DAN CIPRIAN GRĂJDEANU - "Dragostea înlătură orice barieră"

De la un timp, în țară se simte tot mai puternic activitatea unei organizații care sare în ajutorul ro­mâ­nilor aflați în dificultate. Are nevoie o familie cu mulți copii de un acoperiș deasupra capului? Îl primește. Are o biserică trebuință de consolidare, ori o mănăstire, de ajutor? Se face. Se simt singuri în țara lor românii din Harghita și Covasna? Sunt înconjurați cu dragoste de sute de tineri îmbrăcați în costum național și purtând steaguri tricolore. Or­ganizație a societății civile, Frăția Ortodoxă "Sfân­tul Mare Mucenic Gheorghe - Purtătorul de Biru­ință" este un exemplu viu că așa ceva este posibil în zilele noastre. Iar felul discret și concret în care o face este impresionant. Ultimul eveniment de am­ploare pe care l-a organizat, sărbătorirea Zilei Na­țio­nale a României la Tg. Secuiesc, ne-a prilejuit interviul de mai jos, cu liderul organizației, Dan Ciprian Grăjdeanu.

"Am vrut să arătăm că românul știe să fie boier în țara lui"

- V-am solicitat acest interviu ca urmare a ex­traordinarei manifestări pe care ați organizat-o cu prilejul aniversării zilei naționale a României, în județul Covasna. Nu ne-am crezut ochilor: o mare de steaguri tricolore, fălfâind deasupra ora­șului. Cum ați ajuns să vă implicați în problemele românilor din Harghita și Covasna?

- Am sărit de fiecare dată acolo unde am auzit un strigăt de ajutor. Prima oară, am mers la che­ma­rea părintelui Lucian Pozna-Pop de la Dobârlău Vale, unde am construit un cămin pentru copiii din acel sat românesc din Covasna. Părintele le dădea o masă caldă la prânz și îi ajuta la teme, dar nu avea la dispoziție decât un local vechi, de vreo 70 de ani, dărăpănat, fără căldură, fără nimic. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am reușit să le facem o in­vestiție mare acolo și acum copiii au toate con­di­țiile ne­cesare. Am mai consolidat o biserică la Aita Mare (Covasna), căreia i-am îngrijit și curtea și ci­mi­tirul și i-am sădit o livadă. Apoi am continuat prin alte părți, după nevoile de care aflam și posi­bilitățile pe care le aveam.

- Care sunt satis­fac­țiile cele mai mari pe ca­re le-ați avut în aceas­tă zonă uitată din inima Ro­mâniei?

- Cea mai mare sa­tis­facție este bucuria cu care suntem primiți de ro­mânii de acolo, și nu doar de ei, ci și de către o parte dintre maghiari. Cum a fost și sărbătorirea Zilei Naționale a României la 1 Decembrie 2017, la Tg. Secuiesc. Ne-am dus aco­lo câteva sute de români din toată țara. N-am mers la Tg. Secuiesc să stre­săm sau să supărăm pe cineva, ci pentru că e țara noastră, o iubim și vrem să simtă și românii de acolo bucuria unei zile atât de mari ca 1 De­cembrie și să știe că nu au fost uitați. Pentru că, în­tr-adevăr, românii de aco­lo suferă îngrozitor, și nu de acum, ci de foarte mult timp. Au fost obligați să-și schimbe limba, credința și chiar și etnia - în mod declarativ -, de-a lungul istoriei. Iar acum tră­iesc în minoritate, cu frică. În timp ce noi defilam, am văzut cum unii ie­șeau la geam și fluturau, scurt, un steguleț de hârtie, pentru ca apoi să se ascundă repede la loc, ca să nu fie văzuți. Am făcut un marș însoțit de cântece pa­trio­tice, prin aproape tot orașul. Și am simțit și ajutorul lui Dumnezeu, căci, deși vremea era urâtă, friguroasă, cu lapoviță, când am pornit marșul, s-a luminat cerul, n-a mai fost picătură de ploaie, până când am ajuns la punctul final. Pe urmă am mers la Hăghig (Covasna), o localitate majoritar maghiară, să ducem daruri bătrânilor de la un azil de acolo. Când am intrat, 60 de inși, toți îmbrăcați în costume na­ționale și în frunte cu doi preoți, vorbeau numai un­gurește, iar când am plecat, toți vorbeau româ­neș­te. Bătrânii ne-au condus până la ușă, cu lacrimi în ochi. O dovadă că dragostea înlătură orice ba­rie­ră. Părintele Leon Arion le-a făcut la început o ru­găciune pentru izbăvire de boală, apoi le-am dat ca­do­urile și le-am cântat colinde. Am stat de vorbă cu bătrânii și i-am mângâiat, cum am știut. Am vrut să arătăm că românul știe să fie boier în țara lui, oriunde ar fi, de Ziua Națională sau nu.

- De ce credeți că nu există o solidaritate ade­vă­rată a românilor din țară cu bieții români din Harghita și Covasna? De ce nu ne interesează ce se întâmplă cu ei?

- Pentru că nu se știe adevărul. Nici eu n-am știut că situația este atât de gravă. Credeam că, dacă voi veni cu inima plină de dragoste, cu voie bună, cu daruri și cu dorința de a face ceva pentru cei de acolo, va fi suficient. Nu este. Românii din Har­ghi­ta și Covasna se simt părăsiți de către noi, toți cei­lalți, și de către autorități. Au văzut că n-au nici o altă șansă de a rezista acolo, decât dacă își reprimă orice manifestări românești, ba chiar și renunțând la credință și la limbă. În felul acesta se produce o asimilare forțată a lor de către maghiari. Și nu este o exagerare, deși așa îți pare dacă nu mergi să te con­vingi la fața locului. Este inadmisibil să-mi fie frică în țara mea că sunt român!

"Societatea civilă are forța ei, deloc de neglijat"

- Ce credeți că ar trebui făcut pentru a ie­și din această situa­ție? E o problemă a cărei re­zolvare stă numai în de­cizia politică, ori pu­tem să ne implicăm și noi, societatea civilă, pre­sa?

- Cred că toți trebuie să lucreze în acest sens. Din păcate, se vede că tendința deciziei poli­ti­ce, de douăzeci de ani încoace, este de cedare, nu de păstrare a iden­ti­tății românești acolo. Pe de altă parte, sunt de părere că primul vinovat pentru dezastrul țării es­te cel la care te uiți di­mi­neața în oglindă. Deci, eu personal. Nu atribui vini nimănui. Eu trebuie să fac cât pot de mult și, dacă s-or lipi și alții de fap­tele mele și ale al­tora, va fi bine. So­cie­ta­tea civilă are și ea forța ei, deloc de ne­glijat. Prin fapte, prin cuvânt, putem schimba rea­lități. Trebuie mers alături de frații noștri ro­mâni, oriunde este nevoie, unde sunt pri­goniți sau stri­gă după ajutor. Să-i ajutăm cu ce pu­tem, să-i ri­dicăm o casă unuia mai amărât, să-i hră­­nim pe alții, să le bucurăm bătrânețile altora, să ne îngrijim de edu­cația celor mai tineri... Nu ne războim cu ni­meni, nu pu­nem pe nimeni la punct, ci dăm ajutor românilor și ne bucurăm că suntem români în Ro­mâ­nia.

- Sunteți o Organizație a societății civile, cu un nume deosebit, Frăția Ortodoxă "Sf. M. Mc. Gheor­ghe, Purtătorul de Biruință". Ce v-a ins­pi­rat în alegerea acestui nume?

- Ne-am pus sub protecția Sfântului Gheorghe, la îndemnul Părintelui Iustin Pârvu de la Petru Vodă. Am mers să-i cerem binecuvântarea și l-am întrebat cum să ne numim. Fără să stea pe gânduri, ne-a spus: "Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Pur­tă­torul de Biruință". Noi am pus în față și "Frăția Or­to­doxă", pentru a ne afirma o identitate și un de­ziderat.

- Ce v-ați propus să realizați?

- Nu ne-am propus să schimbăm lumea, să salvăm țara, ci să ne mântuim pe noi înșine. Și dacă noi vom căuta să facem fapte bune, să dăm dovadă de dragoste și de credință în nădejdea mântuirii, poate se vor fo­losi și cei din jurul nostru. Sigur că ne dorim o țară frumoasă, corectă, civilizată, mo­ra­lă, fără hoți la conducere, dar, deocamdată, încer­căm, pas cu pas, să ne schimbăm pe noi înșine. Și, cu ajutorul lui Dum­nezeu, ni se tot adaugă oameni. Am pornit, acum șase ani, trei inși, și astăzi suntem aproxi­mativ o mie de membri.

"Să arătăm că firescul este frumos"

- De ce ați simțit nevoia să vă asumați o ase­menea implicare civică?

- Până acum vreo zece ani, nu mergeam la biserică și nu aveam nici o implicare civică. Fiind pasionat de lectură, prin voia lui Dumnezeu, mi-a picat atunci în mână o carte despre viața Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, editată de Mănăstirea Diaconești (Bacău). Am fost fascinat de această uriașă personalitate duhovnicească și, în egală mă­sură, de generația sa. Totodată, am înțelesc ce e cu Biserica. Până atunci credeam că biserica este un loc în care se adună bătrânele. Acea carte mi-a des­chis ochii spre viața duhovnicească și inima pen­tru dorul de Dumnezeu. Am căutat și alte cărți pe su­biecte de istorie și ortodoxie și am aflat că toți ma­­rii noștri voievozi au fost oameni cu o credință pro­fundă. De aici, a mai fost un pas până la or­ga­ni­zarea societății. Nu sunt tipul de om care să las lu­crurile nerezolvate. Dacă văd că ceva nu merge, mă dau jos și-l împing. Dacă văd un steag căzut, mă duc și-l ridic. Nu cu gândul că fac eu mare lu­cru, dar până va veni unul mai bun, să fac și eu ceva.
Credința ortodoxă nu te îndeamnă niciodată să faci rău, ci să îți iubești aproapele, să fii demn, să ai discernământ, să fii un om frumos. De aceea, ar trebui promovata mai mult învățătura Bisericii, iar noi toți să fim uniți în jurul ei - căci, așa cum spune o mare doamnă a temnițelor comuniste, Aspazia Oțel Petrescu, Biserica Ortodoxă este ultima redută a neamului românesc. Or, faptele noastre nu sunt un scop în sine, ci pentru a suda om cu om, pentru a crea o rezistență românească întru firesc, de care e mare nevoie azi. Firescul e privit ciudat azi: dacă mergi la biserică, se uită lumea ciudat la tine, dacă ții post, la fel, dacă faci copii mai mulți, de ase­me­nea, dacă lucrezi voluntar pentru a-l ajuta pe aproa­pele, ești un ciudat... Și în câte alte situații nu se întâmplă la fel. Avem nevoie să arătăm că firescul e frumos.