Poveștile Marii Uniri - Capul lui Mihai Viteazul

Biserica Mânăstirii Dealu.

Una dintre cele mai vechi și mai frumoase biserici din țară. Siluetă impunătoare, ziduri groase, de cetate. Intru cu sfială. Înăuntru, printre culorile vii ale sfinților, mă așteaptă întâlnirea la care visez de mult: osemintele marelui domn Mihai Viteazul. Capul său, rămas după ce trupul i-a fost nimicit. Unica dovadă a trecerii lui prin lume. Fac câțiva pași și des­copăr o adevărată necropolă domnească. Domnitori și dom­nițe care au făcut istorie și-au găsit aici tih­na. În par­tea dreaptă a pro­nao­sului, văd un sarcofag de mar­mură impunător. Pe placa mor­­mân­tului stă scris un text al lui Iorga: "Aici odihnește ceea ce crima și impietatea au lăsat din trupul cel sfânt al lui Mi­hai Voievod cel Viteaz, iar sufletul său tră­iește în sufletele unui neam întreg, până ce Scrip­turile se vor împlini, când va afla în ceruri odihna drep­ților". Sub inscripție se află capul lui Mihai Viteazul. Mângâi încet placa rece a mor­mântului. Poate că lumina ful­ge­relor ce ieșeau, când­va, din ochii lui cei năpraznici mă va mângâia cumva și pe mine. Ca­pul lui Mihai Viteazul. Re­lic­va sfântă a românilor. Cu o odisee fascinantă. Poves­tea tră­dă­rii altora, dar și a înălțării unui neam. Iat-o...

Semnul cel rău

Drama a început în toamna anului 1600. Mihai Viteazul era încolțit de dușmani. Câteva luni mai devreme, fusese voievodul tuturor românilor. Acum pierdu­se și Ardealul și Moldova și mare parte din Țara Românească. Pă­răsit de cei mai mulți dintre bo­ieri și retras în Oltenia, abia de mai rezista. Și atunci s-a hotărât să meargă la împăratul de la Vie­na, să-i ceară ajutor. Să treacă în Ardeal și de acolo mai departe, până la Viena, pentru a fi ascul­tat. Hotărâse să treacă în Ardeal prin pasul Vâlcan, dru­mul pe care circulau diligențele și căru­țele, singura posibilitate, în vre­mu­rile acelea, când Valea Jiului nu fusese încă deschisă, de a ajunge în Țara Hațe­gului. Până să intre în munte, a poposit într-un loc care astăzi se chea­mă "Poiana lui Mihai", în satul Schela, ultimul sat gorjean la granița cu Ardea­lul. Priveliștea care îl înconjura pe Mihai îi tăia domni­torului răsuflarea. Soarele asfințea peste munți, și lumina de aur topit a cerului părea să îi spună că va izbândi în toate. Dar tocmai atunci s-a arătat sem­nul cel rău, spune legenda. Ca lovit de un ful­ger, calul voievodului, de care Mihai nu se des­părțea niciodată, a căzut din picioare și a murit. Și nu era ostenit. Își purtase stăpânul victorios prin atâtea bătălii! A fost o pre­vestire neagră. Unii dintre tovarășii cu care pornise la drum l-au sfătuit să se întoarcă. Peste munți, pe Vodă îl aștepta moartea. Mihai însă n-a ascultat și a doua zi di­mi­neață, coborând, a luat-o la drum către Pe­tro­șani. După opt luni, semnul cel rău se adeverea. Marele voievod a fost omorât. Azi în "Poiana lui Mihai" stă de veghe un vul­tur de bronz, un monu­ment ridicat între războaie, la care oamenii vin în pele­rinaj.

O duminică neagră

Pe 9 august 1601, Mihai a fost omorât. Sfârșitul lui e descris în toate cărțile de istorie. Se afla în cortul său, ridicat pe un câmp, lângă Tur­da, așteptând solii gene­ralului Basta, care îi promi­sese sprijin în luptele ce ur­mau. Aceștia au nă­vălit, însă, asupra lui, uci­gându-l în mod barbar, scrie Nicolae Iorga în istoria sa.
Odată cu Mihai, sunt uciși în cort alți 18 credin­cioși ai săi. Cei care scapă din luptă numai răniți, chiar și comandanții unguri din oastea lui, sunt de­capitați. Imperialii i-au prins și i-au executat pe toți. Dar noaptea de duminică neagră era abia la început. După ce l-au omorât, cu o furie neome­nească, călăii lui Mihai Vodă i-au despuiat mai întâi trupul de haine (unul și-a luat spre amintire surguciul de pe căciula voievo­dului, împodobit cu safire albastre), au jefuit apoi cortul și restul averii lui găsite în tabără, și cai, și bani, și tot ce se putea lua. Trupul voievodului a fost batjocorit pe înde­lete. Zile în șir a zăcut gol, la mar­ginea drumului. Ca­pul l-au pus pe coap­sa calului voievo­dului, ce fusese și el omorât.
Așa s-a întâmplat, în acel august 1601, moartea de martir a lui Mihai Voievod Viteazul. Cum pome­nește cu tristețe "Letopisețul cantacuzinesc": "Și căzu trupul lui cel frumos, ca un copaci... Și-i ră­mase (...) gol, în pulbere aruncat, că așa au lu­crat pizma încă dinceputul lumii. Că pizma au pierdut pre mulți bărbați făr de vină, ca și acesta". Se spu­ne că rămășițele trupului voievodului au fost îngro­pate de niște sârbi, ca să nu-l mănânce câinii, într-un loc neștiut. Doar capul lui Mihai și-a aflat, într-un târziu, locul și odihna. Foarte târziu...

Jurământul sfânt

Se spune că după uciderea lui Mihai, capul i-a fost îmbălsămat și i-a fost încredințat unui boier al său, care l-a dus cu multă grijă și plin de evlavie în Țara Românească, la Mânăstirea Dealu. Multă vreme nu s-a știut bine cine a fost acel om devotat, care și-a asumat o misiune așa de grea. Adevărul a ieșit la lumină tot din hrisoave: În "Letopisețul Cantacuzinesc" o poveste deosebit de emoțio­nan­tă: "Atunci au fost legat Mihai Vodă cu Tur­turea Paharnicul jurământ tare și mare, cum să se caute unul pe altul până la moartea lor. Și de se va prin­de lui Mihai Vodă să pieie în altă țară, să nu-i lase oasele acolo, ci să le aducă în Țara Românească". Și "dacă văzu Turturea Pahar­nicul că tăiară pe Mihai Vodă, mult s-au nevoit pentru jurământul ca să ducă în Țară oasele lui Mi­hai. Dar n-au putut, și au luat numai capul și l-au dus în Țara Româ­nească și l-au îngropat la mănăstirea Den deal, de la Târ­goviște". Putea fi doar o legendă frumoasă. Dar povestea e întă­rită de un document des­coperit nu de mult. Un zapis din 1612, dat de Radu Mihnea Voievod. El îi întărea lui Turturea stăpânirea unui sat dăruit de Mihai Viteazul "pentru multă și bună cre­din­cioa­să slujbă cu care a slujit lui". Căci "Slu­ga domniei lui, Turturea Paharnic, el a furat capul lui și l-au adus în țară, de l-au slujit și l-au îngro­pat, cu multă cinste, ca pe un domn". Alt sfetnic credincios voievo­du­lui, boierul Radu Buzescu, îm­preună cu soția sa, pun pe mor­mântul lui Mihai, de la Dealu, o lespede. Fapt neobișnuit pe a­tunci, ea a fost gravată în româ­nește, nu în slavonă: "Aici zace cinstitul și răpo­satul capul creștinului Mihail Marele Voievod ce au fost Domn Țării Românești și Ardealului și Moldovei". Inscripția stă și azi întipărită pe piatra pronaosului de la Mânăstirea Dealu, lângă noul mormânt.

Sub vremuri și peste ele

Odiseea capului lui Mihai Viteazul nu s-a în­cheiat, nici pe departe, în 1601. Va mai trece mult timp până când își va găsi, în sfârșit, tihna. Soarta lui a fost tulburată odată cu cea a Mânăstirii Dealu, care avea să fie prădată și jefuită de nenumărate ori, în vea­curile ce au urmat. Turcii, habsburgii, tot soiul de principi nesățioși, au venit, pe rând, să o des­poaie de odoare. În 1630, locașul este înstrăi­nat, pentru ca apoi, marele cutremur din 1802 să fărâmițeze aproape de tot biserica. În mod mira­culos, mor­mân­tul cu capul lui Mihai scapă neatins și nepro­fanat. Dar odată cu lăcașul care îl adăpos­tea, Mihai Vodă și faptele sale strălucitoare intră, un timp, într-un con de uitare...
Dar abia în preajma anului 1848, imaginea Vitea­zului va deveni un simbol clar și tare al unirii tuturor românilor într-o singură țară, craniul său dobândind o importanță covârșitoare. În 1847, sunt deschise mormintele lui Radu cel Mare, ctitorul Mânăstirii Dealu, și al lui Mihai Viteazul, și puse, în semn de pioasă mândrie, în două racle de sticlă. Cultul față de Mihai ia amploare, iar capul său pare că nu-și va afla odihna. După aproape 20 de ani, Dimitrie Bolintineanu, pe atunci ministru, vrea să ridice un monument închinat marelui voievod chiar la Mânăstirea "Mihai Vodă" din București. Acolo trebuia să-i fie depus și capul, într-o urnă de aur. Proiectul a fost aprobat de domnitorul Alexan­dru Ioan Cuza, dar, din motive neștiute, a fost aban­do­nat. Puțin mai târziu, o inițiativă oarecum asemănă­toare eșuează și ea. În 1904, arheologul Grigore Tocilescu și câțiva studenți înlocuiesc racla de sticlă, în care se afla craniul voievodului, cu un chivot din bronz. Iorga considera, însă, că un obiect de bronz este nedemn pentru odihna voievodului-martir. Și propune guvernului să se facă un sarcofag de mar­mură. Carol Stork reali­zează două splendide lucrări, pentru Mihai Vitea­zul și Radu cel Mare, dar cel al Viteazului, nefiind terminat, capul lui Mihai a rămas în continuare în chivotul lui Tocilescu. În 1912, monumentul lui Mihai este gata. Dar primul război mondial se apropie și craniul voievodului nu mai este așezat acolo. Alte primejdii îl pândeau...

În bejenie

Octombrie, 1916. Trupele germane și aliații lor ocupă Muntenia și Oltenia. La cel mai înalt nivel, membri din biroul de contrainformații militare, Bi­roul 2 al Statului Major al Armatei române hotă­răsc că trebuie să salveze din calea dușmanilor artefactele neprețuite pentru istoria României și a națiunii române. Nicolae Iorga insistă că trebuie salvat, cu orice preț, și capul lui Mihai Viteazul. La sfatul marelui istoric, în acel trist octombrie 1916, preotul militar de la Mânăstirea Dealu, Alexandru Dolinescu, duce în cel mai mare secret prețioasa relicvă la Mitropolia din Iași. O grupă de agenți și câțiva soldați îl escortează discret. Craniul a fost în­velit ca o relicvă sfântă, în pânza sfintei mese de altar de la Mânăsirea Dealu. La Iași, preotul Doli­nescu predă cra­niul, printr-un act în toată regula, semnat de însuși mitropolitul Pimen. După care re­licva este pusă într-o ladă de fier și ascunsă în tainița mitropoliei din peretele de răsărit al Sfântu­lui Altar. Lo­cul tainiței îl știa doar un singur om: marele eclesiarh al Mitro­po­liei, Policarp Luca!...

Capul din cutia cu pălării

Tăvălugul german ajunsese acum și în pragul Moldovei, iar Iașiul părea în pericol de a fi ocupat. În iarna lui 1916, ca să nu fie profanat sau distrus de nemți, capul voievodului este trimis iar pe dru­muri, în Rusia. Din fericire, nu a ajuns împreună cu restul Te­zaurului, la Moscova, ci în Crimeea, la Cherson. Ve­ghetor al capului a fost ales Petrache Gârboviceanu, un deputat, colaborator apro­piat al lui Spiru Haret. Un om de cultură cu o statură morală ireproșabilă. I.G. Duca, pe atunci ministrul Cul­telor, își amintește: "Din autoritățile civile multe au fost trimise la Cherson. Așa l-am pornit acolo pe Gâr­bo­viceanu și i-am încredințat capul lui Mihai Viteazul. Nu care cumva acest adevărat simbol al unității noastre națio­nale să cadă în mâi­nile duș­ma­nilor, și în spe­cial ale unguri­lor".
Epopeea lui Petrache Gâr­bo­viceanu cu cra­niul Ma­relui Vo­ie­vod, în Cri­meea, devenită în curând bol­șe­vică, a fost dra­matică. Gârboviceanu a ascuns cra­niul într-o cutie de pălării, ca să înșele vigilența agenților bolșevici. Plin de conștiința răspunderii ce i se încredin­țase, trăia cu o spaimă neîn­treruptă că va fi descoperit și, odată cu el, poporul român va fi jefuit de pre­țioa­sa re­lic­vă. Așa că nu ieșea decât rar din camera sa, ținând relicva sacră sub pat. "Simbolul unității noastre naționale a trebuit să trea­că prin aceleași neînchipuite vicisitudini prin care a trecut statul român însuși, până să ajungă la înfăptuirea uni­tății sale. Căci capul lui Mihai Viteazul a fost cu alai readus la Mitropolia de la Iași, aproape în același moment în care trupele noastre se pregăteau să reia armele și îm­preună cu Aliații învingători, să înainteze peste Carpați spre Alba Iulia și spre câm­pia de la Turda, unde spada trădătoare a lui Basta retezase acest cap" - mai spune Duca. Și, într-adevăr, în noiembrie 1918, craniul se afla din nou la Iași. La 8 noiem­brie, de Sfinții Mihail și Gavriil, atunci când România și Regele ei reintrau în lup­tă, împotriva Germaniei... "s-a făcut o come­morare din acelea care cu greu se pot uita. Capul cel sacru, din ochii căruia scăpăraseră cândva lumi­nile acelea fulgerătoare care îi în­ghețau pe duș­mani, a fost încununat cu lauri și așe­zat într-un si­criu de stejar. Iar sicriul a fost umplut cu brocart preoțesc. Regele, regina, prințul moște­nitor, repre­zentanții Aliaților erau de față, alături de o mulțime imen­să".

"Nimeni să nu mai umble la mormântul lui Mihai Viteazul până la sfârșitul veacurilor, până la învierea de apoi!"

22 august 1920. Marelui voie­vod și relicvei sale li se dau cele mai înalte onoruri. România Mare este de acum făptuită, și Mihai Vo­dă devine primul ei sim­bol. Chiar trenul regal al României plea­că să aducă de la Iași, la Mâ­năstirea Dea­lu, craniul lui Mihai. Trenul este plin de personalități. Un vagon anume ame­najat, cu tot cu santi­nele militare, e pre­gătit să transporte relicva devenită istorică. La 26 august 1920, după ce trece prin câteva mari orașe ale țării, capul voievodului ajunge la Târgo­viște. Ziarele țin la curent întreaga țară despre traseul urmat și oamenii ies în întâmpinare în gări, cu flori și cu mir. La Târgoviște, craniul e primit cu onoruri militare. Apoi este pus pe un afet de tun tras de șase cai. Tunurile trag salve de onoa­re, clopotele bat în cor, și muzica militară se aude neîncetat. Astfel sunt purtate ultimele rămășițe ale primului întregitor de țară, la Mânăstirea Dealu. Îl însoțea un impre­sio­nant convoi funerar, care a străbătut în desă­vârșită reculegere, urcușul până la mânăstire. În frun­te era însuși regele Ferdinand care a mers pe jos, tot drumul. Pe deal, procesiunea s-a aliniat în fața bisericii. Curtea mânăstirii și împrejurimile gemeau de oameni. A urmat slujba religioasă, după care regele a ținut un discurs înflă­cărat. Apoi el și-a desprins din piept insigna al­bastră a ordinului "Mihai Viteazul" și a așezat-o, cu pioșie, pe craniul voievodului. Apoi a cimentat capacul de marmură albă al sarcofagului, un gest menit să dureze o vecie, așa cum și-a dorit și cum a lăsat scris Nicolae Iorga. Nimeni să nu mai umble la mormântul lui Mihai Viteazul până la sfârșitul veacurilor, până la învie­rea de apoi!

(Mulțumiri Academiei Române pentru imagi­nile de arhivă.)