Lacrimi îngropate
- Părinte Adrian Diaconu, care este odiseea venirii sfinţiei voastre ca păstor al comunităţii româneşti din Geneva şi Lausanne?
- Am fost preot în România, timp de zece ani, la Blejoi, în judeţul Prahova. Când am ajuns acolo, în 1981, am găsit biserica locului, monument istoric din secolul al XVIII-lea (cu hramul "Naşterea Maicii Domnului"), distrusă complet de cutremurul din martie 1977. Imediat am început reconstruirea ei, în condiţii foarte dificile: erau anii cei mai grei ai perioadei comuniste şi am avut de înfruntat numeroase piedici puse de autorităţile care nu vedeau cu ochi buni strădania mea. Dar am reuşit, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al credincioşilor strâns uniţi în jurul meu. După zece ani de trudă, în 1991, am târnosit noua biserică. Am sfinţit-o cu sentimentul că mi-am făcut datoria acolo unde-mi ceruse Dumnezeu să-l slujesc, dar sufletul meu era sfâşiat: în cimitirul din curtea bisericii, eu şi soţia mea ne-am lăsat să-şi doarmă somnul cel de veci pe singurul nostru copil, un băieţel, mort într-un accident, la 7 ani, 7 luni şi 7 zile. A fost un moment de mare cumpănă pentru mine, şi în vremea aceea părintele profesor Constantin Galeriu, care cunoscuse strădania mea, mi-a propus să mă treacă pe o listă cu preoţi, pe care o avansase românilor din Elveţia, dornici, după 1990, să-şi aleagă ei înşişi, din ţară, un preot care să-i păstorească. Se pare că biserica pe care o construisem la Blejoi a făcut alegerea pentru mine şi aşa am ajuns aici, întâi în toamna anului 1991, pentru a face cunoştinţă cu comunitatea, apoi în iulie 1992, când am venit împreună cu părintele Constantin Galeriu şi am slujit prima liturghie la Lausanne, în prezenţa Familiei Regale române, a regelui Mihai şi a reginei Ana, începându-mi astfel oficial slujirea ca preot al parohiilor din Geneva şi Lausanne, pe care le-am reorganizat pe baze canonice.
Biserica suferinţelor mântuite
Regele Mihai, Regina Ana şi PF Daniel, patriarhul României
- Am înţeles că e chemarea Celui de Sus ca eu să fiu în serviciul liturgic şi pastoral al unor personalităţi cu o asemenea dimensiune spirituală. M-a impresionat profund prezenţa Maiestăţilor Lor, Regele Mihai şi Regina Ana, în mijlocul românilor din exil şi dorinţa lor fierbinte de a participa la slujbe în biserici româneşti, întâi la Geneva, pe vremea când locuiau la Versoix, apoi la Lausanne, când s-au mutat la Aubonne. Dar comunitatea întreagă de-acolo, formată în mare măsură din reprezentanţi ai exilului intelectual şi foşti deţinuţi politici, care au făcut ani grei de puşcărie comunistă, mi-au marcat sufletul şi conştiinţa, prin poveştile lor dramatice de viaţă. L-am avut în parohia noastră de la Geneva pe Constantin Dinu Răşcanu, care a făcut 14 ani de puşcărie, pe Şerban Mironescu, care a făcut parte din mişcarea "Rugul Aprins" şi care a fost închis dimpreună cu tatăl său, profesorul Alexandru Mironescu. Cu toţii, mărturisitori ai ortodoxiei în timpul prigoanei comuniste, fideli ai parohiei noastre, pe care i-am prohodit când au plecat la Domnul, şi-i pomenim permanent de atunci. Mi-am dat seama că aici vrea Dumnezeu să fiu, că îmi cere să mijlocesc spre alinarea lor, spre împăcarea lor cu depărtarea de ţară şi cu dramele trecutului. În poveştile lor cutremurătoare am găsit, de fapt, modele de nădejde şi de credinţă şi, mai ales, de speranţă în reînvierea neamului românesc! Chiar folosesc acest termen liturgic, "reînviere", pentru că perioada comunistă a însemnat o moarte, o îngheţare a spiritualităţii prin credinţă a acestui popor. Or, oamenii aceştia nu şi-au uitat niciodată ţara! Iar dintre toţi, Maiestatea Sa a iubit atât de mult această ţară, departe de ea fiind, încât eu, fără niciun fel de ezitare, spun că Regele Mihai este o conştiinţă a neamului românesc! Chiar şi aşa, trăind rupt de poporul său până în 1997, a fost un suflet care a ars de dor de România şi de jalea românilor care sufereau sub comunism.
Harul mirungerii
Regele Mihai şi Regina Ana, în biserica din Geneva
- În aceşti 26 de ani, am fost de nenumărate ori la reşedinţa sa, ca slujitor al bisericii, cu ocazia diferitelor evenimente (colinde de Crăciun, diferite sărbători şi evenimente de familie). Niciodată nu am divulgat presei discuţiile mele cu regele, onorând încrederea şi simpatia pe care Maiestatea Sa o avea pentru mine. Se spovedea şi se împărtăşea regulat şi, de câte ori am mers cu Sfintele Taine la Maiestatea Sa (când neputinţele trupeşti l-au împiedicat să mai fie prezent la biserică), am făcut-o cu binecuvântarea IPS mitropolit Iosif al Europei Occidentale şi Meridionale, cel care se ocupa, de fapt şi de drept, de pastoraţia familiei regale rezidente în Elveţia. În ziua Sf. Ierarh Nicolae, după slujba pe care am ţinut-o la umila noastră capelă din Lausanne şi unde ne-am rugat cu toţii pentru sufletul regelui nostru, care se stinsese cu o zi înainte, am fost acasă, la Maiestatea Sa, pentru a-l aşeza în sicriu şi am făcut prima slujbă, din şirul slujbelor zilnice pe care le-am făcut cât trupul său neînsufleţit a stat în casa de la Aubonne. Fiind apoi adus la Biserica Greacă de la Lausanne, am continuat să slujesc şi acolo, timp de două zile, dimpreună cu IPS Iosif şi cu alţi preoţi, la căpătâiul Majestăţii Sale, până ce a fost dus la Bucureşti, cu un avion militar al armatei române. În toate aceste zile istovitoare şi pline de tristeţe adâncă, am simţit cum un duh puternic mă întăreşte şi m-am gândit că nu poate veni decât de la Maiestatea Sa, care a avut o putere interioară uriaşă, înzestrat de Dumnezeu ca să rabde câte a răbdat în viaţa sa zbuciumată. De multe ori, ne dădea nouă curaj şi putere din curajul şi lumina lui şi, niciodată nu a renunţat să spere, încât ce puteam să îl învăţ sau cu ce cuvinte puteam să-l încurajez eu, atunci când Maiestatea Sa ne vorbea făcându-ne să înţelegem că Dumnezeu nu ne va lăsa şi că suferinţa şi răbdarea acestui popor vor fi răsplătite!?! Pot să vă mărturisesc că Regele Mihai a avut un har care s-a manifestat în toată viaţa sa, şi toţi cei care l-au cunoscut mai bine pot încuviinţa aceasta: e vorba de harul mirungerii! Prin faptul că a fost botezat ortodox şi uns ortodox ca rege, în Catedrala Patriarhală din Bucureşti, în 6 septembrie 1940, de către patriarhul Nicodim, Regele Mihai a fost asemenea unui preot! Pentru că mirungerea aceasta (conform unei tradiţii care urcă până la Sinodul al patrulea ecumenic de la Calcedon, din 451, care conferea împăraţilor bizantini porfirogeneţi statutul de "episcopi ai treburilor din afară"), îi dădea trei prerogative: aceea de a intra în Sfântul Altar prin uşile împărăteşti, aceea de a se împărtăşi direct din Sfântul Potir, asemenea slujbaşilor clericali, preoţi şi episcopi (dar în marea sa smerenie, Maiestatea Sa niciodată nu a folosit această prerogativă), şi aceea de a oferi cârja patriarhului şi episcopilor, ca simbol al păstoririi turmei. Din şirul regilor noştri, primii doi, Carol I şi Ferdinand, erau catolici, Carol al doilea a fost botezat ortodox, dar n-a fost niciodată uns de Biserică, însă Regele Mihai, care este ultimul monarh porfirogenet, cu descendenţă din regii Bizanţului (porfirogenet, adică născut în timpul domniei tatălui său) şi uns ca rege de patriarhul ţării, prin Hristos, cel mai mare arhiereu, a făcut ca relaţia Coroană-Biserică să fie una profund creştinească, aş spune chiar hristică. De aceea, Maiestatea Sa fost şi un mărturisitor al credinţei creştine ortodoxe, în condiţiile exilului, a animat, a stimulat trăirea creştinească aici, între românii exilaţi, prin propriul model de viaţă şi de atitudine. Ba, chiar, în 1992, a susţinut cu fermitate alipirea la trupul Bisericii-mamă a parohiilor noastre, care până atunci nu erau subordonate BOR. La Geneva funcţiona, din 1979, Asociaţia "Comunitatea Românilor din Elveţia", ce-şi propusese o activitate de cult ortodoxă pentru românii aflaţi în exil, sub denumirea de "Biserică liberă", cu preoţi itineranţi. Dar, cum spuneam, au luat fiinţă parohiile "Sfântul Ioan Botezătorul" din Geneva, în 1992, şi "Sfinţii Români" din Lausanne, în 1993. În 1995, Regele Mihai şi Regina Ana au participat la sfinţirea noii biserici româneşti, construite din lemn, de la Chene-Bourg, Geneva. Tot în 1995, a fost inaugurată la Lausanne noua capelă ortodoxă românească. Icoanele acesteia, jilţurile cu însemnele regale, precum şi tabloul votiv reprezentând scene de istorie ale poporului român în care e încadrată întreaga dinastie regală română, au fost realizate de maestrul Ion Ipser de la Geneva. El a dedicat aceste picturi Coroanei Române, ca pe o recunoaştere a ceea ce a însemnat monarhia pentru speranţa exilului românesc şi pentru poporul nostru. Prezent la inaugurare, Regele Mihai şi Regina Ana au semnat în Sfânta Evanghelie, acceptând această dedicaţie, iar apoi au semnat mitropolitul Serafim şi mitropolitul Iosif, arătând astfel unitatea în jurul Bisericii-mamă, a bisericilor comunităţilor româneşti din Europa.
"Stătea în picioare, şi o bucurie duhovnicească îl lumina"
Priveghindu-l pe rege, în biserica greacă din Lausanne
Părintele Diaconu, luându-şi rămas bun de la Regele Mihai
- Maiestatea Sa a participat de multe ori la slujbe, în cele două parohii, la Geneva - când locuia la Versoix, şi în anii din urmă, la Lausanne - când s-a mutat la Aubonne. Venea mereu însoţit de Regina Ana şi de una-două principese, era întotdeauna punctual, nu întârzia niciodată. Stătea tot timpul slujbei în picioare şi se vedea că participa cu tot sufletul, o bucurie duhovnicească îi lumina faţa. De fiecare dată, după ce se termina slujba, mai rămânea un moment ca să vorbească cu noi, cu românii din comunitate. După fiecare asemenea întâlnire de suflet, îmi sosea acasă o scrisoare de mulţumire cu semnătura Maiestăţii Sale. De aici a pornit o întreagă corespondenţă cu Regele Mihai, care nu poate decât să ne onoreze, pe mine, personal, şi comunitatea noastră. Ca să nu mai spun de fotografiile cu care am alcătuit un întreg album şi pe care le păstrăm ca pe ceva foarte preţios în viaţa parohiei, întru amintirea sa. O să-l pomenim în continuare şi ne vom strădui să-i păstrăm vie amintirea, căci a fost o lumină călăuzitoare pentru noi toţi. După înmormântarea Reginei Ana, Preafericitul Patriarh Daniel mi-a spus că trebuie să facem în aşa fel încât să aducem şi rămăşiţele pământeşti ale Reginei-mamă Elena, de la Lausanne, aici, în necropola regală de la Curtea de Argeş. Când i-am dus această veste, Maiestăţii Sale i-au dat lacrimile. M-am înduioşat adânc în sufletul meu, când mi-am dat seama, atunci, că în inima sa, dragostea pentru "ţara-mamă" şi pentru mama sa, Regina Elena, se suprapuneau. Şi că, dacă lucrul acesta s-ar împlini, ar simţi că se întoarce "cu totul" acasă, la locul de odihnă gătit de strămoşii săi, şi unde Regina-mamă Elena nu a putut fi înmormântată, în 1982, când s-a dus la cele veşnice. După spusele sale, Regele Mihai a învăţat de la mama sa să murmure primele rugăciuni şi şi-a însuşit această tărie a credinţei în Dumnezeu, care l-a ajutat să treacă în viaţă peste atâtea pierderi, inclusiv a tronului şi a ţării sale. Un reporter m-a întrebat, în acele zile, în care-l prohodeam pe rege la Lausanne, dacă, după aceşti 26 de ani în care am fost apropiaţi, am primit vreo decoraţie din partea Maiestăţii Sale. I-am răspuns că da, dar nu se vede: e una prinsă direct în inima mea! Ce decoraţie poate fi mai mare pe pământul acesta, decât sufletul cuiva care te lasă să i-l cunoşti până în străfundurile sale, şi te onorează cu prietenie, căldură şi dragoste creştinească? Căci spune Mântuitorul Hristos în Evanghelia după Matei: "Ce-i foloseşte omului dacă câştigă lumea întreagă şi îşi pierde sufletul său?". Regele Mihai nu şi-a vândut niciodată sufletul şi cred că în clipa când şi l-a pus în mâinile Mântuitorului Hristos, era împodobit cu cele mai înalte virtuţi creştineşti, asemenea sfinţilor. S-a vorbit mult în mass-media despre rege şi Familia Regală în zilele dinaintea îngropăciunii sale, şi cei mai mulţi dintre români au cunoscut abia acum adevărul despre destinul lui tragic şi despre felul în care aceste informaţii au fost manipulate şi de regimul comunist, şi de cel post-comunist. Însă înţelegerea acestui adevăr ne obligă, într-adevăr, pe noi toţi, şi nu doar pe urmaşii săi direcţi, să fim mai responsabili în legătură cu viitorul nostru. Eu cred că duhul monarhiei, care stă în însăşi deviza ei, "Nihil Sine Deo!", acest duh care a fost în mod deplin trăit de Maiestatea Sa Regele Mihai şi care i-a guvernat întreaga sa viaţă, nu ne va părăsi odată cu dispariţia sa fizică! Să ni-l asumăm, fiecare, înlăuntrul nostru, să trăim zi de zi în acest duh şi să credem cu adevărat că nimic nu putem face fără Dumnezeu! Să îl lăsăm pe Dumnezeu să îşi facă sălaş în inima noastră. La fel cum arhanghelul Mihail, ca un nor de foc, îi însoţea pe Moise şi pe poporul evreu în cei 40 de ani cât au rătăcit prin deşert, aşa l-a ales Dumnezeu pe Maiestatea Sa să fie lumina care să călăuzească acest popor, cât a traversat cei 40 de ani de comunism, dar şi după aceea, în anii din urmă.
"Nimic fără Dumnezeu!"
Biserica în doliu
- În ultimii ani, au venit între noi foarte mulţi tineri care au emigrat pentru a-şi găsi un loc de muncă mai bine plătit decât în ţară şi pentru o viaţă mai decentă. Însă, rădăcina comunităţii stă în modelul vieţii acestor oameni ai exilului românesc, ce au constituit baza comunităţii româneşti din Lausanne şi Geneva, şi pe care noii veniţi l-au preluat, fiecare după puterea lui de înţelegere. Primul Crăciun fără rege a fost destul de trist, dar Dumnezeu ne-a dat putere să ne ridicăm şi să mergem mai departe. Biserica a fost plină, şi parcă ceva din bunătatea şi blândeţea acestui mare spirit care a fost Regele Mihai a vegheat asupra noastră, în rugăciunile înălţate împreună şi atunci când am cântat colindele ce-i plăceau atât de mult. Mă bucur când văd că biserica e plină de fiecare dată, multe familii venind cu copii şi nepoţi, participând la activităţile de catehizare şi la cele dedicate tinerilor, având împreună un armonios dialog al generaţiilor şi care se vede la agapele lunare pe care le organizăm după slujbele de duminică. Dar şi în solidaritatea lor în activităţile culturale şi social-filantropice: împreună susţin apariţia revistei "Credinţa", o publicaţie în limba română şi franceză, editată sub egida Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale, organizează concerte susţinute de coruri invitate din ţară, întreţin şi îmbogăţesc o bibliotecă de carte românească, oferă - pe lângă lecţiile de catehism pentru copii - şi cursuri de istorie, geografie şi literatură română, organizează pelerinaje la mânăstiri din ţară şi din alte centre ortodoxe. De asemenea, susţin deplasările personalului de cult la cei vârstnici şi nedeplasabili din parohie, dar
Sobor de preoţi, în frunte cu mitropolitul Europei Occidentale şi Meridionale
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
