1. Mai au rost acțiunile de protest?
2. Dacă nu se va întâmpla nimic semnificativ în urma lor, nici de-acum înainte, ce e de făcut pentru a opri derapajele guvernanților?
Am rugat să răspundă la aceste întrebări trei comentatori avizați ai vieții politice de la noi.
LIVIU AVRAM, red.-șef adjunct "Adevărul"
"Protestele trebuie să continue!"
Nu mai e un secret pentru nimeni că între coaliția PSD-ALDE-UDMR și o importantă parte a societății românești se poartă, de mai bine de un an de zile, un veritabil război. Iar terenul de luptă este ceea ce putem numi, generic, Justiția. Urmărind geneza conflictului, cred că putem aprecia, fără să greșim prea mult, că în această dispută, coaliția majoritară este agresorul, iar societatea este partea agresată. Iar la război, cum știm, e ca la război: unul dintre obiectivele cruciale ale combatanților de ambele părți este ca adversarul să fie împiedicat, într-o măsură cât mai mare, să-și atingă obiectivele. Totul a început acum un an, cu un "blitz-krieg". Ordonanța 13 s-a vrut o lovitură surprinzătoare, nocturnă, menită să schimbe peisajul penal, în așa fel încât câțiva politicieni de vârf să fie principalii profitori. Obiectivul agresorului a fost atunci ca partea agresată să fie buimacă, să rămână neinformată sau prost informată, preț de zece zile de la publicarea ordonanței în Monitorul Oficial și până când partea cea mai toxică a acesteia urma să intre în vigoare. Strategia a eșuat. Partea agresată s-a dovedit mai bine informată decât a estimat agresorul, a reacționat prompt și masiv, iar ordonanța a fost retrasă. Din acel moment s-a intrat în faza a doua a conflictului: războiul de uzură. În pofida uriașului aparat de propagandă pe care îl are la dispoziția sa, coaliția de guvernare nu mai are drept obiectiv lipsa de informare sau dezinformarea adversarului, ci obosirea sa - mai exact resemnarea. Și asta încearcă de la momentul abrogării ordonanței 13!
Continuarea protestelor este, pur și simplu, parte a războiului: e singurul mijloc prin care coaliția majoritară este împiedicată să-și atingă acest obiectiv. Din acest motiv, socotesc că protestele de stradă nu doar că joacă în continuare un rol deosebit de însemnat, dar sunt singura dovadă vizibilă că victima agresiunii nu a ridicat steagul alb.
Dacă ne întoarcem înapoi cu 75 de ani, putem observa că, cel puțin în Europa, al doilea război mondial a avut - atât în Est, cât și în Vest - cam aceeași siluetă: a început cu un blitz-krieg, a continuat cu un război de uzură și s-a încheiat cu ofensiva finală împotriva agresorului. Dacă suprapunem conflictul de acum trei sferturi de veac peste ce trăim noi în ultimul an, aș spune că, în varianta Est, suntem înaintea bătăliei de la Stalingrad, iar în varianta Vest - debacarea din Normandia încă nu a început. Cu alte cuvinte, cele mai interesante bătălii încă nu s-au purtat. Nu ar fi păcat să ridicăm de pe acum steagul alb?
SEBASTIAN LĂZĂROIU, sociolog
"Dacă strada nu-și canalizează energiile într-o singură forță politică, Puterea nu va avea motive de îngrijorare"
Eu văd aceste proteste mai degrabă ca pe un simptom al revigorării societății și al emergenței unui segment foarte activ și conștient în România. Cred că e mai puțin important ce se strigă în Piață, sau scopul declarat al manifestațiilor de stradă. Acolo se adună un număr mai mare de nemulțumiri sociale, sub un stindard sau altul (să zicem acela al integrității sau anticorupției). Sunt oameni care merg acolo pentru că frustrarea lor cea mai mare e educația pe care le-o pot oferi copiilor în România. Sigur, indirect, calitatea slabă a învățământului are o legătură indirectă cu corupția sindicatelor, profesorilor sau politicienilor, dar motivul puternic al mobilizării individuale pare mai degrabă preocuparea crescândă pentru viitorul copiilor.
În sine, nu-i atât de important dacă guvernanții cedează sau nu în privința anumitor măsuri. La unele chiar au renunțat, dac-ar fi să mă gândesc numai la OUG 13. Contează mult și perioada în care se desfășoară protestele. În 2019, sunt convins că cei de la PSD și ALDE vor fi mai atenți la măsurile pe care le iau, pentru că e an cu două rânduri de alegeri.
Cred că dincolo de proteste, care, în mod evident, ajută și sunt stimulative chiar și pentru Opoziție, noi avem instituții ale statului care trebuie să apere Constituția, mai ales atunci când vorbim de derapaje majore, care atacă fundamentele statului. Nu orice derapaj e semnificativ. Unele se plătesc politic. Dar derapajele majore, care atentează chiar la fibra statului, ar trebui să fie prevenite sau dejucate de instituțiile statului, nu de stradă. Și aici mă refer inclusiv la Președinte, care, după cum se vede, refuză să-și asume un rol mai activ, chiar și atunci când e vorba de lucruri serioase. Strada nu poate fi decât un avertizor. Strada nu are pârghii la vedere sau subterane prin care să împiedice atacurile la democrație. Acolo avem doar portavocea nemulțumirilor sociale. Chiar și pentru partidele aflate la guvernare, atunci când iau măsuri nepopulare, dar să zicem legitime, din punct de vedere electoral, manifestațiile de protest nu funcționează ca factor de descurajare, dacă nu există o capitalizare politică a nemulțumirilor. Cu alte cuvinte, dacă "strada" nu-și canalizează energiile într-o singură forță politică, atunci partidele la putere nu vor avea motive de îngrijorare, mai ales că ele au un electorat captiv, care, în cel mai rău caz, dezamăgit, ar putea să nu se prezinte masiv la vot ca altădată. Dar asta nu înseamnă că "ceilalți" vor avea mai multă simpatie. Și, deocamdată, din cât văd eu, strada e mai degrabă parazitată decât capitalizată electoral de partidele din Opoziție.
TRAIAN UNGUREANU, scriitor și europarlamentar
"Trebuie să avem răbdare. Protestele din Piața Universității 1990 au rodit abia după șase ani, prin victoria CDR"
Scepticismul e alibiul nerădării, iar nerăbdarea nu e compatibilă cu politica. Ar trebui să ne reamintim că impulsul generat de Piața Universității a avut nevoie de 6 ani pentru a se coagula într-o schimbare de regim. Demonstrațiile începute acum un an sunt pe deplin justificate, dar asta nu le garantează succesul. Există un conflict clar între nevoile majorității PSD-ALDE, care trebuie să neutralizeze legislația penală pentru a supraviețui, și dreptul cetățenesc la justiție egală. Dar asta e o banalitate tragică, pe care o cunoaștem demult. Ea poate rezista unor proteste care rămân fidele civismului. Fără angajament politic, împotrivirea se va oglindi în ea însăși și atât.
Cu alte cuvinte, foarte mulți oameni vor continua să știe că au dreptate, fără ca asta să conteze. Efectul moral al acestei frustrări e, de regulă, autoizolarea elegiacă. Oamenii de rând se vor adânci în civismul cel mai onest, vor refuza, iar, alegerile, partidele vechi și speranțele neconfirmate (USR), iar scindarea națională va câștiga teren. Căci, de partea cealaltă, PSD-ALDE și alegătorii acestei majorități se vor considera insultați fundamental de cei ce nu acceptă mandatul popular din lama tăvălugului. Prin urmare, confictul care a divizat societatea va continua și va fi preluat de următoarea generație.
Ar fi de notat că această ruptură e constitutivă. Ea a apărut și lucrează, fără întrerupere, încă de la nașterea statului post-comunist. De ce? Pentru că regimul comunist a fost înlăturat din interior de o clasă care a înghițit tot patrimoniul economic și administrativ. Revolta celor ce speră în democrație de tip occidental e revolta unei felii de societate care nu deține și nu controlează pârghii, ci doar idei și valori. Ceea ce e important, dar nu decisiv. Problema se poate complica și mai mult. Tocmai pentru că singura șansă vine din afară, de la Uniunea Europeană. Dacă presiunile UE vor bloca denaturarea Justiției, vom avea o reparație fragilă, un armistițiu pândit de noi asalturi. Sigur, asta e de preferat, hoției garantate prin lege, dar diviziunile și frustrările nu se vor stinge. Așadar, protestele din ultimul an sunt firești și justificate, dar au, din nefericire, un viitor asigurat. De unde știm asta? Din măsurători dureroase. Civismul Pieței Universității a reintrat în scenă după 30 de ani. Timp în care...