"Am vrut să arătăm că românul ştie să fie boier în ţara lui"
- V-am solicitat acest interviu ca urmare a extraordinarei manifestări pe care aţi organizat-o cu prilejul aniversării zilei naţionale a României, în judeţul Covasna. Nu ne-am crezut ochilor: o mare de steaguri tricolore, fălfâind deasupra oraşului. Cum aţi ajuns să vă implicaţi în problemele românilor din Harghita şi Covasna?
- Am sărit de fiecare dată acolo unde am auzit un strigăt de ajutor. Prima oară, am mers la chemarea părintelui Lucian Pozna-Pop de la Dobârlău Vale, unde am construit un cămin pentru copiii din acel sat românesc din Covasna. Părintele le dădea o masă caldă la prânz şi îi ajuta la teme, dar nu avea la dispoziţie decât un local vechi, de vreo 70 de ani, dărăpănat, fără căldură, fără nimic. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit să le facem o investiţie mare acolo şi acum copiii au toate condiţiile necesare. Am mai consolidat o biserică la Aita Mare (Covasna), căreia i-am îngrijit şi curtea şi cimitirul şi i-am sădit o livadă. Apoi am continuat prin alte părţi, după nevoile de care aflam şi posibilităţile pe care le aveam.
- Care sunt satisfacţiile cele mai mari pe care le-aţi avut în această zonă uitată din inima României?
- Cea mai mare satisfacţie este bucuria cu care suntem primiţi de românii de acolo, şi nu doar de ei, ci şi de către o parte dintre maghiari. Cum a fost şi sărbătorirea Zilei Naţionale a României la 1 Decembrie 2017, la Tg. Secuiesc. Ne-am dus acolo câteva sute de români din toată ţara. N-am mers la Tg. Secuiesc să stresăm sau să supărăm pe cineva, ci pentru că e ţara noastră, o iubim şi vrem să simtă şi românii de acolo bucuria unei zile atât de mari ca 1 Decembrie şi să ştie că nu au fost uitaţi. Pentru că, într-adevăr, românii de acolo suferă îngrozitor, şi nu de acum, ci de foarte mult timp. Au fost obligaţi să-şi schimbe limba, credinţa şi chiar şi etnia - în mod declarativ -, de-a lungul istoriei. Iar acum trăiesc în minoritate, cu frică. În timp ce noi defilam, am văzut cum unii ieşeau la geam şi fluturau, scurt, un steguleţ de hârtie, pentru ca apoi să se ascundă repede la loc, ca să nu fie văzuţi. Am făcut un marş însoţit de cântece patriotice, prin aproape tot oraşul. Şi am simţit şi ajutorul lui Dumnezeu, căci, deşi vremea era urâtă, friguroasă, cu lapoviţă, când am pornit marşul, s-a luminat cerul, n-a mai fost picătură de ploaie, până când am ajuns la punctul final. Pe urmă am mers la Hăghig (Covasna), o localitate majoritar maghiară, să ducem daruri bătrânilor de la un azil de acolo. Când am intrat, 60 de inşi, toţi îmbrăcaţi în costume naţionale şi în frunte cu doi preoţi, vorbeau numai ungureşte, iar când am plecat, toţi vorbeau româneşte. Bătrânii ne-au condus până la uşă, cu lacrimi în ochi. O dovadă că dragostea înlătură orice barieră. Părintele Leon Arion le-a făcut la început o rugăciune pentru izbăvire de boală, apoi le-am dat cadourile şi le-am cântat colinde. Am stat de vorbă cu bătrânii şi i-am mângâiat, cum am ştiut. Am vrut să arătăm că românul ştie să fie boier în ţara lui, oriunde ar fi, de Ziua Naţională sau nu.
- De ce credeţi că nu există o solidaritate adevărată a românilor din ţară cu bieţii români din Harghita şi Covasna? De ce nu ne interesează ce se întâmplă cu ei?
- Pentru că nu se ştie adevărul. Nici eu n-am ştiut că situaţia este atât de gravă. Credeam că, dacă voi veni cu inima plină de dragoste, cu voie bună, cu daruri şi cu dorinţa de a face ceva pentru cei de acolo, va fi suficient. Nu este. Românii din Harghita şi Covasna se simt părăsiţi de către noi, toţi ceilalţi, şi de către autorităţi. Au văzut că n-au nici o altă şansă de a rezista acolo, decât dacă îşi reprimă orice manifestări româneşti, ba chiar şi renunţând la credinţă şi la limbă. În felul acesta se produce o asimilare forţată a lor de către maghiari. Şi nu este o exagerare, deşi aşa îţi pare dacă nu mergi să te convingi la faţa locului. Este inadmisibil să-mi fie frică în ţara mea că sunt român!
"Societatea civilă are forţa ei, deloc de neglijat"
- Cred că toţi trebuie să lucreze în acest sens. Din păcate, se vede că tendinţa deciziei politice, de douăzeci de ani încoace, este de cedare, nu de păstrare a identităţii româneşti acolo. Pe de altă parte, sunt de părere că primul vinovat pentru dezastrul ţării este cel la care te uiţi dimineaţa în oglindă. Deci, eu personal. Nu atribui vini nimănui. Eu trebuie să fac cât pot de mult şi, dacă s-or lipi şi alţii de faptele mele şi ale altora, va fi bine. Societatea civilă are şi ea forţa ei, deloc de neglijat. Prin fapte, prin cuvânt, putem schimba realităţi. Trebuie mers alături de fraţii noştri români, oriunde este nevoie, unde sunt prigoniţi sau strigă după ajutor. Să-i ajutăm cu ce putem, să-i ridicăm o casă unuia mai amărât, să-i hrănim pe alţii, să le bucurăm bătrâneţile altora, să ne îngrijim de educaţia celor mai tineri... Nu ne războim cu nimeni, nu punem pe nimeni la punct, ci dăm ajutor românilor şi ne bucurăm că suntem români în România.
- Sunteţi o Organizaţie a societăţii civile, cu un nume deosebit, Frăţia Ortodoxă "Sf. M. Mc. Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă". Ce v-a inspirat în alegerea acestui nume?
- Ne-am pus sub protecţia Sfântului Gheorghe, la îndemnul Părintelui Iustin Pârvu de la Petru Vodă. Am mers să-i cerem binecuvântarea şi l-am întrebat cum să ne numim. Fără să stea pe gânduri, ne-a spus: "Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă". Noi am pus în faţă şi "Frăţia Ortodoxă", pentru a ne afirma o identitate şi un deziderat.
- Ce v-aţi propus să realizaţi?
- Nu ne-am propus să schimbăm lumea, să salvăm ţara, ci să ne mântuim pe noi înşine. Şi dacă noi vom căuta să facem fapte bune, să dăm dovadă de dragoste şi de credinţă în nădejdea mântuirii, poate se vor folosi şi cei din jurul nostru. Sigur că ne dorim o ţară frumoasă, corectă, civilizată, morală, fără hoţi la conducere, dar, deocamdată, încercăm, pas cu pas, să ne schimbăm pe noi înşine. Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, ni se tot adaugă oameni. Am pornit, acum şase ani, trei inşi, şi astăzi suntem aproximativ o mie de membri.
"Să arătăm că firescul este frumos"
- Până acum vreo zece ani, nu mergeam la biserică şi nu aveam nici o implicare civică. Fiind pasionat de lectură, prin voia lui Dumnezeu, mi-a picat atunci în mână o carte despre viaţa Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, editată de Mănăstirea Diaconeşti (Bacău). Am fost fascinat de această uriaşă personalitate duhovnicească şi, în egală măsură, de generaţia sa. Totodată, am înţelesc ce e cu Biserica. Până atunci credeam că biserica este un loc în care se adună bătrânele. Acea carte mi-a deschis ochii spre viaţa duhovnicească şi inima pentru dorul de Dumnezeu. Am căutat şi alte cărţi pe subiecte de istorie şi ortodoxie şi am aflat că toţi marii noştri voievozi au fost oameni cu o credinţă profundă. De aici, a mai fost un pas până la organizarea societăţii. Nu sunt tipul de om care să las lucrurile nerezolvate. Dacă văd că ceva nu merge, mă dau jos şi-l împing. Dacă văd un steag căzut, mă duc şi-l ridic. Nu cu gândul că fac eu mare lucru, dar până va veni unul mai bun, să fac şi eu ceva.
Credinţa ortodoxă nu te îndeamnă niciodată să faci rău, ci să îţi iubeşti aproapele, să fii demn, să ai discernământ, să fii un om frumos. De aceea, ar trebui promovata mai mult învăţătura Bisericii, iar noi toţi să fim uniţi în jurul ei - căci, aşa cum spune o mare doamnă a temniţelor comuniste, Aspazia Oţel Petrescu, Biserica Ortodoxă este ultima redută a neamului românesc. Or, faptele noastre nu sunt un scop în sine, ci pentru a suda om cu om, pentru a crea o rezistenţă românească întru firesc, de care e mare nevoie azi. Firescul e privit ciudat azi: dacă mergi la biserică, se uită lumea ciudat la tine, dacă ţii post, la fel, dacă faci copii mai mulţi, de asemenea, dacă lucrezi voluntar pentru a-l ajuta pe aproapele, eşti un ciudat... Şi în câte alte situaţii nu se întâmplă la fel. Avem nevoie să arătăm că firescul e frumos.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
