"Nu lăsa banii să stea în calea fericirii tale. Intră pe site-ul nostru și ia primul credit gratuit!"
"Banii sunt mai aproape decât crezi. Aplici online și în 10 minute primești aprobarea creditului".
"Există momente în viață, în care ai nevoie urgent de o anumită sumă de bani, cât mai rapid. Apreciem clienții noștri și ne pasă de problemele lor. În câteva minute, poți avea banii de care ai nevoie."
Sunt câteva dintre zecile de reclame perfide, care ne agasează zi de zi, la tot pasul. Le auzim la radio, le vedem la televizor, pe internet, în cutia poștală, pe stâlpii de pe stradă. Sunt fraze aranjate frumos, ademenitoare, precum cântecul de sirenă, scrise parcă de cei mai generoși oameni, care nu au alt rost pe lume decât acela de a-și ajuta semenii la necaz. Este vorba despre așa-numitele Instituții Financiare Nebancare (IFN), care dau credite cu nemiluita, în special acelor oameni aflați la ananghie, care nu pot obține aceleași împrumuturi de la bănci. Conform statisticilor efectuate de Banca Națională a României, anul trecut erau aproape un milion de români împrumutați de la asemenea instituții. Pentru mulți dintre ei, decizia de a alege această soluție le-a transformat viața într-un calvar. Bucuroși că le-a fost aprobat creditul după ce banca i-a respins, pentru că ori nu aveau un salariu suficient de mare, ori lucrau fără contract de muncă, ori figurau ca rău platnici la Biroul de Credit, oamenii se grăbeau să semneze contractul cu IFN-ul binevoitor, de cele mai multe ori fără să-l citească aproape deloc. Păcăliți de reclamele siropoase, fără să fie informați despre dobânzile și penalitățile uriașe ale unui asemenea împrumut, oamenii s-au trezit brusc victimele unor credite-capcană, ticluite parcă de niște cămătari. Așa se face că zeci de mii de oameni au ajuns datori vânduți sau au fost aruncați în stradă pentru un împrumut banal de câteva mii de euro. Unii dintre ei n-au avut puterea să lupte cu asemenea instituții. În ultimii doi ani, aproape 500 de oameni și-au luat viața, neputând să mai îndure calvarul acestor datorii colosale și-al presiunilor cu care angajații unor asemenea instituții îi chinuiau.
Prea târziu!
Emanuel C., absolvent al Facultății de Drept din București, avea de peste trei ani un credit de opt mii de euro, pentru care plătea conștiincios rate lunare, neavând în tot acest timp nici măcar o zi întârziere. După socotelile lui, estima că achitase deja mai mult de jumătate din împrumut, ceea ce îi dădea speranțe că nu va mai trece mult și va scăpa de toată datoria. Totul, până într-o zi, când firma la care lucra a dat faliment, iar el a rămas fără serviciu. Au urmat câteva luni în care nu și-a mai putut plăti ratele, încercând să obțină o păsuire din partea celor care i-au acordat creditul. Drept răspuns, a primit mai multe telefoane și sms-uri, prin care era amenințat că îi vor scoate la vânzare casa în care locuia împreună cu mama lui. Mai mult, a aflat cu stupoare că fiecare zi de întârziere era penalizată cu 20 de euro, și că suma totală pe care o avea de restituit la acel moment era de aproape 10.000 de euro. Asta, în condițiile în care creditul lui era de 8.000 de euro, iar el plătise ratele vreme de aproape trei ani. Viața lui devenise un chin. Nopți la rând stătea cu ochii în tavan, încercând să găsească o soluție, pentru a se trezi din acest coșmar. Totul însă era în zadar. Într-o dimineață, a fost găsit în baie, atârnat de o curea. Sperase ca în felul ăsta măcar familia lui să scape de calvarul pentru care el se simțea vinovat. N-a fost să fie așa. Cu o zi înainte de înmormântare, mama lui a primit o somație prin care era înștiințată că apartamentul în care locuia avea să fie scos la licitație. E greu de imaginat ce puteri miraculoase au ținut-o pe această femeie cu mintea întreagă, ba și mai mult, i-au dat și voința de a se lua la trântă cu un sistem care îi ucisese copilul. Astăzi, după aproape patru luni de la moartea fiului ei, a reușit să obțină suspendarea executării silite, judecându-se în instanță cu instituția creditoare.
Contractul blestemat
Niculina și Diana M., mamă și fiică, din București, au obținut acum aproape doi ani un credit de 20.000 de euro de la o instituție financiară nebancară. Aveau de plătit o rată lunară de 600 de euro, ceea ce nu era prea greu, amândouă având un job bun, cu salarii măricele. Totul a decurs normal, până într-o zi, când mama a rămas fără lucru și nu au mai putut plăti ratele la timp. Au primit atunci primele mesaje de amenințare, unul dintre ele sunând așa: "Azi trebuie să faceți plata, indiferent de oră. De mâine aveți penalități de 100 de euro pe zi." Au simțit că le cade cerul în cap. Să fie o greșeală? Să fie doar așa, ca să le sperie? Au luat contractul de creditare din sertarul cu acte și au început să-l citească din scoarță în scoarță. Din păcate, abia atunci o făceau pentru prima oară. Au descoperit o clauză pe care probabil că puțini oameni modești ar putea s-o priceapă: "Dobânda penalizatoare este de 0,5% pe zi din suma restantă datorată cu titlul de împrumut." Asta însemna că, la suma de 20.000 de euro pe care o datorau (ca și cum până atunci n-ar fi dat nici un șfanț în doi ani), penalitățile se ridicau la 100 de euro pe zi, într-adevăr. Pentru orice om normal, așa ceva pare de necrezut. Și totuși, cele două femei începeau să trăiască din plin într-o ficțiune halucinantă: pentru fiecare zi din viața lor, erau pedepsite să plătească o sută de euro. De atunci au trecut deja câteva luni, timp în care au reușit să mai plătească câte ceva, însă speranțele de a ajunge la zi cu datoriile sunt absolut nule, mai ales în condițiile în care penalitățile se adună în continuare. Singura lor soluție este să-și vândă apartamentul, iar asta, cât se poate de repede, pentru ca nu cumva să apară un executor judecătoresc, care aproape sigur că îl va scoate la licitație, obținând pe el, așa cum se întâmplă în toate situațiile de acest fel, un preț de două, trei ori mai mic decât cel real.
*
Acestea sunt două dintre miile de drame care se petrec în România de azi, după 28 de ani de democrație și zece ani de la intrarea în Uniunea Europeană. Marile case de avocatură au sertarele ticsite cu asemenea dosare, în care oameni disperați denunță modul samavolnic în care sunt tratați de către aceste IFN-uri. Pentru cei mai mulți dintre ei, singura deosebire între aceste instituții și clanurile de cămătari interlopi este aceea că IFN-urile funcționează perfect legal, sub pulpana Parlamentului și a Băncii Naționale. Dacă în oricare din țările europene unde există o reală protecție a clienților, dobânzile acestor instituții nebancare sunt ținute în frâu prin lege sau prin intervenția băncilor naționale, fiind plafonate la cel mult 30 la sută pentru creditele de consum, în România aceste dobânzi ating valori astronomice, pornind de la 80 la sută și ajungând, uneori, până la... 7.000 la sută! Așa se întâmplă că mii de români ajung datori pe viață și aruncați în stradă, după ce-au luat un credit de câteva mii de euro, bazându-se pe tonul prietenos al reclamelor și pe zâmbetul funcționarului care, de multe ori în mod premeditat, nu pomenește nimic despre clauzele cămătărești ale contractului.
În rândurile care urmează voi descrie pas cu pas istoria unei asemenea drame îngrozitoare. După cum spune chiar protagonista acestei povești, este vorba despre o lecție dură pentru oricine s-ar încumeta să se mai lase ademenit de asemenea împrumuturi facile și devastatoare.
"Mă numesc Paula Banu (Hhm! Ce ironie amară să port numele ăsta!), sunt din Ploiești, am 47 de ani, și am decis să las rușinea deoparte și să fac publică toată povestea mea, pentru că nu vreau să mai existe cineva care ar putea să facă greșelile pe care le-am făcut eu. Pentru că greșelile mele m-au costat tot ce aveam."
Pe ecranul calculatorului meu văd chipul unei femei împietrit de o apăsare grea, de nevindecat. Uneori se chinuie să zâmbească, dar chiar și-atunci când o face, ochii ei rămân la fel de întunecați. Acum se află departe de locul pe care cândva îl putea numi acasă. Și-a găsit liniștea în Anglia, unde învață din nou să trăiască. Stă cu ochii îndreptați fix spre camera de filmat din computerul ei, ca și cum ar vrea să te privească în ochi. E prima oară când fac un interviu prin skype, adică un fel de convorbire telefonică în care îți poți vedea interlocutorul. Vorbește calm, cumpătat, fără pic de furie în glas. Din capul locului îmi spune că ceea ce a trăit în ultimii ani a fost atât de crâncen și absurd, încât nu mai are nici măcar puterea să se revolte, că un instinct neștiut i-a ținut în mod miraculos mintea întreagă, departe de furia care putea s-o ducă în pragul nebuniei. "Credința a fost cea care m-a ținut în viață", îmi spune. "Nenorocirile veneau în valuri peste mine, am îndurat zile despre care nici nu-mi vine să povestesc, pentru că știu sigur că nimeni nu ar crede că așa ceva poate fi real. Dar Dumnezeu mi-a scos în cale un duhovnic minunat, pe părintele Pantelimon, de la Mânăstirea Turnu, ucenic al lui Arsenie Boca. El m-a ajutat să-mi regăsesc liniștea și voința de a merge mai departe. De când mă știu, am fost mereu un om încercat, trecut prin greutăți de tot felul. În 1992, am avut parte de un divorț urât, după ani de zile de certuri și violență. N-am mai putut să îndur și am rupt totul într-o noapte de august. Nu intru în amănunte, dar vă spun că acea căsnicie mi-a marcat toată viața și chiar și acum, după 25 de ani, mai am coșmaruri legate de momentele acelea urâte. Am luat-o de la zero, am rămas cu doi copii, unul de trei și altul de patru ani, să-i cresc singură, așa cum am putut. Am lucrat prin tot felul de locuri, am făcut tot felul de cursuri de specializare, în diferite domenii. Prin 2002, când copiii erau mai mari și i-am putut lăsa la părinții mei, am plecat în Spania, cu gândul să muncesc acolo un timp și să mă întorc acasă cu ceva bani. Mi-a mers bine, în 2004 am reușit chiar să-mi deschid o mică terasă-restaurant. Îmi făcusem o clientelă destul de selectă, chiar dacă restaurantul era oarecum rudimentar construit, iar mâncarea nu era prea sofisticată, dar am descoperit că spaniolii din acea zonă tocmai asta căutau. Totul a mers bine și frumos, până în iarna lui 2006, când am aflat că tata se îmbolnăvise grav. A trebuit să las totul în grija unor prieteni spanioli și să mă întorc în România. Timp de aproape cinci luni, am avut grijă de tatăl meu. Dar în luna mai, a murit. Deși mă așteptam la un asemenea final, a fost un moment cumplit pentru mine, mă gândeam că nu făcusem aproape nimic ca să-i salvez viața, iar gândul ăsta mi-a adus o depresie care m-a făcut mai târziu să iau hotărârea de a lăsa totul baltă în Spania și de a mă întoarce definitiv în țară, lângă ai mei. A fost cea mai proastă alegere din viața mea. Am luat-o din nou de la zero. Am încercat să pun pe picioare o nouă afacere, în țară, dar am avut parte numai de piedici și, în cele din urmă, am abandonat. Am încercat să mă angajez, mai târziu mi-am deschis în târg o tarabă cu haine, am fost apoi angajată ca însoțitor al unei bătrâne bolnave, am îndurat și foamea, dar m-am ridicat tot timpul și am mers mai departe. Am făcut apoi un proiect de afaceri, în cadrul unui program care se numea «Drepturi și șanse egale pentru femei», proiect cu care am câștigat, din partea unei fundații, titlul «Femeia anului». Dar într-o zi, am pierdut totul. Totul s-a dus de râpă într-o singură zi."
Îmbrâncită în stradă
Paula Banu locuia în Ploiești, într-un apartament situat într-o zonă bună a orașului. Apartamentul era spațios, avea patru camere, două băi și două balcoane, însă cu timpul se cam degradase, pereții erau cam ponosiți, gresia și faianța erau pe alocuri sparte și îngălbenite, instalațiile sanitare abia se mai țineau, ce mai, trebuia făcută o renovare capitală. Era în 2012, când fusese angajată de primărie, să aibă grijă de o femeie bolnavă, ținând, totodată, o mică tarabă cu haine, într-una din piețele orașului. Dar banii pe care îi câștiga nu-i ajungeau ca să poată demara o asemenea renovare. "Într-o situație ca asta, orice om se gândește la un credit bancar", spune. "Și, deci, ce e de făcut? Să mergi la o bancă și să vezi dacă te califici, dacă în urma unor analize banca poate să te crediteze. Eu nu voiam decât 4000 de euro, dar nici o bancă nu mi-a aprobat cererea. Și-atunci, ce faci mai departe? Renunți sau mergi la o instituție financiară nebancară. IFN-urile astea s-au înmulțit ca ciupercile, dai o simplă căutare pe internet și se deschid sute de asemenea oferte. Inițial, n-am avut încredere, ceva îmi suna fals în toate reclamele astea. O cunoștință mi-a povestit atunci că știe o asemenea firmă în București, că e de încredere și că voi obține imediat creditul. Am zis să încerc. Când am ajuns la ei, toată lumea era extrem de amabilă, mi-au spus că în două zile voi avea banii și că voi avea de plătit rate lunare de 200 de euro. Nimic despre dobânzile și penalitățile exorbitante, nimic despre viteza și modul în care îți pot executa casa. E drept că nici eu nu m-am uitat prea atent peste contract, și oricum, chiar dacă aș fi făcut-o, nu cred că aș fi înțeles mare lucru la stilul complicat în care era scris. Cred că acele clauze ale contractului sunt scrise în termeni inaccesibili unui om care nu stăpânește noțiuni elementare din domeniul financiar-bancar. Și uite așa, am făcut greșeala vieții mele și mi-am semnat condamnarea."
Femeia se oprește din povestit, fixându-și privirea întunecată spre monitorul din fața ei, de parcă deodată s-ar fi trezit vorbind singură, acolo, în camera ei strâmtă din Anglia. O întreb ce s-a întâmplat mai departe, dându-i un semn că încă mai sunt "pe fir", că nu a căzut internetul. Începe din nou să-mi povestească, îmi spune cum aproape doi ani și-a achitat conștiincios ratele, fără să întârzie nici măcar o zi. După aproape doi ani, însă, bătrâna de care avea grijă a murit, și ea a rămas fără indemnizația de la primărie. Totodată, nici mica afacere cu haine nu prea mai mergea. Au urmat așadar trei luni în care n-a mai putut să plătească nici o rată. Era începutul dezastrului. "Când am constatat că nu mai pot plăti, am fost la sediul firmei și i-am rugat să mă păsuiască o perioadă scurtă. Le-am dus o adeverință de la forțele de muncă, arătând că îmi caut de lucru, le-am arătat toate certificatele mele de calificare în diferite domenii, sperând să-i conving că îmi voi găsi repede un nou job. Mi-au râs în nas și mi-au spus: «Ce ne privește pe noi, cucoană? Ai știut să te servești de banii noștri? Plătește!». Începând din ziua aceea, am aflat că am penalități de 20 de euro pe zi. Adică, 600 de euro pe lună, de trei ori mai mult decât rata normală. Era clar că nu aveam cum să plătesc. Atunci am înțeles că de fapt le convenea de minune o asemenea situație, că grosul câștigului îl obțin de la oameni ca mine, ajunși la ananghie, de pe urma penalităților. Îți iau și sufletul din tine, și nimeni, nici o lege din România nu te apără în fața unor asemenea cămătari. După trei luni de neplată a ratei, am aflat că am de dat înapoi 7000 de euro. Au mai trecut încă vreo două luni și suma crescuse deja la 10.700 de euro. Mi se părea incredibil, trăiam un coșmar! I-am întrebat cum de-au ajuns la suma asta enormă, de la un credit de 4000 de euro, din care plătisem deja doi ani, adică aproape 4800 de euro. Mi-au zis că dosarul meu este deja la executor și că nu mai depinde de ei. Între timp, îmi găsisem de lucru la Mega Image-ul de la Băneasa. Aș fi avut, așadar, cum să reiau plata creditului, chiar am cerut asta, însă deja era prea târziu. Pe 25 mai 2015, chiar de ziua mea de naștere, am găsit în cutia poștală cel mai crâncen cadou: o hârtie prin care eram înștiințată de către un executor, că apartamentul meu fusese deja adjudecat la licitație. Am crezut că trăiesc ultima zi din viața mea. Eram singură, copiii aveau deja rostul lor, departe de casă. M-am rugat în ziua aceea, cât n-am făcut-o niciodată, l-am rugat pe Dumnezeu să mă țină puternică și întreagă la minte. În zilele care au urmat, am încercat de nu știu câte ori să stau de vorbă cu acel executor, să-l întreb cum e posibil ca pentru 4000 de euro, din care am plătit deja 4800, să pierd un apartament de cel puțin 60.000 de euro. N-a fost chip. Tot ce-am aflat a fost că prețul cu care fusese vândut apartamentul era de numai... 20.000 de euro! De trei ori mai puțin față de prețul real. Mi-am zis că așa ceva nu e cu putință. Am luat legătura cu mai mulți avocați, unii mi-au spus din capul locului că nu mai au ce face, alții m-au ciugulit cât au putut de bani, din modestul meu salariu, fără să facă nimic. Și uite așa, a mai trecut ceva timp, până într-o seară, când întorcându-mă de la muncă, am găsit ușa casei deschisă, iar în hol era un jandarm care fuma. În casă mișunau niște necunoscuți. «Ce căutați în casa mea?», i-am întrebat. S-a apropiat de mine un domn, care s-a prezentat ca fiind executor, și mi-a spus: «Asta nu mai e de mult casa dumneavoastră. Vă rugăm să vă luați deocamdată un bagaj sumar și să părăsiți apartamentul». Mi-e imposibil să vă descriu ce era în mintea și sufletul meu atunci. Nu mai am putere nici măcar să-mi amintesc. Știu că am acționat parcă teleghidată, am luat câteva lucruri, niște haine și acte, după care am fost îmbrâncită în stradă. Anesteziată de frică și suferință, am stat pe o bancă din parc și am plâns până dimineața. În noaptea aceea am pierdut tot, și casă, și amintiri".
Epilog
(Un deznodământ fericit)
A doua zi, cu banii pe care îi mai avea din salariu, femeia și-a cumpărat un bilet de avion cu destinația Londra. A plecat în aceeași zi, fără să mai privească înapoi. În Anglia, n-o aștepta nimeni, a mers așa, la voia întâmplării. A luat din nou totul de la zero. În câteva zile și-a găsit de lucru ca infirmieră, într-un azil. Muncea zi de zi, pe brânci, pentru 9 lire pe oră și un acoperiș modest deasupra capului. La fel muncește și astăzi, dar e posibil ca într-un viitor apropiat să devină asistentă, cu un salariu dublu. Cu limba se descurcă bine, dar vrea să vorbească perfect, și pentru asta a fost acceptată la un curs de engleză nivelul 1-2. Anul trecut, în primăvară, și-a luat inima-n dinți și a venit pentru o scurtă vacanță în România. Și-a găsit un avocat serios, care a ajutat-o să deschidă un proces la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Pentru asta, are de așteptat însă vreo doi, trei ani, iar tot ce-ar putea să obțină ar fi o despăgubire de 5000 de euro și, eventual, dreptul de a redeschide dosarul în România. Dar tot ce vrea este să se facă dreptate. Să uite coșmarul când a fost obligată să plece din casă cu o boccea.