Un castronel cu alune

PAGINA CU BUNICI

Copilăria a fost cea mai frumoasă parte a vieţii mele şi, până nu demult, o mai trăiam. Încă simţeam că nu s-a terminat, pentru că de multe ori îmi aminteam cu nostalgie împreună cu bunica de năzbâtiile pe care le făceam, străbătând, cu ele, prin anotimpuri.
Îmi aminteam sărbătorile de-acolo, când veneau colindători, iar bunicii mei îi primeau pe toţi, pe absolut toţi, şi eu stăteam la geam şi-i priveam fericită şi nu reuşeam niciodată să nu plâng de emoţie.
Îmi aminteam de bunicul făcând poteci prin curte, venind cu braţele pline de lemne, cu degetele roşii de frig, aducând găleţi cu apă de la fântână şi tot frigul de-afară lângă soba fierbinte.
Îmi aminteam şi de lunile calde, de vară, când mă tolăneam în iarba deasă, din curte, încercând să prind fluturi, alergam după gâşte şi curcani, mă băgam în coteţele păsărilor, mă rugam de bunica (şi în cele din urmă ceda) să mă lase să umblu desculţă prin ţărână, precum ţăranii din sat (bunicul meu era preot şi nu se cădea ca noi să umblăm cu tălpile goale). Mergeam în grădină şi luam roşia din vrej, o ştergeam de bluză şi o mâncam, apoi beam lapte proaspăt muls şi mă-nnegream pe mâini, de la zecile de nuci abia picate din pom.
Îmi aminteam...
Cred că n-aş epuiza niciodată amintirile copilăriei, doar că acum mi se par extrem de departe şi parcă desprinse din viaţa altcuiva. Acum, când bunicii mei nu mai sunt, am sen­timentul că odată cu ei s-a terminat şi copilăria.
Bunicul, Dumnezeu să-l odihnească, a ple­cat în lumea drepţilor când noi, nepoţii, eram tineri şi, având-o pe bunica încă, am reuşit să depăşim poate mai uşor momentul despărţirii. Cu timpul, bunica n-a mai putut ţine singură o gospodărie atât de mare şi s-a mutat într-o garsonieră, aproape de noi. Poate că nu i-a fost uşor să se rupă de acele locuri în care trăise o viaţă alături de soţul şi de copiii ei, locuri în care avea atâtea şi atâtea amintiri, dar noi am încercat să-i facem o bătrâneţe li­niştită, aşa cum şi ea a avut grijă de copilăria noastră.
Şi chiar şi-acum, când de-abia reuşea să mai facă câţiva paşi prin casă, mă aştepta cu mâncarea mea preferată, cu un castronel cu alune, cu un măr deja curăţat şi tăiat, cu te miri ce ştia că îmi face plăcere şi... întotdeauna, cu acea vorbă caldă şi cu mâna ei îmbătrânită, dar cât de blândă, trecută peste obrazul meu, şi pe care o simt şi-acum.
S-a stins încet, zi după zi. Îi vedeam în ochi du­rerea fizică, durerea din suflet, durerea des­părţirii. Aş fi vrut să pot să-i dau din zilele me­le. Nu puteam suporta ideea că nu va mai fi din nou pe picioarele ei... Că nu va mai fi.
Şi nu mai este.
Şi-odată cu ea, copilăria mea...

DOINA C.