Era cald, 10-15 grade, cer senin și ciripit nebun de vrăbii derutate de primăvara neașteptată. Vrăbiile se numesc la noi brabeți. Cât privește denumirile dealurilor, văilor, râurilor și câmpiilor, ele mai sunt cunoscute doar de cei vârstnici. Dintre tineri, puțini mai păstrează în memorie culoarea de odinioară a copilăriei. Nu mai sunt vite, nu mai sunt oi și capre, nu mai sunt butoaie de umplut cu vinul de pe deal și nici vie pe care s-o culegi cu tragere de inimă; nu mai sunt pătule încărcate cu porumbul mic al porumbiștilor rătăcite între ogașe. Nu mai sunt nici locurile drepte, orizontale, în care ne jucam poarca. Cel mai căutat dintre ele a fost Sudoame. Un spațiu deschis, desfășurat pe câteva pogoane, în care iarba creștea egală, ca pe un stadion, iar vegetația păduroasă lipsea. Nici astăzi nu cresc arbuști sau tufe de măceși, de altfel plaiul s-a înclinat de la ploi, și au apărut gropi. Doar numele a rămas, deși nimeni nu mai știe ce înseamnă. Bătrânii care știau au murit. Sora mea, Maria, a auzit însă o lămurire ajutătoare: Sudoame ar veni de la Subdoamne, sub Dumnezeu. Câmp deschis către cer, între vii și păduri, ca o insulă bântuită de soare, pe care fetele își pășteau vacile și oile, de frica pădurii întunecoase. Pe timpuri, ajungeam aici pe ulița ce despărțea casa bătrânească de "via Manolicăi". De fapt era via noastră, dar vecina Manolica îmi era ca o mamă, mă lua în brațe, când eram mic, și-mi culegea terează coaptă. În amintirea ei dureroasă, pentru că murise de tuberculoză, i-am folosit numele pentru grădina cu vie, mărginită de cireși și vișini. Astăzi, sunt morți toți pomii. Și merii, și perii, și prunii cu prune grase, năpădite de clei. Ulița pe unde ne dădeam cu săniuța, pe marginea platoului Sudoame, s-a strâmtat, fiind inundată de rugi. Peste ogaș, de la casa familiei Dolcu înspre vârful dealului pe care trece conducta de petrol, era o livadă de pruni. Printre ei aveam un săniuș, cel mai lung din sat. Urc pe lângă ultimii pruni altoiți rămași din livada săniușului nostru. Îmi arunc privirea și spre Sudoame, și spre Sub Vii. Pe linia conductei, marcată de popândăi de beton, ajungi la Măiagă și, mai încolo, la Șesul Cucoanei, la Cârlig, la Dudul lui Chelu și la Rușchi. Nume românești, cum azi nu găsești. Aici creșteau odinioară cei mai buni struguri, cele mai gustoase nuci și cele mai dulci pere de toamnă. Cândva, au fost și multe știubee. La Știubeiul lui Ilie Ciobanu, de pildă, ajungeai și iarna, fiind îngrijit de pădurari pentru lupi, vulpi și mistreți.
Am norocul să scormonesc amintirile anilor 60. Mă ajută prieteni vechi, precum Mitică Ciobanu și Tibi Munteanu. Sudoame s-a scufundat. Dealurile au crescut, s-au înălțat. Sub Culme a intrat pădurea. Flăcăii de odinioară au îmbătrânit, sunt triști, au memoria slabă. Cine se dădea în copilărie pe mătură, înainte de a-și lua sanie, privește astăzi, cu nostalgie, curțile pustii ale caselor bătrânești. Ultima dintre ele, la marginea platoului Sudoame, a fost a noastră. Mama i-a vândut-o lui Spirache, un răzvrătit împotriva regimului trecut și a democrației feseniste. Astăzi, când peisajul din jur s-a sălbăticit, a cumpărat-o un necunoscut. În rest, în cele șapte case de pe uliță nu mai locuiește decât un singur proprietar de altădată: Sârbu Romulus. Pensionar, crescător de tăurași, fără nevastă, trăiește singuratec, într-o lume străină. Spune că Sudoame s-a schimbat ca noi, toți, generația anilor 60. Cine îl poate contrazice?