Sudoame

Zilele trecute am fost la ţară, în Gorj, acolo unde mi-am petrecut copilăria.

Era cald, 10-15 grade, cer senin şi ciripit nebun de vrăbii derutate de primăvara ne­aş­teptată. Vrăbiile se numesc la noi brabeţi. Cât priveşte de­numirile dealurilor, văilor, râurilor şi câm­piilor, ele mai sunt cunoscute doar de cei vârst­nici. Dintre tineri, puţini mai păstrează în memorie culoarea de odinioară a copilăriei. Nu mai sunt vite, nu mai sunt oi şi capre, nu mai sunt butoaie de umplut cu vinul de pe deal şi nici vie pe care s-o culegi cu tragere de inimă; nu mai sunt pătule încărcate cu porumbul mic al porumbiştilor rătăcite între ogaşe. Nu mai sunt nici locurile drepte, orizontale, în care ne jucam poarca. Cel mai căutat din­tre ele a fost Sudoame. Un spaţiu deschis, desfăşurat pe câ­teva pogoane, în care iarba creştea egală, ca pe un sta­dion, iar vegetaţia păduroasă lipsea. Nici astăzi nu cresc arbuşti sau tufe de măceşi, de altfel plaiul s-a înclinat de la ploi, şi au apărut gropi. Doar numele a rămas, deşi nimeni nu mai ştie ce înseamnă. Bătrânii care ştiau au murit. Sora mea, Maria, a auzit însă o lămurire ajută­toare: Sudoame ar veni de la Subdoamne, sub Dum­ne­zeu. Câmp deschis către cer, între vii şi păduri, ca o insulă bântuită de soare, pe care fetele îşi păşteau vacile şi oile, de frica pădurii întunecoase. Pe timpuri, ajun­geam aici pe uliţa ce despărţea casa bătrânească de "via Manolicăi". De fapt era via noastră, dar vecina Manolica îmi era ca o mamă, mă lua în braţe, când eram mic, şi-mi culegea terează coaptă. În amintirea ei dureroasă, pentru că murise de tuberculoză, i-am folosit numele pentru grădina cu vie, mărginită de cireşi şi vişini. Astăzi, sunt morţi toţi pomii. Şi merii, şi perii, şi prunii cu prune gra­se, năpădite de clei. Uliţa pe unde ne dădeam cu săniuţa, pe marginea platoului Sudoame, s-a strâmtat, fiind inun­dată de rugi. Peste ogaş, de la casa familiei Dolcu înspre vârful dealului pe care trece conducta de petrol, era o livadă de pruni. Printre ei aveam un săniuş, cel mai lung din sat. Urc pe lângă ultimii pruni altoiţi rămaşi din liva­da săniuşului nostru. Îmi arunc privirea şi spre Su­doa­me, şi spre Sub Vii. Pe linia conductei, marcată de po­pân­dăi de beton, ajungi la Măiagă şi, mai încolo, la Şe­sul Cucoanei, la Cârlig, la Dudul lui Chelu şi la Ruşchi. Nume româneşti, cum azi nu găseşti. Aici creşteau odi­ni­oară cei mai buni struguri, cele mai gustoase nuci şi cele mai dulci pere de toamnă. Cândva, au fost şi multe ştiu­bee. La Ştiubeiul lui Ilie Ciobanu, de pildă, ajungeai şi iar­na, fiind îngrijit de pădurari pentru lupi, vulpi şi mistreţi.
Am norocul să scormonesc amintirile anilor 60. Mă ajută prieteni vechi, precum Mitică Ciobanu şi Tibi Mun­teanu. Sudoame s-a scufundat. Dealurile au crescut, s-au înălţat. Sub Culme a intrat pădurea. Flăcăii de odi­nioară au îmbătrânit, sunt trişti, au memoria slabă. Cine se dădea în copilărie pe mătură, înainte de a-şi lua sanie, priveşte astăzi, cu nostalgie, curţile pustii ale caselor bătrâneşti. Ultima dintre ele, la marginea platoului Su­doame, a fost a noastră. Mama i-a vândut-o lui Spirache, un răzvrătit împotriva regimului trecut şi a democraţiei feseniste. Astăzi, când peisajul din jur s-a sălbăticit, a cum­­părat-o un necunoscut. În rest, în cele şapte case de pe uliţă nu mai locuieşte decât un singur proprietar de altădată: Sârbu Romulus. Pensionar, crescător de tăuraşi, fără nevastă, trăieşte singuratec, într-o lume străină. Spu­ne că Sudoame s-a schimbat ca noi, toţi, generaţia ani­­lor 60. Cine îl poate contrazice?