Visul meu de a avea un câine s-a stins în urmă cu 40 de ani, pe stradă, chiar în fața casei noastre. Când închid ochii, încă mai pot auzi sunetul scos de țeasta lui sfărâmată, și chiar și astăzi aș putea să jur că, cu scurt timp înainte de a muri, mi-a zâmbit. Câinele meu nici nu împlinise un an, atunci când a zbughit-o pe ușa casei și a fugit în stradă, unde și-a pierdut viața în urma coliziunii cu o Dacie albă. Crăiuț a murit în brațele mele. Am plâns și i-am strigat numele. Cu o ușoară ridicare prietenoasă a vârfului cozii, și-a luat rămas bun de la mine și de la scurta lui viață.
Timpul a trecut, dar abia după zece ani, am observat brusc și fără niciun avertisment prealabil, că din viața mea lipsește ceva, deși ajunsesem între timp să am un bărbat minunat, doi copii și o carieră împlinită. Atunci când Mister, dogul cât un stat de om al unei prietene, și-a așezat laba în mâna mea, mi-am reamintit totul. Intuiția faptului că vieții fără un câine îi lipsește ceva. Este vorba de dor, de căldură și de melancolie. Este vorba despre sentimentul care te cuprinde atunci când câinele își pune capul pe genunchii tăi. De modul în care bătăile inimii ți se domolesc, în care, preț de o clipă, toate lucrurile bune par să se adune și toată lumea se liniștește măcar timp de-o respirație lungă, adâncă și plină de voluptate.
Din punct de vedere rațional, unele lucruri, ba chiar mai toate, ar sta împotriva ideii cumpărării unui câine. El costă bani, timp, și face mizerie. El are nevoie de certitudini și consecvență. Îmi amintesc vag că exact asta îmi propusesem cu fermitate și în privința creșterii copiilor mei, înainte să-i fi avut. Nu merg cu deosebită plăcere la plimbare și percep ideea pungii igienice pentru câine drept culmea înjosirii. Nu sunt de acord ca cineva să-și facă nevoile în biroul meu. De ce să am tocmai eu un câine? Nu aveam nevoie de vreunul și, totuși, îmi lipsea. Și nu s-ar putea spune, sub nicio formă, că aș fi singura femeie bântuită de o astfel de nostalgie...
Când studiez mediul înconjurător, observ că majoritatea femeilor și stăpânelor de câini care înaintează, treptat, în vârstă, încearcă să umple un spațiu gol și să-și stingă un dor. Este spațiul care se deschide atunci când închizi calculatorul și telefonul mobil și constați că a trecut deja o veșnicie de când n-ai mai văzut ceața dimineții, și abia dacă mai știi cum miroase frunzișul umed. Este dorul care te cuprinde când observi că viața ta se compune din tot mai puține lucruri în premieră și tot mai multe lucruri care dispar. Când a fost ultima oară când ai trăit ceva în premieră?
Primul sărut. S-a întâmplat deja.
Prima iubire. A fost deja trăită.
Primii bani. Au fost deja câștigați.
Primul copil. A fost deja născut.
Câinele reprezintă o promisiune pentru o viață mai împlinită. Câinele te obligă să duci o viață mai bună. Să ai timp și să observi că afară se face toamnă. El este acea constantă veșnic adorabilă, conexiunea cu natura și cu naturalețea, ceva asemănător unei ancore, portul sigur dintr-o lume care parcă scârțâie din toate încheieturile. Totul este complex și dificil, rapid și răvășitor - așa că este indicat pentru tămăduirea sufletească să mângâi o ființă cu un grad mai caldă decât tine. Astăzi, câinii trebuie să fie cu mult mai mult decât niște simpli câini. Ei sunt salvatori la ananghie, ei fac ca singurătatea să devină suportabilă, ei ne dăruiesc curaj pentru a face față vieții și sentimentul că suntem importanți pentru cineva și avem o responsabilitate. Și așa se face că, adesea, câinele devine ființa cea mai copleșită și suprasolicitată de așteptări nerealiste și visuri apăsătoare - imediat după parteneri și copii.
În reprezentarea mea colorată de nostalgie, deja mă văzusem alături de un câine mândru, cu picioare lungi, cu blană neagră, lucioasă, și un caracter de neclintit. O superbitate de rasă suplă, care ar fi dat bine pe parchetul nostru de stejar și care ar fi atras privirile admirative ale trecătorilor, în timpul unei plimbări pe malul râului. Un animal inteligent, capabil să inspire venerație, cu pedigree de viță nobilă. Adică, un soi de echivalent al meu. Că doar se spune că stăpânul și câinele seamănă mereu și că poți trage concluzii referitoare la unul dintre ei, privind la celălalt. Măcar din cauza asta n-aș vrea să mă leg din proprie voință de tipul acela de cățeluș de pluș docil, naiv și îndesat, care pică la prima rafală de vânt, se sperie de râme și se transformă, în fiecare parc de câini, în supusa minge de joacă a reprezentanților raselor cu ștaif, gen labrador și retriever. Și totuși, rezultatul cercetărilor și al introspecției mele a fost că un asemenea câine nu avea ce să caute în realitatea mea - din păcate. Labradorul s-ar asorta, ce-i drept, mobilei stil din salon, în vreme ce un retriever cu blană netedă s-ar potrivi imaginii pe care o am despre un "câine adevărat", dar ambii ar fi complet nepotriviți pentru viața mea de zi cu zi. Și iată cum, de la visuri de glorie, am ajuns la o imagine realistă: nici prea mare și nici prea mic, un cățel care să nu năpârlească mult și să fie ușor de îngrijit, pentru că nu-mi face plăcere să fac curățenie și sunt deja suprasolicitată de problemele pe care le pune propria mea frizură.
În cazul meu, nu putea fi vorba decât de o fetiță (am doi băieți). De această dată, spre deosebire de aducerea pe lume a copiilor mei, n-aș mai fi făcut compromisuri.
Cățeaua mea trebuia să fie echilibrată și cu aptitudini de familistă. Nu am nevoie de un câine superinteligent, pe care să trebuiască să-l mențin zilnic în formă cu ore întregi de antrenament. Am un soț inteligent și-mi ajunge. Abia fac față solicitărilor. Prin urmare, decizia pentru un câine de talie mică a fost una cât se poate de înțeleaptă.
Nu, Matilda nu este câinele visurilor mele, este însă câinele care se potrivește în viața mea. Uneori mă întreb dacă nu cumva, prin alegerea mea, am forțat-o pe Matilda să intre într-un soi de mariaj de conveniență, care rămâne din punct de vedere emoțional cu mult în urma a ceea ce se așteaptă astăzi de la o relație dintre câine și om. Pentru că ceea ce văd în jurul meu este cum stăpânii și stăpânele de câini o iau, cu toții, razna. Câinii sunt atât de copleșiți cu dragoste și biscuiți recompensă, că ajungi să te întrebi: mai e asta normal?
În Germania, unde eu trăiesc de aproape 30 de ani, există șapte milioane de câini, tendința fiind una de creștere rapidă. O treime dintre proprietarii de câini îi iau noaptea cu ei în pat și opt procente le gătesc ei înșiși mâncarea. Câinii primesc nume de om și li se acordă o importanță mai mare ca oricând. Se spune că ei iubesc într-o mai mare măsură decât o poate face un om. Nimeni nu le egalează devotamentul. O recunosc în descriere pe Matilda mea. Suntem, într-adevăr, mai asemănătoare decât ar putea părea la prima vedere. Amândouă ne simțim amenințate de mașinile care fug nebunește pe asfalt, iar atunci când cade grindină, nu ieșim din casă. Ne uităm cu plăcere la seriale, ne dăruim declarații de dragoste și schimburi forțate de dezmierdări. Când vremea este umedă, câinele meu și cu mine avem o freză șocant de identică, arătând amândouă asemeni unui fotbalist transpirat după un meci.
Matilda mea își poartă numele cu demnitatea ei caracteristică, pufoasă și degajată. Un nume mare, pe care i l-am dat în amintirea iubitei mele mătuși. Odată cu mătușa Matilda a plecat și ultimul om de a cărui iubire necondiționată puteam fi sigură. Durerea nu m-a părăsit nici până astăzi.
Uneori, am impresia că aceste patrupede ar trebui să fie în stare să trezească din nou în inima stăpânilor lor această experiență din copilărie, a iubirii fără semne de întrebare. Ești mereu iubit, indiferent ce faci, cine ești și cum arăți. Sentimentul-de-tanti-Matilda, pe care-l cunoaștem cu toții și de care ne este dor tuturor.
ELLA RUSU-ZIMMERMAN - Germania
Foto: 123RF