Anchetă "Formula AS": Mai au rost protestele de stradă contra puterii?

Claudiu Tarziu
De un an de zile, cu anumite perioade de acalmie, în România au loc mari ma­nifestații de protest împotriva guver­nării PSD-ALDE. Rezultatul acestor presiuni este, deo­camdată, numai schimbarea strategiei guver­nanților, nu și renunțarea la anumite măsuri care scot oamenii în stradă, cum sunt cele privind legile Justiției sau modificarea Codului Fiscal. În aceste condiții, apar cel puțin două întrebări:

1. Mai au rost acțiunile de protest?
2. Dacă nu se va întâmpla nimic sem­nificativ în urma lor, nici de-acum îna­inte, ce e de făcut pentru a opri de­ra­pajele guvernanților?
Am rugat să răspundă la aceste întrebări trei co­men­tatori avizați ai vieții politice de la noi.


LIVIU AVRAM, red.-șef adjunct "Adevărul"

"Protestele trebuie să continue!"


Nu mai e un secret pentru nimeni că între coa­liția PSD-ALDE-UDMR și o importantă parte a societății românești se poartă, de mai bine de un an de zile, un veritabil război. Iar terenul de luptă este ceea ce putem numi, generic, Justiția. Urmărind geneza conflictului, cred că putem aprecia, fără să greșim prea mult, că în această dispută, coaliția majoritară este agresorul, iar societatea este partea agresată. Iar la război, cum știm, e ca la război: unul dintre obiectivele cruciale ale combatanților de ambele părți este ca adversarul să fie împiedicat, într-o măsură cât mai mare, să-și atingă obiectivele. Totul a început acum un an, cu un "blitz-krieg". Ordonanța 13 s-a vrut o lovitură surprinzătoare, noc­turnă, menită să schimbe pei­sajul penal, în așa fel încât câțiva politicieni de vârf să fie prin­ci­palii profitori. Obiectivul agre­so­rului a fost atunci ca par­tea agre­sată să fie buimacă, să rămână neinformată sau prost informată, preț de zece zile de la publicarea ordonanței în Mo­nitorul Oficial și până când partea cea mai toxică a acesteia urma să intre în vigoare. Strategia a eșuat. Partea agresată s-a dovedit mai bine informată decât a estimat agresorul, a reacționat prompt și masiv, iar ordonanța a fost retrasă. Din acel moment s-a intrat în faza a doua a conflictului: războiul de uzură. În pofida uriașului aparat de propagandă pe care îl are la dispoziția sa, coaliția de guvernare nu mai are drept obiectiv lipsa de informare sau dezinformarea adversarului, ci obosirea sa - mai exact resemnarea. Și asta încearcă de la momentul abrogării ordonanței 13!
Continuarea protestelor este, pur și simplu, parte a războiului: e singurul mijloc prin care coaliția majoritară este împiedicată să-și atingă acest obiectiv. Din acest motiv, socotesc că protestele de stradă nu doar că joacă în continuare un rol deosebit de însemnat, dar sunt singura dovadă vizibilă că victima agresiunii nu a ridicat steagul alb.
Dacă ne întoarcem înapoi cu 75 de ani, putem observa că, cel puțin în Europa, al doilea război mondial a avut - atât în Est, cât și în Vest - cam aceeași siluetă: a început cu un blitz-krieg, a con­tinuat cu un război de uzură și s-a încheiat cu ofen­siva finală împotriva agresorului. Dacă supra­pu­nem conflictul de acum trei sferturi de veac peste ce trăim noi în ultimul an, aș spune că, în varianta Est, suntem înaintea bătăliei de la Stalingrad, iar în varianta Vest - debacarea din Normandia încă nu a început. Cu alte cuvinte, cele mai interesante bătălii încă nu s-au purtat. Nu ar fi păcat să ridicăm de pe acum steagul alb?


SEBASTIAN LĂZĂROIU, sociolog

"Dacă strada nu-și canalizează energiile într-o singură forță politică, Puterea nu va avea motive de îngrijorare"


Eu văd aceste proteste mai degrabă ca pe un simp­tom al revigorării societății și al emergenței unui segment foarte activ și conștient în România. Cred că e mai puțin important ce se strigă în Piață, sau scopul declarat al manifes­ta­țiilor de stradă. Acolo se adună un număr mai mare de nemulțumiri sociale, sub un stindard sau altul (să zicem acela al integrității sau anticorupției). Sunt oameni care merg acolo pentru că frustrarea lor cea mai mare e educația pe care le-o pot oferi copiilor în Ro­mâ­nia. Sigur, indirect, calitatea slabă a învăță­mân­tului are o legătură indirectă cu corupția sindi­ca­te­lor, profesorilor sau politicienilor, dar motivul pu­ternic al mobilizării individuale pare mai degrabă preocuparea crescândă pentru viitorul copiilor.
În sine, nu-i atât de important dacă guvernanții cedează sau nu în privința anumitor măsuri. La une­le chiar au renunțat, dac-ar fi să mă gândesc nu­mai la OUG 13. Contează mult și perioada în care se desfășoară protestele. În 2019, sunt convins că cei de la PSD și ALDE vor fi mai atenți la măsurile pe care le iau, pentru că e an cu două rânduri de ale­geri.
Cred că dincolo de proteste, care, în mod evi­dent, ajută și sunt stimulative chiar și pentru Opo­ziție, noi avem instituții ale statului care trebuie să apere Constituția, mai ales atunci când vorbim de derapaje majore, care atacă fundamentele statului. Nu orice derapaj e semnificativ. Unele se plătesc politic. Dar derapajele majore, care atentează chiar la fibra statului, ar trebui să fie prevenite sau deju­cate de instituțiile statului, nu de stradă. Și aici mă refer inclusiv la Președinte, care, după cum se ve­de, refuză să-și asume un rol mai activ, chiar și atunci când e vorba de lucruri serioase. Strada nu poate fi decât un avertizor. Strada nu are pârghii la vedere sau subterane prin care să împiedice atacu­rile la democrație. Acolo avem doar portavocea ne­mulțumirilor sociale. Chiar și pentru partidele afla­te la guvernare, atunci când iau măsuri nepopulare, dar să zicem legitime, din punct de vedere elec­toral, manifestațiile de protest nu funcționează ca factor de descurajare, dacă nu există o capita­lizare politică a nemulțumirilor. Cu alte cuvinte, dacă "strada" nu-și canalizează energiile într-o singură forță politică, atunci partidele la putere nu vor avea motive de îngrijorare, mai ales că ele au un elec­torat captiv, care, în cel mai rău caz, dezamăgit, ar putea să nu se prezinte masiv la vot ca altădată. Dar asta nu înseamnă că "ceilalți" vor avea mai multă simpatie. Și, deocamdată, din cât văd eu, strada e mai degrabă parazitată decât capitalizată electoral de partidele din Opoziție.


TRAIAN UNGUREANU, scriitor și europarlamentar

"Trebuie să avem răbdare. Protestele din Piața Universității 1990 au rodit abia după șase ani, prin victoria CDR"


Scepticismul e alibiul nerădării, iar nerăbdarea nu e compatibilă cu politica. Ar trebui să ne re­amin­tim că impulsul generat de Piața Universității a avut nevoie de 6 ani pentru a se coagula într-o schimbare de regim. Demonstrațiile începute acum un an sunt pe deplin justificate, dar asta nu le ga­ran­tează succesul. Există un conflict clar între ne­voile majorității PSD-ALDE, care trebuie să neu­tra­lizeze legislația penală pentru a supraviețui, și drep­tul cetățenesc la justiție egală. Dar asta e o ba­nalitate tragică, pe care o cunoaștem demult. Ea poa­te rezista unor proteste care rămân fidele civis­mului. Fără angajament politic, împotrivirea se va oglindi în ea însăși și atât.
Cu alte cuvinte, foarte mulți oameni vor con­tinua să știe că au dreptate, fără ca asta să conteze. Efectul moral al acestei frustrări e, de regulă, auto­izo­larea elegiacă. Oamenii de rând se vor adânci în civismul cel mai onest, vor refuza, iar, alegerile, partidele vechi și speranțele neconfirmate (USR), iar scindarea națională va câștiga teren. Căci, de partea cealaltă, PSD-ALDE și alegătorii acestei majorități se vor considera insultați fundamental de cei ce nu acceptă mandatul popular din lama tă­vă­lugului. Prin urmare, confictul care a divizat so­cietatea va continua și va fi preluat de urmă­toa­rea generație.
Ar fi de notat că această rup­tu­ră e constitutivă. Ea a apărut și lu­crea­ză, fără întrerupere, încă de la nașterea statului post-comunist. De ce? Pentru că regimul comu­nist a fost înlăturat din interior de o clasă care a înghițit tot patri­mo­niul economic și administrativ. Re­volta celor ce speră în demo­cra­ție de tip occidental e revolta unei felii de societate care nu deține și nu controlează pârghii, ci doar idei și valori. Ceea ce e important, dar nu decisiv. Pro­blema se poate complica și mai mult. Tocmai pen­tru că singura șansă vine din afară, de la Uniunea Eu­ro­peană. Dacă presiunile UE vor bloca dena­tu­ra­rea Justiției, vom avea o reparație fragilă, un ar­mistițiu pândit de noi asalturi. Sigur, asta e de pre­fe­rat, hoției garantate prin lege, dar diviziunile și frus­trările nu se vor stinge. Așadar, protestele din ul­ti­mul an sunt firești și justificate, dar au, din ne­fericire, un viitor asigurat. De unde știm asta? Din măsurători dureroase. Civismul Pieței Uni­ver­si­tății a reintrat în scenă după 30 de ani. Timp în care...