznodământ fericit)

A doua zi, cu banii pe care îi mai avea din sala­riu, femeia şi-a cumpărat un bilet de avion cu desti­naţia Londra. A plecat în aceeaşi zi, fără să mai pri­vească înapoi. În Anglia, n-o aştepta nimeni, a mers aşa, la voia întâmplării. A luat din nou totul de la zero. În câteva zile şi-a găsit de lucru ca infirmieră, într-un azil. Muncea zi de zi, pe brânci, pentru 9 lire pe oră şi un acoperiş modest deasupra capului. La fel munceşte şi astăzi, dar e posibil ca într-un viitor apropiat să devină asistentă, cu un salariu dublu. Cu limba se descurcă bine, dar vrea să vorbească per­fect, şi pentru asta a fost acceptată la un curs de en­gleză nivelul 1-2. Anul trecut, în primăvară, şi-a luat inima-n dinţi şi a venit pentru o scurtă vacanţă în România. Şi-a găsit un avocat serios, care a ajutat-o să deschidă un proces la Curtea Europeană a Drep­turilor Omului. Pentru asta, are de aşteptat însă vreo doi, trei ani, iar tot ce-ar putea să obţină ar fi o des­păgubire de 5000 de euro şi, eventual, dreptul de a redeschide dosarul în România. Dar tot ce vrea este să se facă dreptate. Să uite coşmarul când a fost obligată să plece din casă cu o boccea.