Pe 15 ianuarie, formația Pro Musica a urcat pe scena școlii pe care debutase în urmă cu 45 de ani, pentru un concert cu o încărcătură sentimentală deosebită. Chiar dacă s-a ținut în fața unui public foarte restrâns, format din foști și actuali elevi ai Liceului Pedagogic "Carmen Sylva", concertul Pro Musica a fost unul cât se poate de serios. Formula actuală a trupei, din care fac parte și doi membri fondatori, a urcat pe scenă cu Dixie Krauser, venit special din Germania, și Doru Apreotesei, din Suedia, pentru a marca primul pas dintr-o serie de evenimente ce vor serba pe parcursul lui 2018, 45 de ani de la nașterea acestei îndrăgite trupe timișorene. L-am rugat pe liderul dintotdeauna al grupului, Ilie Stepan, și pe câțiva dintre martorii evenimentului de acum 45 de ani, să ne povestească cum au trăit acest concert special.
TATIANA STOIANOVICI - HERA
"Oi, oi, ce vremuri faine!"
"Eram în anul patru de liceu când am organizat, alături de colegi, la ideea lui Ilie Stepan, această serbare din 15 ianuarie, în cinstea lui Mihai Eminescu. Eram colegi de clasă, pe rândul de la ușă, Ilie în prima bancă, pentru că trebuia «supravegheat», iar eu în penultima. La ora de chimie, dacă-l vedeam pe Ilie preocupat, scriind ceva pe sub bancă, știam că i-a mai venit o idee pentru un cântec. Am început pregătirile pentru spectacol încă din primul trimestru, și așteptam cu mare nerăbdare acea zi. Ilie, care a fost dintotdeauna foarte talentat, mi-a propus mie și colegelor de clasă care studiam vioara, să cântăm pe scenă cu ei, însă nu eram încă la un nivel care să ne permită asta. Am cântat ca grup coral cu "Pro Musica". Revenind la serbarea în cinstea lui Eminescu, îmi amintesc de acea zi ca fiind una extraordinară pentru noi. Ne-am adunat cu toții, elevi mai mici și mai mari în acea sală, am recitat din versurile poetului. (Eu am recitat «Ce-ți doresc eu ție», îmi amintesc că într-un ritm foarte foarte alert, din cauza emoțiilor.) Apoi, Pro Musica a ținut primul lor concert, un moment înălțător, primit cu mare bucurie. Pentru noi a însemnat foarte mult. Făceam parte dintr-un grup de tineri de 17-18 ani, rebeli și creativi, uniți prin aceleași idealuri. Oi, oi! Ce vremuri faine! Chiar dacă învățam și sâmbăta (aveam mai mult de 40 de ore săptămânal), ne făceam timp pentru tot felul de activități, cercuri de muzică, de teatru. Eram foarte uniți, iar activitățile astea însemnau modul nostru de a protesta împotriva regulilor stricte și tâmpite ale societății în care trăiam. Eu așa fusesem crescută de părinți, în spiritul libertății și al culturii. Din copilărie, ascultam numai muzică bună, iar părinții ne duceau la operă și la teatru. În clasa noastră, la liceu, eram un grup de timișoreni care aveam aceleași idealuri, ascultam aceeași muzică. Când a decedat Jimi Hendrix, am ținut doliu, respectiv, ne-am pus o panglică neagră pe deget, ca un fel de inel, după exemplul lui Ilie Stepan. Mergeam împreună la discotecă, la film, în special la cinematecă. Pe atunci, nu realizam că eram un fel de vedete. Abia acum, după atâția ani, am aflat acest lucru de la colegii mai mici, pentru care noi eram un fel de etalon. Am urmărit cu atenție cariera Pro Musica, iar acum, pe 15 ianuarie 2018, am urcat din nou treptele liceului, am intrat în sala care mi s-a părut atât de mică față de cum o știam, și am retrăit aceleași emoții ca acum 45 de ani. Iar ei au cântat ca și cum ar fi cântat la Opera Națională sau la Sala Palatului.
ADRIAN MÂȚU RANCU
"M-a copleșit emoția"
"A fost ceva nemaipomenit acest concert! Am ajuns acasă și nu-mi dădeam seama cum am ajuns, chiar dacă fusesem cu mașina, parcă intrasem în alt plan. De obicei, am mult de lucru după amiaza, însă în ziua aia am stat întins, copleșit de încărcătura emoțională. Au trecut ani mulți de când nu am mai simțit așa ceva. Am fost pe scenă la primul concert, cel din 1973, cântând la vioară în orchestra camerală ce a însoțit trupa. Voiam să facem ceva nou, nemaiauzit în folk, care până atunci presupunea un om și o chitară. Ilie era un mare talent, atunci când la orchestra școlii ceva nu se potrivea, profesorul de muzică îi spunea, fără nici o glumă «maestre, poți să vezi ce nu-i în regulă?». Ilie era un idol pentru noi, cei mai mici. Îmi amintesc că eram cu părinții pe holurile liceului, a trecut el cu o chitară și, ca și cum ne știam de-o viață, mi-a zis «hai să-ți arăt ceva». A cântat ceva nou, părinții mei au fost foarte impresionați și, mai târziu, când a fost vorba să cânt cu Pro Musica și au auzit că e vorba de Ilie, m-au lăsat imediat. Aveam cu toții educație muzicală și eram implicați în diferite activități extrașcolare ce ne făceau să pătrundem în altă lume, paralelă, față de cea reală, ce te obliga la o anumită rutină, șablon. Și, mai era ceva în plus... Gagicile. Eram ca niște vedete, nu? De fapt, eram copii la vârsta aia".
ILIE STEPAN
"Un pas mai aproape de vis"
- Mai ții minte ce atmosferă era în jurul acestui concert de debut, de acum 45 de ani?
- Atmosfera era dată, în primul rând, de vârsta noastră. Știam că în jurul nostru se strânge lațul, dar nu simțeam asta, pentru că pluteam, zburam. Zile și nopți la rând am visat la acest concert, eram atât de entuziaști! Eu mai cântasem înainte în alte grupuri, în mare parte șlagăre internaționale, cum era moda. Însă în toamna lui 1972, când am început repetițiile cu Pro Musica, am simțit că lucrurile se schimbă. Trupele mari din prima generație a rock-ului românesc începuseră să cânte compoziții proprii, în limba română, și am știut că urmează și pentru noi un pas foarte important. Orizontul așteptărilor concertului din 15 ianuarie era unul fantastic. Am încercat să sădim ceva pe comoara asta care este poezia eminesciană, fără să ne facem de râs. Pericolul de a cădea în kitsch e foarte mare. Strădaniile au fost mari, iar ecourile pe măsură. După concert, am trăit o mare împlinire sufletească, a fost pentru prima oară când am simțit că am făcut un pas important spre visul meu de a deveni muzician. Concertul a însemnat o trambulină pentru Pro Musica, anii 73-74 au fost foarte vii, intenși, trupa a evoluat de la lună la lună, a făcut pași mari. Într-un an aveam să scriem prima operă folk românească, "Creanga de cireș", să cântăm la Sala Palatului și Polivalentă din București.
- Ai sentimentul timpului care a trecut?
- Atât de repede au trecut acești ani! Am mers cu o zi înainte să instalez echipamentul și m-am uitat în jur, la sala aceea mică - pe atunci mi se părea că e Madison Square Garden -, dar atât de frumoasă, inaugurată la începutul secolului XX. Și m-am gândit la toți anii ăștia. Partea bună e că încă mai cânt, am proiecte, altfel m-ar năpădi nostalgia. Dar mă încarc, îmi iau energia din trecut și merg mai departe. Ascult muzica acelor ani, fie muzica noastră, fie a marilor trupe străine, Pink Floyd, Queen, dar și Mozart, și prind puteri pentru a-mi continua proiectele, trecutul îmi dă viteză de deplasare pentru ce urmează. Nu te depărtezi de ăștia 45 de ani, nu rămân în urmă, ci îi iei cu tine. Nu în ordine cronologică, o listă de fapte, ci esența lor, cari după tine acest bulgăre. Tu, ca om activ, ai nevoie, ca un alpinist, de rapeluri. Te uiți în spate, în trecut, și-ți zici «aha, da, știu!». E în tine și, cu fiecare realizare mai adaugi o cărămidă în această catedrală a sufletului în care trăiești. Pe pereți se află lucrurile pe care le-ai trăit și realizat, iar de sus coboară lumina divină. Unii îi dăm un nume, alții nu. O mare, mare bucurie a însemnat acest concert din 15 ianuarie 2018. O lacrimă de bucurie, un gând de mulțumire lui Dumnezeu pentru că suntem aici și cântăm, un pios gând celor ce au trecut prin trupă și nu mai sunt. Am fost emoționat și când am intrat singur în sală, dar apoi, când au apărut colegii de generație, valuri și valuri de emoție m-au cuprins. E clar că la orice concert ai emoții, altfel ar fi cazul să te lași de muzică, dar ca la acest eveniment nu am mai trăit decât la cele dedicate eroilor Revoluției.
Foto: ALIN ZELENCO