Rochia cu volane

PAGINA CU BUNICI

Dacă deschid uşiţa secretă a amintirilor copilăriei, poveştile din bucătăria bunicii dau năvală peste mine şi mă copleşesc. Din noianul de întâmplări de atunci, ţin minte că aveam o poveste preferată şi Buna mi-o spunea me­reu cu drag. Îmi plăcea şi cum se pregătea  pentru as­ta - realiza o atmosferă de basm: punea nişte vreascuri pe foc, apoi îşi lua coşul cu andrele şi ghemul de lână, se aşeza pe laviţa de lângă cuptor şi începea a împleti la ciorap. Totdeauna m-a fas­ci­nat îndemânarea ei, şi atunci când o vedeam mâ­nuind cele cinci andrele subţiri, eram uimită de miş­că­rile pe care le făcea. Focul trosnea în vatră, an­dre­lele în­ce­peau să danseze, zgomotind uşor, ghe­mul prin­dea a juca, când în stânga, când în dreapta, şi povestea începea şi înainta odată cu ciorapul de lână.

***

"Aveam vreo şase-şapte ani, când mama mă lua să o ajut să ducă laptele la oraş", pornea bunica firul poveştii. "Avea maica o ofiţereasă căreia îi ducea de două ori pe săptămână lapte proaspăt. Până în oraş, era drum de două ore de mers pe jos, că atunci nu erau ca azi maşini la tot pasul, de nu mai ai loc de ele! Când ajungeam în oraş, la casa ofiţe­ru­lui Panaitescu, maica trăgea de o aţă, se auzea un clopoţel şi ieşea un băiat fru­mos, ordonanţă, care ne lua vasele cu lapte şi-i dă­dea mamei bănuţii. Eu, o copilă speriată de la ţară, eram toată o ui­mire: oraş, oameni, gălăgie, trăsuri cu cai, clo­poţel, ordonanţă... Multă vre­me am cre­zut că "ordonanţa" era numele băia­tului cel frumos şi nu înţelegeam de ce nu-l che­ma şi pe el Gheor­ghe,Vasile sau Ion, ca pe băieţii de la noi din sat. De câteva ori, am văzut-o şi pe madam Panai­tescu: era ca o zână, cu o rochie toată volane, cu pălărie, um­brelă şi mănuşi. M-a mângâiat pe obraz şi m-a între­bat cum mă chea­mă: eu m-am speriat şi m-am dat după maica, ascunzându-mi capul în fustele ei. Dar doamna a apucat să mă vadă şi m-a-ndrăgit pe loc. Ce i-o fi plăcut, sărăcuţa de mine... Ce şi cum, nu prea ştiu, dar n-a trecut mult şi doamna şi domnul ofiţer Pa­naitescu m-au luat de-acasă, de la părin­ţii mei,  ca să mă crească, urmând să mă înfieze, pentru că ei nu aveau copii. Eu nu mai ţin minte, dar sor'mea Tincuţa, care era cu vreo şapte ani mai mare ca mine, mi-a povestit mai târziu ce bâlci a fost când au venit să mă ia! Când am vă­zut trăsura cu vizitiul şi ordonanţa la poartă, m-am minunat, dar când am priceput rostul venirii lor, am început a boci, de sărea cămaşa pe mine. "Nu mă daţi! Nu mă daţi! Mai bine omorâ­ţi-mă, de­cât la străini!". Fraţii şi surorile mele mi-au ţinut isonul de s-a adunat toată uliţa la poar­ta noas­tră, ca la urs. Ca să mă liniş­teas­că, a trebuit să mear­gă şi Tincuţa cu mine, pen­tru câteva zile.
După aceea nu mai ştiu, parcă am intrat în­tr-un vârtej, toate erau ciudate: era o femeie care avea grijă de mine, mă spăla întruna, mă piep­tăna, mă îm­brăca şi mă mai şi înghiontea, din când în când, pe ascuns. Cel mai rău era că nu aveam voie să fac nimic. Nu aveam voie să alerg, să mă caţăr în co­paci, să mă joc. Trebuia să stau ca o păpuşă! La scurt timp, după ce am ajuns la această fa­milie, garnizoana, şi odată cu ea, şi fa­mi­lia ofiţerului Panaitescu, a fost mutată în Bucureşti.  Acolo îmi aduc aminte cum au ve­nit mai multe femei care m-au măsurat, m-au pro­bat, m-au tuns. Ce să-ţi spun! M-au transformat din copila sălbatică cu genunchii veşnic juliţi într-o fetiţă de oraş, cu rochii albe cu volănaşe. Şi ca să fie totul şi mai ciudat, nu mă mai chema Măriuca, ci Mary!
Ţin minte plimbările cu trăsura prin oraş şi prin Cişmigiu. Cişmigiu! - ţin minte acest nume pentru că semăna cu numele pădurii de lângă satul meu, Tonghiu.
Totul s-a terminat, însă, într-o seară când tata a venit la domnul ofiţer ca să-şi ceară fata înapoi, pen­tru că "îl râde satul" că şi-a dat copila de lângă el. Ce dacă acasă mai are şase copii? O să mun­cească şi o să-i creas­că!
Nu mai ţin minte dru­mul până acasă, ţin minte doar cum era să mor sufo­cată când maica m-a îm­bră­ţişat plângând şi strân­gându-mă la pieptul ei. În clipa aia, a zburat totul din mintea mea: rochiţele albe cu volănaşe, umbreluţele, trăsurile cu cai... Totul fusese un vis urât şi acum eram din nou acasă, prin­tre ai mei, cu mămăligă aurie pe masa rotundă cu trei picioare, cu mama ca­re lua aţa şi o tăia în felii, cu tata care-şi fă­cea o cru­ce mare şi se aşe­za pe scăunel, cu cei şase copii în jurul lui. Aşa a fost!".
Când povestea era gata, ca prin ceaţă, o vedeam pe Buna cum îşi făcea rugă­ciunile în faţa icoanelor. Şi bătea mătănii după mătă­nii: pentru cei vii, pentru cei morţi, pentru cei buni, pentru cei răi. Mătănii după mătănii, până când... Eu ador­meam şi buna mea se transforma într-o zână cu o rochie cu vola­ne, cu pălărie, umbrelă şi mă­nuşi.

O poveste misterioasă...

Aveam vreo 10-12 ani, când, într-o vară, tot la buna mea de la ţară, am fost martora unei întâmplări misterioase...
Într-o noapte, m-am trezit să beau apă şi am văzut-o pe buna cum se îmbrăca tiptil-tiptil, ca să nu o simt. Dar ţi-ai găsit! Aveam un al şap­telea simţ, care parcă mă avertiza că ceva urma să se întâmple şi, la insistenţele mele, mi-a spus că se duce să vadă ceva, nu ştie exact ce nici ea, dar despre care vuieşte satul de câteva zile. Bi­neînţeles că din acea clipă n-a mai scăpat de mine: din două mişcări eram îmbrăcată şi-ncăl­ţată! Degeaba a insistat că nu e spectacol pentru copii, că ce-o să zică mama când o afla ca m-a luat să văd aşa ceva, cu­riozitatea mea era prea mare şi am ştiut s-o în­duplec.
Am plecat grăbite şi, pe măsură ce mergeam pe uliţă, apăreau de peste tot grupuri de oameni, care cu lanterne, care cu felinare, de parcă era o procesiune religioasă me­die­vală. Când am ajuns în dreptul casei leliţei Caterina, am văzut o puzderie de oameni care stăteau şi comentau. Erau şi câţiva copii, tovarăşi de-ai mei de joacă, dar în acele momente, am preferat să strâng temătoare mâna bunicii. Era un adevărat spec­tacol, mai ales că o maşină se poziţionase cu farurile aprinse pe direcţia porţii. După câteva minute s-a auzit un strigăt:
- Vineeee, feriţi! Faceţi potecă!
Imediat s-a lăsat tăcerea şi oamenii s-au dat deo­parte eliberând uliţa. Atunci am văzut cum venea o femeie în cămaşă de noap­te, cu părul vâlvoi, care alerga pre­cum un cal şi necheza. Alături de ea aler­gau doi bărbaţi, care încercau să ţină rit­mul cu ea şi să o oprească. Odată ajunsă în dreptul porţii lelii Caterina, femeia s-a trân­tit jos ca moartă. Cei doi bărbaţi au ri­di­cat-o în braţe şi au plecat cu ea. Mul­ţimea rămasă a început să huiduie, să arun­ce cu pietre şi să strige vorbe urâte la adre­sa Caterinei.
Am plecat, cam speriată de ce văzu­sem, şi pe drum am ascultat povestea bu­nicii. Satul vorbea că lelea Caterina l-ar fi atras în mrejele ei pe nea Tudor, până atunci un om liniştit, la casa lui, însurat cu Domnica, o femeie frumoasă şi vrednică. De vreo câteva nopţi, la ora 12 fix, Dom­nica sărea din pat şi alerga nechezând ca un cal până la poarta Ca­terinei, unde cădea lată. Au încercat câţiva băr­baţi să o ţină pe loc, dar n-au reuşit, avea o putere de neimaginat. A doua zi, biata femeie nu-şi amin­tea nimic din ceea ce făcuse şi avea un compor­tament normal.
Tot satul vuia de cele întâmplate, se dusese vorba şi veneau oameni şi din alte sate, să vadă nevăzuta! Buna a refuzat să mă mai ia cu ea, de altfel, copil fiind şi aler­gând toată ziulica, noap­tea dormeam buştean.
După vreo săptămână, în­tr-o dimineaţă când m-am trezit, am găsit-o pe bunica în faţa icoa­ne­lor din ca­me­ra ei, bă­tând mătănii şi a­vând în faţa ei cande­lele aprin­se. După ce şi-a ter­mi­nat mătăniile, mi-a po­vestit că în noaptea care a trecut primise în somn răs­puns la rugaciunile şi im­plorările către Maica Dom­­nului, întru ajutor pen­tru Domnica. Mi-a spus cum, în vis, i-a apă­rut Zenovia, mama Dom­nicăi, care i-a po­runcit să-l ia pe Tudor şi să-l pună să sape la poar­ta Caterinei, lângă stâlpul de electricitate, să scoată ulcica ascunsă acolo în pământ şi, fără s-o atingă, s-o arunce în râul Târ­gului. Şi să nu uite să stropească cu agheasmă la sfârşit.
- Şi?... Spune mai departe, bună, am îngăi­mat, cu gura uscată.
Bunica mi-a povestit că s-a trezit imediat, ca şi cum ar fi scuturat-o cineva de umăr! Afară plo­ua cu găleata. A plecat acasă la Tudor, care parcă o aştepta! I-a povestit visul, la care omul a plecat capul şi n-a zis nimic. Din acea clipă şi până au ter­minat treaba, Tudor a executat totul ca un robot, după comenzile bunicii: a luat o caz­ma, au plecat pe uliţă, ajunşi la poarta Caterinei, bunica i-a arătat unde să sape, şi după 30-40 de cm, a ieşit la iveală o ulcică de lut, care avea legată de toartă, cu sârmă, o potcoavă de cal, şi era plină cu tot felul de câlţi, de moşmoande. Bu­nica avea pre­gătit un sac în care Tu­dor a pus ulcica, pe care a luat-o fără să o atingă, pe o cazma. După ce a nivelat la loc groapa, bunica a stro­­pit bine locul cu a­gheas­­mă. Apoi au ple­cat amândoi pe potecă spre râu. Ploua de nu ve­deai la doi paşi, dar la ora aia, nu era nimeni pe drum. Ajunşi la râu, Tudor a aruncat sa­cul în apă, s-a spălat bine pe mâini şi pe faţă şi apoi a stat să-l stro­pească bu­ni­ca cu agheas­mă. Atunci omul a avut o tresărire, i-a cerut iertare şi a vrut să-i sărute mâna bunicii, dar ea s-a tras îna­poi, spu­nându-i să se ducă degrabă acasă, la Domnica, să-i sărute ei mâna şi să pri­mească de la ea iertarea.
Şi de-atunci, toate au intrat în normal!

Epilog

Am omis să vă spun că mama Domnicăi, Ze­no­via, a fost "soală" sau "solică" cu Buna mea. "Soa­la" era în trecut un fel de soră de cruce, o prietenie pe viaţă şi după! Buna mea o visa des pe Zenovia, de la care primea ajutor.
Când aveau vreo 6-7 ani, bunica şi cu Ze­no­via şi-au jurat şi s-au legat "soale", adica surori de cruce, cu un ritual special, în a doua zi de Rusalii. Cele două fete au luat fiecare câte o cană de lut cu apă, s-au întâlnit pe ascuns sub podul de peste gârlă, au făcut schimb de căni şi au rostit legământul:
- "Ţii solica pân' la moarte?"
- "Ţiu solica pân' la moarte!", un an­ga­ja­ment pecetluit de un vers: "Soală-n sus/ Soală-n jos/ Că afară e frumos!".
În DEX, acest cuvânt este explicat ca fiind "verişoară, sau un apelativ folosit de femeile de la ţară în relaţiile dintre ele" .
Şi au fost bune prietene, buna mea şi Ze­no­via, până când Zenovia a murit şi a rugat-o pe Buni s-o aibă în grijă pe fata ei, Domnica, care era deja mare, măritată la casa ei.

DANA GORUN