Anchetă "Formula AS": Mai au rost protestele de stradă contra puterii?

De un an de zile, cu anumite perioade de acalmie, în România au loc mari ma­nifestaţii de protest împotriva guver­nării PSD-ALDE. Rezultatul acestor presiuni este, deo­camdată, numai schimbarea strategiei guver­nanţilor, nu şi renunţarea la anumite măsuri care scot oamenii în stradă, cum sunt cele privind legile Justiţiei sau modificarea Codului Fiscal. În aceste condiţii, apar cel puţin două întrebări:

1. Mai au rost acţiunile de protest?
2. Dacă nu se va întâmpla nimic sem­nificativ în urma lor, nici de-acum îna­inte, ce e de făcut pentru a opri de­ra­pajele guvernanţilor?
Am rugat să răspundă la aceste întrebări trei co­men­tatori avizaţi ai vieţii politice de la noi.


LIVIU AVRAM, red.-şef adjunct "Adevărul"

"Protestele trebuie să continue!"

Nu mai e un secret pentru nimeni că între coa­liţia PSD-ALDE-UDMR şi o importantă parte a societăţii româneşti se poartă, de mai bine de un an de zile, un veritabil război. Iar terenul de luptă este ceea ce putem numi, generic, Justiţia. Urmărind geneza conflictului, cred că putem aprecia, fără să greşim prea mult, că în această dispută, coaliţia majoritară este agresorul, iar societatea este partea agresată. Iar la război, cum ştim, e ca la război: unul dintre obiectivele cruciale ale combatanţilor de ambele părţi este ca adversarul să fie împiedicat, într-o măsură cât mai mare, să-şi atingă obiectivele. Totul a început acum un an, cu un "blitz-krieg". Ordonanţa 13 s-a vrut o lovitură surprinzătoare, noc­turnă, menită să schimbe pei­sajul penal, în aşa fel încât câţiva politicieni de vârf să fie prin­ci­palii profitori. Obiectivul agre­so­rului a fost atunci ca par­tea agre­sată să fie buimacă, să rămână neinformată sau prost informată, preţ de zece zile de la publicarea ordonanţei în Mo­nitorul Oficial şi până când partea cea mai toxică a acesteia urma să intre în vigoare. Strategia a eşuat. Partea agresată s-a dovedit mai bine informată decât a estimat agresorul, a reacţionat prompt şi masiv, iar ordonanţa a fost retrasă. Din acel moment s-a intrat în faza a doua a conflictului: războiul de uzură. În pofida uriaşului aparat de propagandă pe care îl are la dispoziţia sa, coaliţia de guvernare nu mai are drept obiectiv lipsa de informare sau dezinformarea adversarului, ci obosirea sa - mai exact resemnarea. Şi asta încearcă de la momentul abrogării ordonanţei 13!
Continuarea protestelor este, pur şi simplu, parte a războiului: e singurul mijloc prin care coaliţia majoritară este împiedicată să-şi atingă acest obiectiv. Din acest motiv, socotesc că protestele de stradă nu doar că joacă în continuare un rol deosebit de însemnat, dar sunt singura dovadă vizibilă că victima agresiunii nu a ridicat steagul alb.
Dacă ne întoarcem înapoi cu 75 de ani, putem observa că, cel puţin în Europa, al doilea război mondial a avut - atât în Est, cât şi în Vest - cam aceeaşi siluetă: a început cu un blitz-krieg, a con­tinuat cu un război de uzură şi s-a încheiat cu ofen­siva finală împotriva agresorului. Dacă supra­pu­nem conflictul de acum trei sferturi de veac peste ce trăim noi în ultimul an, aş spune că, în varianta Est, suntem înaintea bătăliei de la Stalingrad, iar în varianta Vest - debacarea din Normandia încă nu a început. Cu alte cuvinte, cele mai interesante bătălii încă nu s-au purtat. Nu ar fi păcat să ridicăm de pe acum steagul alb?


SEBASTIAN LĂZĂROIU, sociolog

"Dacă strada nu-şi canalizează energiile într-o singură forţă politică, Puterea nu va avea motive de îngrijorare"

Eu văd aceste proteste mai degrabă ca pe un simp­tom al revigorării societăţii şi al emergenţei unui segment foarte activ şi conştient în România. Cred că e mai puţin important ce se strigă în Piaţă, sau scopul declarat al manifes­ta­ţiilor de stradă. Acolo se adună un număr mai mare de nemulţumiri sociale, sub un stindard sau altul (să zicem acela al integrităţii sau anticorupţiei). Sunt oameni care merg acolo pentru că frustrarea lor cea mai mare e educaţia pe care le-o pot oferi copiilor în Ro­mâ­nia. Sigur, indirect, calitatea slabă a învăţă­mân­tului are o legătură indirectă cu corupţia sindi­ca­te­lor, profesorilor sau politicienilor, dar motivul pu­ternic al mobilizării individuale pare mai degrabă preocuparea crescândă pentru viitorul copiilor.
În sine, nu-i atât de important dacă guvernanţii cedează sau nu în privinţa anumitor măsuri. La une­le chiar au renunţat, dac-ar fi să mă gândesc nu­mai la OUG 13. Contează mult şi perioada în care se desfăşoară protestele. În 2019, sunt convins că cei de la PSD şi ALDE vor fi mai atenţi la măsurile pe care le iau, pentru că e an cu două rânduri de ale­geri.
Cred că dincolo de proteste, care, în mod evi­dent, ajută şi sunt stimulative chiar şi pentru Opo­ziţie, noi avem instituţii ale statului care trebuie să apere Constituţia, mai ales atunci când vorbim de derapaje majore, care atacă fundamentele statului. Nu orice derapaj e semnificativ. Unele se plătesc politic. Dar derapajele majore, care atentează chiar la fibra statului, ar trebui să fie prevenite sau deju­cate de instituţiile statului, nu de stradă. Şi aici mă refer inclusiv la Preşedinte, care, după cum se ve­de, refuză să-şi asume un rol mai activ, chiar şi atunci când e vorba de lucruri serioase. Strada nu poate fi decât un avertizor. Strada nu are pârghii la vedere sau subterane prin care să împiedice atacu­rile la democraţie. Acolo avem doar portavocea ne­mulţumirilor sociale. Chiar şi pentru partidele afla­te la guvernare, atunci când iau măsuri nepopulare, dar să zicem legitime, din punct de vedere elec­toral, manifestaţiile de protest nu funcţionează ca factor de descurajare, dacă nu există o capita­lizare politică a nemulţumirilor. Cu alte cuvinte, dacă "strada" nu-şi canalizează energiile într-o singură forţă politică, atunci partidele la putere nu vor avea motive de îngrijorare, mai ales că ele au un elec­torat captiv, care, în cel mai rău caz, dezamăgit, ar putea să nu se prezinte masiv la vot ca altădată. Dar asta nu înseamnă că "ceilalţi" vor avea mai multă simpatie. Şi, deocamdată, din cât văd eu, strada e mai degrabă parazitată decât capitalizată electoral de partidele din Opoziţie.


TRAIAN UNGUREANU, scriitor şi europarlamentar

"Trebuie să avem răbdare. Protestele din Piaţa Universităţii 1990 au rodit abia după şase ani, prin victoria CDR"

Scepticismul e alibiul nerădării, iar nerăbdarea nu e compatibilă cu politica. Ar trebui să ne re­amin­tim că impulsul generat de Piaţa Universităţii a avut nevoie de 6 ani pentru a se coagula într-o schimbare de regim. Demonstraţiile începute acum un an sunt pe deplin justificate, dar asta nu le ga­ran­tează succesul. Există un conflict clar între ne­voile majorităţii PSD-ALDE, care trebuie să neu­tra­lizeze legislaţia penală pentru a supravieţui, şi drep­tul cetăţenesc la justiţie egală. Dar asta e o ba­nalitate tragică, pe care o cunoaştem demult. Ea poa­te rezista unor proteste care rămân fidele civis­mului. Fără angajament politic, împotrivirea se va oglindi în ea însăşi şi atât.
Cu alte cuvinte, foarte mulţi oameni vor con­tinua să ştie că au dreptate, fără ca asta să conteze. Efectul moral al acestei frustrări e, de regulă, auto­izo­larea elegiacă. Oamenii de rând se vor adânci în civismul cel mai onest, vor refuza, iar, alegerile, partidele vechi şi speranţele neconfirmate (USR), iar scindarea naţională va câştiga teren. Căci, de partea cealaltă, PSD-ALDE şi alegătorii acestei majorităţi se vor considera insultaţi fundamental de cei ce nu acceptă mandatul popular din lama tă­vă­lugului. Prin urmare, confictul care a divizat so­cietatea va continua şi va fi preluat de urmă­toa­rea generaţie.
Ar fi de notat că această rup­tu­ră e constitutivă. Ea a apărut şi lu­crea­ză, fără întrerupere, încă de la naşterea statului post-comunist. De ce? Pentru că regimul comu­nist a fost înlăturat din interior de o clasă care a înghiţit tot patri­mo­niul economic şi administrativ. Re­volta celor ce speră în demo­cra­ţie de tip occidental e revolta unei felii de societate care nu deţine şi nu controlează pârghii, ci doar idei şi valori. Ceea ce e important, dar nu decisiv. Pro­blema se poate complica şi mai mult. Tocmai pen­tru că singura şansă vine din afară, de la Uniunea Eu­ro­peană. Dacă presiunile UE vor bloca dena­tu­ra­rea Justiţiei, vom avea o reparaţie fragilă, un ar­mistiţiu pândit de noi asalturi. Sigur, asta e de pre­fe­rat, hoţiei garantate prin lege, dar diviziunile şi frus­trările nu se vor stinge. Aşadar, protestele din ul­ti­mul an sunt fireşti şi justificate, dar au, din ne­fericire, un viitor asigurat. De unde ştim asta? Din măsurători dureroase. Civismul Pieţei Uni­ver­si­tăţii a reintrat în scenă după 30 de ani. Timp în care...