"Am ales să nu tac, atunci când ceva mi se pare în neregulă"
- Marius, ce ai făcut de sărbători?
- Am fost acasă la părinţi, la Iaşi, ca în fiecare an. Sincer, nu aş putea face Crăciunul în altă parte. Am mai descoperit de curând şi faptul că bine ar fi să stau mai mult cu părinţii mei, iar de când s-a inventat avionul "low cost", pot să merg când sunt mai liber, dimineaţa, iau prânzul cu ei şi mă întorc în aceeaşi zi.
- Pe lângă devotamentul acesta familial, eşti şi un om extrem de implicat în societate. Participi la proteste, eşti văzut ca un creator de opinie. De ce simţi nevoia să fii în stradă?
- Nu ştiu dacă simt nevoia. Se pune de multe ori întrebarea dacă e bine, dacă se cade ca un artist să fie implicat în lupte politice, dar eu consider că atâta timp cât noi plătim taxe în ţara asta, atâta vreme cât ne creştem copiii aici şi cât timp părinţii noştri locuiesc în România, nu ne poate fi indiferent ce se întâmplă. Nu îmi pot permite să trăiesc precum Prospero, pe o "insulă" în care eu să fac artă şi restul oamenilor să vieţuiască şi ei cum or putea, dacă s-or descurca, iar pe mine să nu mă intereseze. Asta nu se poate. Aşa că eu am ales, pentru că este o chestiune de alegere, să nu tac atunci când ceva mi se pare în neregulă. Actorii generaţiei mele sunt, de altfel, foarte nepărtinitori. Nu vorbesc despre actorii mai în vârstă, care au fost la viaţa lor destul de închinaţi unor mâini care le întindeau ceva. Noi nu avem nevoia să ne dea nimeni nicio sticlă de ulei, nicio masă la restaurant, nici 100.000 de euro. Noi avem nevoie, pur şi simplu, de dreptate. Şi atunci, mergem acolo unde e dreptatea. Că acest lucru se îndreaptă împotriva unui partid, nu este vina noastră. Eu desconsider în clipa asta toate partidele politice. Nici măcar pentru USR nu am acum niciun fel de laudă, deşi am crezut în el. Ies în piaţă, de câte ori va fi nevoie, de câte ori o să simt că lucrurile nu se fac în folosul nostru, al cetăţenilor plătitori de taxe şi impozite.
- Ai primit laude sau critici pentru apariţiile tale în stradă?
- Au fost şi voci care mi-au spus: "Vai, dar ce va zice publicul? Că doar la teatru vin şi PSD-işti!". Mă rog, în cazul de faţă e PSD, dar, să ne înţelegem, niciun partid nu e cu mult mai răsărit. Parcă toţi şi-au dat mâna peste ţară. Mi-au scris unii pe facebook: "Noi credeam că sunteţi un actor extraordinar, dar ne-am dat seama că nu sunteţi decât o jigodie plătită de Soros, de Cioloş...". Dacă ei aşa consideră că trebuie purtată discuţia, din punctul meu de vedere, sunt liberi să nu mai vină la spectacolele în care joc. Hai să ne comportăm civilizat şi să punem lucrurile într-o ecuaţie clară: actorul e una şi omul e alta. Omul Marius Manole are dreptul la opinie. Nu ai decât să îl deteşti pe omul Marius Manole. Pe actor îl apreciezi sau nu pentru ceea ce face pe scenă, nu pentru că iese la proteste. Dar e adevărat că sunt unii oameni atât de îndoctrinaţi, încât nu le poţi dărâma cu niciun chip convingerile. Indiferent cum încerci să le demonstrezi, cu pixul pe hârtie, cu fotografii, cu filmări, unii sunt pur şi simplu orbi şi nu îi scoţi din ale lor. Indiferent dacă ai votat cu PSD-ul, atunci când ei au dat OUG 13, ar fi trebuit să îţi fie clar că politicienii de la guvernare nu fac ceva în folosul ţării ăsteia. Eu, în seara aceea, am ajuns pe la 11 noaptea de la spectacol, şi când am văzut la televizor ce ordonanţă au scos, mi-au dat lacrimile şi am ieşit în piaţă. A fost o nevoie stringentă. Nu am stat să mă gândesc dacă se cade sau nu. Mi-am zis: "Acum trebuie să te duci, chiar dacă vei fi singur sau doar tu cu trei nebuni, te duci şi urli acolo, că lucrurile nu sunt în regulă". Acum, pe bune, este atât de evident, că mă întreb cât de prost poţi să fii să nu realizezi că ăştia dau legi doar pentru ei, oricât mi-ar demonstra domnul Iordache şi cu domnul celălalt, Tudorel Toader, că nu este adevărat, degeaba se chinuie, că nu au cum să explice astfel de aberaţii. Nu îmi place mie să folosesc cuvinte mari, ca "Dumnezeu", de exemplu, dar nu cred că undeva, acolo sus, aceste lucruri nu vor rămâne nepedepsite. Buba asta se va sparge la un moment dat. Deocamdată, sunt pe cai mari şi se poartă de parcă ţara toată ar fi a lor. Şi, din păcate, societatea civilă e moartă. Că, vezi, Doamne, oamenii sunt plictisiţi. Dar nu poţi să fii plictisit pe viitorul tău, nici pe viaţa copiilor tăi, nici pe viitorul ţării ăsteia, care are o istorie şi pe care noi o iubim. Am ieşit cu toţii când a murit Regele. Foarte frumos. A fost o zi minunată. Aş fi oprit-o în loc, i-aş fi zis, ca Faust clipei, să rămână. A fost ziua în care mi-am spus că, totuşi, România s-ar mai putea să aibă o şansă, doar că a doua zi mi s-a demonstrat contrariul. Oamenii s-au dus la înmormântarea Regelui ca la spectacol. S-au dus să îl vadă pe Rege mort. Că noi avem chestia asta în genă, ne plac înmormântările. Dar nu avem nicio şansă dacă nu ne trezim. Dacă toţi oamenii care au ieşit pentru Rege ar ieşi şi în piaţă, s-ar schimba cu adevărat ceva. Adică, serios, la ce te-ai mai dus să îl vezi pe Rege, dacă ţie îţi este indiferent de ce se întâmplă în ţara asta? Chiar nu îţi este ruşine să stai acasă, la căldurică, în loc să ieşi în stradă să protestezi?
"Da, statul mi-a mărit leafa, dar ăsta nu este un motiv să pup mâini, picioare şi funduri"
Marius Manole,
Mihai Constantin şi Mihai Calotă în "Revizorul"
- Unii îţi vor reproşa că actorilor li s-au mărit salariile...
- Nu vorbesc din prisma unui artist muritor de foame. Slavă Domnului, nu mai este cazul. Da, statul mi-a mărit leafa, dar ăsta nu este un motiv să pup mâini, picioare şi funduri. Şi urăsc fraza asta: "Ce mai vrei, măi, că vi s-au mărit salariile?" Dar nu i-am rugat eu să ni le mărească. Când mă gândesc că mi s-a mărit mie salariul şi peste un an ţara intră în colaps şi nu vor mai fi bani pentru salariile astea imense, aş prefera să ni le fi lăsat la nivelul la care erau. Şi, să spunem cinstit: nu e ca şi cum Manole ar sta acasă şi ar primi bani degeaba de la stat. Nu, Manole nu stă acasă. Manole munceşte de-i sar capacele. Eu stau în teatru mult mai mult decât stă un funcţionar la birou. Noi nu avem sâmbete, duminici, Paşti, Crăciun, Revelion. Noi jucăm tot timpul.
- Pe lângă implicarea în societate, ştiu că ai fost foarte activ şi în cazuri umanitare.
- Da. Eu la bază sunt un om foarte egoist. Şi ca să îmi distrug egoismul, fac eforturi foarte mari. Implicarea mea în cazuri umanitare nu a venit de la sine. Au fost oameni care m-au convins cu proiectele lor. Poate că la început am fost sceptic, dar când am mers, de exemplu, cu Fundaţia Ovidiu Rom, condusă de Leslie Hawke, prin nişte sate, unde am văzut o sărăcie neagră, m-am înfiorat! De piatră să fii şi nu poţi rămâne nepăsător. Vreau şi eu să văd un politician care face o donaţie. "Băi, văd la televizor că apare mesajul 8844 spital. Ce vor, măi, ăştia? Să facă un spital. Hai să donez şi eu, că tot am de nouă ori salariul unui om normal şi mă duc la serviciu doar 90 de zile pe an şi în ianuarie doar patru zile." Dacă nu din bunătate, măcar din calcul să îşi facă imagine. Accept şi chestia asta. Dar să o facă. Mie Dumnezeu mi-a dat atâtea lucruri şi am fost atât de norocos, încât mi-am spus că trebuie, trebuie să dau şi eu ceva la rândul meu. Sigur că sunt credincios, sigur că sunt ortodox, sigur că mă gândesc că aşa e creştineşte, că aşa am fost crescut la Iaşi, cu frica lui Dumnezeu şi cu dragostea de aproape, dar până la urmă, nu contează motivul din care ajuţi un cerşetor, un orfan sau un câine, contează doar să o faci. Am citit pe facebook că unii îl criticau pe nu ştiu ce preot, un prea sfinţit, un prea mărit din ăsta, că a donat bani pentru ca un copil să îşi facă o operaţie. "Din ce bani a donat el? Nu cumva din banii Bisericii?". Auzi, ştii ceva? Şi dacă erau din banii Bisericii, ce? Ce contează cu adevărat este că acel copil şi-a putut face operaţia şi că este încă în viaţă. Dar aşa suntem noi, un neam de cârcotaşi. În loc să ne punem astfel de întrebări, ar trebui să facem fiecare câte puţin. Bun, nu ai bani să îi ajuţi pe alţii, dar poţi să mângâi un câine pe stradă, în loc să îi dai un şut. Poţi, când vezi o bătrână cerşind, să îi dai o bucată de pâine în loc să o scuipi şi să-i spui: "Du-te, mamaie, la muncă, nu la întins mâna!". Gesturile mici pot face mult.
"O faptă bună îşi are oricând locul şi rostul"
Cu Raluca Aprodu în piesa "Crima din strada Lourcine"
- Cum spuneam, am fost cu Fundaţia "Ovidiu Rom" prin nişte sate de pe lângă Braşov. Acolo, familiilor sărace li se dă un ajutor în bani, ca să îşi trimită copiii la şcoală. Pentru că sunt şi părinţi care nu îşi permit educaţia copiilor, familii care au poate patru-cinci copii. M-am implicat şi în proiectul "Spital 8844". După fiecare spectacol, le vorbeam oamenilor din sală, în încercarea de a-i convinge să doneze câţiva bănuţi. Am avut neplăcuta surpriză ca, la anumite festivaluri, să mi se interzică să le vorbesc spectatorilor despre acest proiect, pe motiv că nu se cade. Nu am înţeles cum să nu se cadă să ceri ca cineva să facă o faptă bună. O faptă bună îşi are oricând locul şi rostul. Este vorba despre proiectul "Dăruieşte viaţă!", prin care se construieşte singurul spital oncologic pentru copii din ţară. M-am bucurat foarte tare să fac parte din campania lui Vlad Voiculescu şi a Melaniei Medeleanu, "Magic Camp", prin care s-a făcut o casă pentru părinţii copiilor bolnavi de cancer. Erau părinţi care se spălau prin toaletele restaurantelor sau care dormeau în Gara de Nord, în sala de aşteptare, că nu aveau bani de hotel. Aveau şi grija asta, pe lângă faptul că micuţii lor făceau chimioterapie sau alte tratamente teribile. Nu cred că astea sunt lucruri cu care nu poţi empatiza şi că nu poţi dona doi euro. Pot să înţeleg că există oameni pentru care doi euro e mult, dar este şi o pătură socială pentru care doi euro înseamnă o bere la un restaurant. Pentru mine, este ceva siderant să nu vrei să ajuţi pe cineva aflat la ananghie. Eu, şi când eram sărac, încercam să ajut. De exemplu, când eram actor la Brăila, luam cu Emilian Oprea câini de pe stradă şi îi ascundeam în cabină. Îi ascundeam de portar. Când lătrau căţeii, lătram şi noi, să pară că suntem beţi şi să nu se prindă nimeni că am transformat teatrul în adăpost pentru câini. Venea portarul şi zicea că miroase a câine, iar eu răspundeam că s-a dat Emilian cu un parfum prost. Eram săraci lipiţi, dar tot făceam ceva.
- Marius, am observat că tu, care eşti un om dedicat teatrului, ai început acum să faci şi televiziune.
- Eu am mai cochetat cu televiziunea. Am jucat prima dată acum câţiva ani într-un serial foarte curat şi foarte curajos pentru vremea aceea, "Martor fără voie", în regia lui Andi Lupu. Chiar mi-a plăcut acel proiect. Era un serial în care nu găseai nimic manelizat de dragul ratingului. A fost un lucru minunat, care mi s-a întâmplat în viaţă. Era foarte bine făcut. Când alţii filmau la o telenovelă două zile, noi filmam o săptămână la un episod. De curând, am participat la "Uite cine dansează" şi în "Fort Boyard". Mă bucur foarte mult că cel care se ocupă de racolarea de talente la Pro TV, Marcel Radu, e un om care merge la teatru şi care vrea să aducă în emisiuni artişti care nu apar de obicei la televizor, nu îi vezi pe coperta unor reviste, gen "Cancan", "Ciao" sau "Wow Biz". Sunt actori buni, care au intrat în Pro, Vlad Logigan, Teo Corban, Tania Popa, oameni care au şi o carieră în spate, nu doar fete din astea care se dezbracă şi îşi arată sânii de la mama natură sau pe cei de la chirurgul plastician.
- Ai câştigat concursul "Uite cine dansează". Cum a fost?
Acasă, în sala teatrului său
"Dacă e vorba de muncă, bazează-te pe mine."
- Şi a fost mult de muncă?
- A fost unul dintre cele mai grele proiecte pe care le-am făcut în viaţa mea. O zi a mea de muncă începea cu trezitul la 5 dimineaţa, apoi matinalul de la Smart FM cu Marius Tucă, după aceea mă duceam la Buftea, unde repetam pentru emisiune şase-şapte ore, apoi veneam la teatru, unde repetam pentru spectacole, iar seara aveam spectacol. După spectacol, pe şest, o chemam pe Olesea, partenera mea de dans, la teatru, şi repetam cu ea până la 2 noaptea, dansurile de la concurs, apoi veneam acasă, unde dormeam două ore. A fost un ritm infernal. Bine că nu aveam timp să conştientizez. Sigur că dormeam pe unde apucam, umblam cu perna în maşină. Dar a fost un lucru foarte frumos. Da, am fost în emisiune cu Alex Velea, cu Antonia, oameni care, dincolo de faptul că pot să îţi placă sau nu ca artişti, s-au dovedit a fi nişte camarazi autentici. Au fost colegi care mi-au reproşat că am apărut în emisiune cu Alex Velea, dar vreau să spun că, de exemplu, Alex Velea creşte doi copii orfani. Ştie cineva chestia asta? Nu. Că faptele bune nu sunt interesante, nu fac rating. "Vai, Marius, dar cum te bagi în mizeria asta? Cum, tu, actor de Naţional, să te amesteci cu ăştia?", mi se spunea, ca după a treia emisiune, exact oamenii care mă certaseră, mă sunau să mă felicite. Şi mai e şi vorba aia, "omul sfinţeşte locul". Ce mi-a dăunat mie că am fost la "Uite cine dansează"? Ca să nu mai spun că au venit apoi la spectacole oameni care nu călcaseră în viaţa lor într-o sală de teatru. Şi, surpriza surprizelor, Alex Velea şi Antonia fuseseră la toate spectacolele mele. Ca să vezi! Hai, că nu suntem unii mai cu stea în frunte decât alţii.
- Nu te mai simţi provocat de teatru?
- În momentul ăsta, slavă Domnului că da. M-am întâlnit acum cu domnul ăsta pe numele lui Alexandru Dabija, care chiar că mă provoacă. De fapt, eu am trei mari provocări în teatru: Radu Afrim, Alexandru Dabija şi Andrei Şerban. Când te întâlneşti cu ei ca actor, reuşesc să te facă să treci dincolo de orice limită. În primele două săptămâni te simţi ultimul om, zici că nu ai pus în viaţa ta piciorul pe scenă, că vrei să pleci acasă, că nu o să îţi iasă nimic, că te-ai manierizat, că eşti prost, că nu-ţi mai trebuie, că lasă-i pe ăia tineri, şi apoi - ajungi să faci lucruri despre care în viaţa ta nu te-ai crezut în stare.
- La ce lucrezi cu Alexandru Dabija?
- La "Viforul". Îţi închipui, Barbu Ştefănescu Delavrancea, în 2018! Îmi place că nu seamănă cu nimic din ce am mai făcut şi îmi place că are curajul ăsta, să ia un text clasic şi să dea cu el de pământ, dar nu într-un fel urât, ci să îl redescopere, aşa cum a făcut Radu Afrim cu "Năpasta". Ion din "Năpasta" lui Afrim este unul dintre rolurile pe care le voi iubi toată viaţa.
- Textul lui Delavrancea e adus în contemporaneitate sau nu?
- E între două lumi. E şi atunci, şi acum. Dar a reuşit să "traducă" textul de atunci cu termenii zilelor noastre, ceea ce este foarte important. Totul e pe repede, pe dur, nu e nimic molcom, nimic dulceag, nimic patetic. Plus că se spun adevăruri istorice care au fost cosmetizate sau trecute sub tăcere, ca să pară că Ştefan cel Mare era perfect. Ei, Ştefan cel Mare mai bea un pahar în plus, mai şi bătea câte o femeie, nu era chiar Ştefan cel Mare şi Sfânt, în toate.
- Şi asta o spune moldoveanul din tine?
- Da, asta o spune moldoveanul din mine, care are ditamai şoseaua Ştefan cel Mare şi Sfânt, la el în oraş.
- Când va fi premiera?
- Undeva pe la sfârşitul lui februarie. Că, na, am început înainte de sărbători, apoi ne-am oprit puţin, că oameni suntem. Mai avem mult de muncă.
"Nu vreau decât sănătate"
Un actor extraordinar!
- Da. Sunt lider de sindicat la Teatrul Naţional. Am avut şi o întâlnire cu conducerea de curând. Şi am alergat anul trecut în două semimaratoane. Unul la Tăşuleasa, unde am primit o extraordinară lecţie de viaţă. Un băiat care se antrenase să câştige maratonul m-a prins din urmă şi când m-a văzut livid la faţă şi gata să renunţ a zis: "Hai, ia-o încetişor!" şi a stat cu mine până am terminat cursa, ba chiar m-a şi lăsat să trec linia de sosire înaintea lui. Şi îmi propun ca în anii viitori să mă duc la ultramaraton şi să alerg o sută de kilometri. Între timp, mă antrenez în fiecare zi, alerg pe bandă în subsolul casei.
- Eşti un actor foarte cerebral, dur cu tine mai mult decât orice alt critic.
- Ştiu foarte bine când lucrurile îmi ies bine sau când joc mai prost. Ştiu că în Ion din "Năpasta" eram foarte bun şi în "Între noi e totul bine", amândouă în regia lui Radu Afrim, pentru că rolurile de compoziţie îmi plac şi îmi vin mănuşă, dar sunt primul care recunoaşte când ce fac nu e în regulă. Acum, bine ar fi ca lumea să înţeleagă că atunci când eşti angajat într-un teatru, nu poţi refuza rolurile. Ştiu ce mi se potriveşte şi ce nu, dar nu e treaba mea să decid. De aia avem directori, secretari literari şi regizori. Eu sunt angajat să joc ce mi se dă. Dar chiar şi atunci când nu mi-a plăcut în ce joc, mi-am făcut treaba cât am putut eu mai bine.
- Ai jucat peste tot în ţară. Ai un top personal al publicului?
- La Bucureşti este cel mai bun public din ţară. Apoi urmează Timişoara. Uite, la mine acasă, la Iaşi, nu e chiar aşa. Şi la Piatra Neamţ e un public dificil. La Cluj, publicul e foarte rece.
- E adevărat că la Iaşi ai oprit un spectacol, la un moment dat, pentru că sunau telefoanele în public?
- Da. Păi, trebuie să le mai faci şi educaţie din când în când. Le-am zis că îmi este ruşine că sunt din Iaşi, că mama mea şi profesoara mea sunt în sală şi că îmi crapă obrazul, că nu se poate juca. "O să creadă mama că sunt un manelist care cântă la nunţi, nu un actor. Aşa vă comportaţi voi la teatru?". Dar ştii, asta făceam când eram mai tânăr. Acum mi-a mai trecut chestia asta. Acum nu mai fac morală, nu mai opresc spectacole, am ajuns la concluzia că e o dovadă de mai mare putere să continui spectacolul, orice ar fi.
- Marius, ce îţi doreşti în anul care abia a început?
- Ştiu că sună ca un super clişeu, dar nu vreau decât sănătate. Pentru că atunci când eşti bolnav, orice ideal, orice plan, orice gând se năruie.
Foto: DARIA TUCĂ (3), TNB (2)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
