Visul meu de a avea un câine s-a stins în urmă cu 40 de ani, pe stradă, chiar în faţa casei noastre. Când închid ochii, încă mai pot auzi sunetul scos de ţeasta lui sfărâmată, şi chiar şi astăzi aş putea să jur că, cu scurt timp înainte de a muri, mi-a zâmbit. Câinele meu nici nu împlinise un an, atunci când a zbughit-o pe uşa casei şi a fugit în stradă, unde şi-a pierdut viaţa în urma coliziunii cu o Dacie albă. Crăiuţ a murit în braţele mele. Am plâns şi i-am strigat numele. Cu o uşoară ridicare prietenoasă a vârfului cozii, şi-a luat rămas bun de la mine şi de la scurta lui viaţă.
Timpul a trecut, dar abia după zece ani, am observat brusc şi fără niciun avertisment prealabil, că din viaţa mea lipseşte ceva, deşi ajunsesem între timp să am un bărbat minunat, doi copii şi o carieră împlinită. Atunci când Mister, dogul cât un stat de om al unei prietene, şi-a aşezat laba în mâna mea, mi-am reamintit totul. Intuiţia faptului că vieţii fără un câine îi lipseşte ceva. Este vorba de dor, de căldură şi de melancolie. Este vorba despre sentimentul care te cuprinde atunci când câinele îşi pune capul pe genunchii tăi. De modul în care bătăile inimii ţi se domolesc, în care, preţ de o clipă, toate lucrurile bune par să se adune şi toată lumea se linişteşte măcar timp de-o respiraţie lungă, adâncă şi plină de voluptate.
Din punct de vedere raţional, unele lucruri, ba chiar mai toate, ar sta împotriva ideii cumpărării unui câine. El costă bani, timp, şi face mizerie. El are nevoie de certitudini şi consecvenţă. Îmi amintesc vag că exact asta îmi propusesem cu fermitate şi în privinţa creşterii copiilor mei, înainte să-i fi avut. Nu merg cu deosebită plăcere la plimbare şi percep ideea pungii igienice pentru câine drept culmea înjosirii. Nu sunt de acord ca cineva să-şi facă nevoile în biroul meu. De ce să am tocmai eu un câine? Nu aveam nevoie de vreunul şi, totuşi, îmi lipsea. Şi nu s-ar putea spune, sub nicio formă, că aş fi singura femeie bântuită de o astfel de nostalgie...
Când studiez mediul înconjurător, observ că majoritatea femeilor şi stăpânelor de câini care înaintează, treptat, în vârstă, încearcă să umple un spaţiu gol şi să-şi stingă un dor. Este spaţiul care se deschide atunci când închizi calculatorul şi telefonul mobil şi constaţi că a trecut deja o veşnicie de când n-ai mai văzut ceaţa dimineţii, şi abia dacă mai ştii cum miroase frunzişul umed. Este dorul care te cuprinde când observi că viaţa ta se compune din tot mai puţine lucruri în premieră şi tot mai multe lucruri care dispar. Când a fost ultima oară când ai trăit ceva în premieră?
Primul sărut. S-a întâmplat deja.
Prima iubire. A fost deja trăită.
Primii bani. Au fost deja câştigaţi.
Primul copil. A fost deja născut.
Câinele reprezintă o promisiune pentru o viaţă mai împlinită. Câinele te obligă să duci o viaţă mai bună. Să ai timp şi să observi că afară se face toamnă. El este acea constantă veşnic adorabilă, conexiunea cu natura şi cu naturaleţea, ceva asemănător unei ancore, portul sigur dintr-o lume care parcă scârţâie din toate încheieturile. Totul este complex şi dificil, rapid şi răvăşitor - aşa că este indicat pentru tămăduirea sufletească să mângâi o fiinţă cu un grad mai caldă decât tine. Astăzi, câinii trebuie să fie cu mult mai mult decât nişte simpli câini. Ei sunt salvatori la ananghie, ei fac ca singurătatea să devină suportabilă, ei ne dăruiesc curaj pentru a face faţă vieţii şi sentimentul că suntem importanţi pentru cineva şi avem o responsabilitate. Şi aşa se face că, adesea, câinele devine fiinţa cea mai copleşită şi suprasolicitată de aşteptări nerealiste şi visuri apăsătoare - imediat după parteneri şi copii.
În cazul meu, nu putea fi vorba decât de o fetiţă (am doi băieţi). De această dată, spre deosebire de aducerea pe lume a copiilor mei, n-aş mai fi făcut compromisuri.
Căţeaua mea trebuia să fie echilibrată şi cu aptitudini de familistă. Nu am nevoie de un câine superinteligent, pe care să trebuiască să-l menţin zilnic în formă cu ore întregi de antrenament. Am un soţ inteligent şi-mi ajunge. Abia fac faţă solicitărilor. Prin urmare, decizia pentru un câine de talie mică a fost una cât se poate de înţeleaptă.
Nu, Matilda nu este câinele visurilor mele, este însă câinele care se potriveşte în viaţa mea. Uneori mă întreb dacă nu cumva, prin alegerea mea, am forţat-o pe Matilda să intre într-un soi de mariaj de convenienţă, care rămâne din punct de vedere emoţional cu mult în urma a ceea ce se aşteaptă astăzi de la o relaţie dintre câine şi om. Pentru că ceea ce văd în jurul meu este cum stăpânii şi stăpânele de câini o iau, cu toţii, razna. Câinii sunt atât de copleşiţi cu dragoste şi biscuiţi recompensă, că ajungi să te întrebi: mai e asta normal?
În Germania, unde eu trăiesc de aproape 30 de ani, există şapte milioane de câini, tendinţa fiind una de creştere rapidă. O treime dintre proprietarii de câini îi iau noaptea cu ei în pat şi opt procente le gătesc ei înşişi mâncarea. Câinii primesc nume de om şi li se acordă o importanţă mai mare ca oricând. Se spune că ei iubesc într-o mai mare măsură decât o poate face un om. Nimeni nu le egalează devotamentul. O recunosc în descriere pe Matilda mea. Suntem, într-adevăr, mai asemănătoare decât ar putea părea la prima vedere. Amândouă ne simţim ameninţate de maşinile care fug nebuneşte pe asfalt, iar atunci când cade grindină, nu ieşim din casă. Ne uităm cu plăcere la seriale, ne dăruim declaraţii de dragoste şi schimburi forţate de dezmierdări. Când vremea este umedă, câinele meu şi cu mine avem o freză şocant de identică, arătând amândouă asemeni unui fotbalist transpirat după un meci.
ELLA RUSU-ZIMMERMAN - Germania
Foto: 123RF
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
