IOAN TUGEARU - "Când am ieşit la pensie, eu nu mi-am scos papucii de balet din picioare"

- balerin, coregraf şi regizor, la aniversarea a 80 de ani -

A fost prinţul baletului românesc din anii '60-'80. Apariţiile sale pe scena ope­rei din Bucureşti, unde a dansat ca prim-so­list începând din 1965, dar şi pe alte scene mari ale lumii, au făcut istorie. Ţinuta sa im­pe­ria­lă, expresivitatea gesturilor, amploarea săritu­ri­lor dar şi poezia transmisă prin fiecare mişcare l-au impus în ierarhia "marilor zburători" ai baletului. Şi, ca o adevărată minune, la cei 80 de ani îm­pli­niţi de curând şi sărbătoriţi printr-o gală de mare ţinută pe scena Operei Naţionale din Bucu­reşti, Ioan Tugearu dansează în continuare, îşi trăieşte visul cu aceeaşi copleşitoare bucurie ca la 11 ani, când l-a des­coperit, sub îndrumarea marii balerine şi profe­soare, Floria Cap­sali. La o vârstă în care nu se re­cu­noaşte, Ioan Tugea­ru are o poftă de viaţă şi de creaţie uria­şă. Îl pri­vesc cum dansează "Richard al III-lea" pe scena Operei, la 80 de ani, în onoarea pu­blicului venit să-l acla­me. Pe un jilţ, într-un colţ al scenei, este o coroană. Ri­dică întrebător bra­ţele, pri­veşte spre înalt, ezită, se întoarce spre jilţ cu paşi ho­tărâţi, ia coroana şi şi-o aşea­ză pe creştet! Iată, re­ge­le dansului încă nu şi-a pus coroana în cui!

Un machedon zburător

- Maestre Ioan Tugearu, după cum vă tră­dea­ză numele, vă trageţi dintr-o familie de aromâni, oameni dedaţi prin tradiţie păstoritului şi comerţului. Cum aţi ajuns dansator?

- Da, m-am născut într-o familie de mache­doni la Babuc, Durostor, care era teritoriu ro­mâ­nesc în 1937, când am venit eu pe lume. Puţin după aceea, când s-au cedat teritoriile, în 1940, şi par­tea aceea a ajuns la Bulgaria, o parte a familiei noastre a venit în Bucureşti, iar altă parte s-a stabilit în comuna Kogălniceanu, jud. Constanţa. Deşi am stat puţin în Dobrogea, cred că locul acela mi-a dat forţă din cremenea munţilor lui bătrâni şi un dram de nesupunere din şuierul vân­tu­lui prin pădurile bătrâne de pini cu miros ador­mi­tor. Aşa se va fi născut în mine dansul: am fost un ma­chedon zburător. Pe de altă parte, mama mi-a dat dârzenia neamului nostru de aromâni, de oa­meni puternici, care am rezistat valurilor isto­riei. Şi apoi, eu sunt născut în zodia Scorpionului, şi dincolo de multe păcate pe care le are această zodie, cei născuţi sub ea sunt oameni foarte per­severenţi, foarte dedicaţi pasiunilor lor, cu mare putere de muncă şi siguranţă de sine. Te­nacitatea aceasta m-a ajutat mult în viaţa şi ca­riera mea, căci ceea ce am început am dus mereu la bun sfârşit, indiferent de greutăţile întâlnite în cale. Iar ziua aniversării mele, 19 noiembrie, a fost una cu desăvârşire minunată pentru mine: m-am trezit la două noaptea şi m-am ridicat în picioare fără să-mi dau seama la început de ce, dar într-o străfulgerare de clipă am înţeles că tocmai îm­plinisem 80 de ani. Da, în urmă cu optzeci de ani, exact la ora aceea m-a adus mama pe lume, aşa cum mi-a povestit mai târziu. Şi-apoi, seara, am fost sărbătorit pe scena Operei Naţionale din Bucureşti, spaţiul sacru pe care s-au desfăşurat cele mai im­por­tante momente ale ca­rierei mele, iar ulte­rior, am împărtăşit bucuria cu dansatorii pe care i-am luat sub veghea mea, în spec­tacolele pentru care am semnat regia şi co­regrafia. Ce via­ţă mi­nu­nată am avut între aceste două mo­men­te! Şi, încă, în­drăz­­nesc să sper că aşa va fi şi de aici în­colo!

Alături de uriaşii baletului

- Cum v-aţi dat sea­ma că sunteţi făcut pentru dans?

- Mereu în mişcare, de mic copil, eram cel mai bun sportiv din Şcoala nr. 38 din Grozăveşti, cartierul bucureştean în care ne stabiliserăm: făceam volei, atletism, şi atunci, secretarul şcolii mi-a zis să vin la repetiţiile grupului de dansuri populare ale "Sindicatelor". Iniţial, eu i-am spus că ştiu să dansez doar "ca tata", adică dansurile noastre aromâneşti, cu paşi complicaţi, dar m-am dus, totuşi. Încă de la prima repetiţie, toţi au ră­mas impresionaţi de memoria mea formidabilă, pentru că am fost capabil să reproduc întocmai toţi paşii indicaţi de profesor, după numai o sin­gură repetiţie. Acela a fost declicul care m-a orien­tat către dans. Am mers apoi la grupul de dan­suri de la Palatul Pionierilor, deşi eu nu fu­sesem primit în rândurile lor pentru că tata fusese negustor, deci burghez, cum se spunea pe atunci, dar acest profesor m-a luat aşa, pe ascuns. Acolo l-am întâlnit pe Iacob Brummer, care era dansator în ansamblul Ministerului de Interne (erau la modă atunci ansamblurile mari). La acest ansamblu am întâlnit-o pe maestra ma­eştrilor, Floria Capsali - splendoarea aceea de femeie, de profesoară, de zeiţă a baletului! - şi, din clipa aceea, s-a decis cariera mea. Am început să vin şi la studioul ei particular, pe strada Dr. Pasteur numărul 34, şi să iau ore de dans, întâi cu soţul ei, Mitiţă Dumitrescu. Floria Capsali fusese eleva lui Nicolas Legat şi a lui Enrico Cechetti, iar Mitiţă Dumitrescu, elevul lui Anton Ro­ma­novsky şi al Verei Ca­ralli, uriaşi balerini ai lumii. Doamna Capsali mi-a zis: "Uite, băiete! Poţi să-ţi faci stu­diile aici, să văd şi eu cum pro­gresezi, şi pe urmă să-l chemi pe tatăl tău ca să-i spun să te lase să faci balet!". Eram în al nouălea cer şi am început să învăţ ca un nebun, totul mi se părea atât de nemaipomenit, dar nu ştiam cum să-i spun că nu am bani ca să o plătesc, pentru că tata era sărac, abia aveam ce mânca. I se închisese restaurantul de mandatar, şi el lua lapte de la nişte oieri din marginea Bucureştiului, făcea iaurt din el, iar eu plecam dimineaţa cu căldările cu iaurt prin cartiere şi îl vin­deam. În cele din urmă, i-am destăinuit temerea mea, şi atunci, ea, marea Floria Capsali, s-a învoit să nu-i plătesc nimic, dar să o ajut cu copiii cei mici care veneau la studioul ei, să le corectez ţinuta, şi după aceea să-mi fac şi studiile mele. Şi dacă ne-am înţeles aşa, atunci l-a chemat pe tata ca să-şi dea acordul, şi au vorbit ei în armâneşte, că şi Floria Cap­sali era tot din neam de aromâni: "Mihai, băiatul ăsta trebuie să facă balet, că e foarte ta­lentat!" Tata ar fi vrut ca eu să fac Comerţ, aştepta ca eu să-i dau rezultatul de admitere la un liceu economic, că el ştia că asta fac aromânii, sunt mari comercianţi, şi ar fi fost în spiritul familiei să fac asta, dar în loc de asta, eu voiam să fac co­regrafie. Şi atunci, tata, ce era să facă, dacă doam­na Capsali l-a convins că poţi ajunge renumit şi ca dansator, a fost de acord, că el venise în Bucu­reşti, totuşi, ca să-şi dea copiii la şcoală, nu să stea cu oile pe câmp.
După ce am făcut şcoala la Floria Capsali, am încercat să mă angajez la ansamblul MAI, dar nu au vrut să mă angajeze, deşi la ei am crescut. M-au chemat la comitetul de partid şi m-au în­trebat: "Câte oi a avut, bă, tac-tu?" Şi eu am răs­puns: "40 de oi!". Şi nu au vrut, pentru că, chi­pu­rile, erau mai multe decât nevoile familiei, deci, tata era exploatator. Şi când i-am spus lui tata despre discuţia asta, el a izbucnit în râs şi mi-a zis: "Eu am avut 400 de oi, dar bine că nu le-ai spus!". În cele din urmă mi-am găsit un post la opera din Timişoara, unde am plecat cu soţia mea, Liana Tugearu, şi ea, balerină, şi pe care am cunoscut-o tot la studioul Floriei Capsali. Ea este româncă, dintr-o veche familie din Bucureşti, mama ei se trăgea din familia marelui poet na­ţio­nal polonez Adam Mickiewicz, iar tatăl ei a fost ge­ne­ral în armată. La Timişoara, nu am stat decât vreo câteva luni, de acolo am fugit la Constanţa, în Dobrogea mea, unde se înfiinţase, în 1957, un teatru liric. Acolo am stat patru ani, foarte intenşi, în care am dansat ca prim-solist roluri importante şi am făcut eu însumi câteva spectacole: "Coppelia", "Casa Bernardei Alba", "Bolero", "Toaca".

- Totuşi, cariera dvs. s-a conturat după venirea la Bucureşti şi după o altă mare întâl­nire care v-a girat drumul spre celebritate: cea cu marele coregraf Oleg Danovski.

- În 1963, am dat examen pentru a intra în corpul de balet al Operei din Bucureşti. Acolo l-am întâlnit pe Oleg Danovski, şi aceasta a fost a doua mare întâlnire a vieţii mele artistice, după cea cu Floria Capsali. După prima repetiţie cu el în sala de balet, Oleg Danovski, care avea în continuare o repetiţie cu Gabriel Popescu şi Irinel Li­ciu (pe atunci, marile staruri ale baletului ro­mânesc, şi poate şi ale Europei), mi-a zis, arătând cu degetul un loc în sala de balet şi cu o privire care nu suporta niciun fel de discuţie: "Stai aici şi uită-te!". Era o somitate, nici nu încăpea vorbă că ai fi putut face altminteri. Când începea ora de balet cu el, noi, cei din ansamblu, tremuram de emoţie. Era dur în exterior, dar atât de fragil în sufletul său, şi spun asta, pentru că eu l-am cu­noscut bine, am stat cu el până în ultimele lui clipe şi l-am vegheat, iar între noi a fost o prie­tenie superbă, din care eu am învăţat enorm, profesional şi uman deopotrivă. Probabil că el a citit în privirea mea admiraţia pe care o aveam pentru felul în care îşi construia spectacolele. Am stat ghemuit într-un colţ şi m-am uitat la el cum lucra cu cei doi mari balerini: am fost atât de impresionat, că n-am să uit în via­ţa mea! Oleg a fost un tip fas­cinant şi de la el am învăţat regulile de cons­truc­ţie ale unui spec­tacol de balet. El era un inovator şi îmi amintesc că, de pildă, "Dom­ni­şoara Nastasia" a fost o revelaţie la vremea aceea, pen­tru că Oleg Da­novski era primul co­regraf din Ro­mânia care îndrăz­nea să introducă dialog în spectacolul de balet: era o scenă extraordinară, în care unul dintre ba­lerini cânta la vioară pe scenă şi spunea o replică, în timp ce maestrul Cornel Trăilescu dirija or­ches­tra din fosă. El a avut cu­rajul să pună bale­rinii să spună re­plici, să bată din palme pe scenă, să calce pe scenă fără să danseze, numai cu su­portul stării sufleteşti, fără ni­ciun fel de muzică. Era formidabil să lucrezi cu el! Apoi anii au zbu­rat repe­de, am devenit prim-solist, ma­es­tru de ba­let, apoi coregraf şi di­rec­tor al cor­pu­lui de balet. După ce m-am pensionat, am fost multă vreme co­laborator al operei şi, de fapt, încă lu­crez, încă am spectacole de montat. La aniver­sarea mea, în faţa publicului, am ţinut să dansez un moment pe care l-am realizat mai demult şi la care ţin enorm: "Richard al III-lea", pe muzica lui Gustav Mahler, compozitorul meu preferat, pe a cărui muzică încă mai visez să creez. Am fost foarte emoţionat, de asemenea, ca după acest moment, să fie prezentat într-o variantă "ca­me­ra­lă" şi spec­tacolul meu "Anna Kare­ni­na", în care am avut norocul să îi am ca interpreţi pe unii dintre cei mai mari artişti ale baletului Operei Na­ţio­nale bucu­reştene - Corina Dumi­tres­cu în rolul Annei, Gigel Un­gu­­reanu în Karenin şi Ovi­­diu Matei Iancu în contele Vronski.

"Doamne, de la vârsta de 11 ani şi până acum, la 80, întruna am dansat!"

- Nu a existat nicio cli­pă din ultimii ani în ca­re să vă treacă prin min­­te să terminaţi cu dan­­sul, pretextând bătrâ­neţea?

- Nicidecum! Eu nu mă simt bătrân! Vârsta as­ta din buletinul meu pare ameţitoare: 80 de ani! Dar mintea mea, sufletul meu nu o simt! Corpul meu nu o simte, fibra asta de cre­mene de aromân este încă pu­ternică şi pot dansa, ia­tă, şi la 80 de ani! Dansul e viaţa mea! Vă spun că în sufletul meu este o bucu­rie imensă, este o mi­nune! Îmi vine să mă urc pe cel mai înalt munte din lume şi să strig: "Doam­­ne!... De la vârsta de un­spre­zece ani şi până acum, la opt­zeci, în­truna am dan­sat!!! E o ne­bu­nie, pur şi sim­plu!"

- Pregătiţi acum un nou spectacol - "Meşterul Ma­no­le" - o co­pro­duc­ţie româno-bulgară. Ce vă inspiră să creaţi în continuare?

- Natura, oa­me­nii, muzica! Chiar dacă afară e frig, plo­uă şi bate vântul, eu pri­vesc pe fe­reastră şi spun: "Ce frumos dan­sează co­pa­cii!" - în loc să mă zgribulesc de frig, să-mi fie le­ha­mite că trebuie să mă îm­brac gros şi să vin la repetiţii. Chiar mă simt bi­ne, mă simt vi­gu­ros când ies în stra­dă, în frig, şi îmi simt toa­tă mus­cula­tu­ra cum se con­tractă, cum lu­crea­ză, cum pot să res­pir, să-mi umplu plă­mâ­nii cu aerul curat şi rece. Mă inspiră ano­tim­pul rece, şi chiar dacă pa­re sărac în culori şi par­fumuri, eu văd culorile în hai­nele vesele ale ti­nerilor, în au­re­le oamenilor plini de bu­nă­tate. Da­că stau cinci ore într-o staţie de autobuz sau de me­trou, eu nu mă plic­tisesc, ci observ oamenii din ju­rul meu, inventez mişcări în mintea mea pentru un posibil balet. Şi mă uit după fete frumoase, de­sigur! Veşnic îndrăgostit şi pasional, ca un Scor­pion ce sunt . De aceea, Don Jose, din "Car­men", de Bizet-Scedrin, a fost rolul vieţii mele, creat pe temperamentul meu, de Oleg Da­novski. Făcut cu Magdalena Popa întâi, dansat apoi cu Aurora Ro­taru la "Balşoi Teatr", la Mos­co­va, unde am ob­ţinut cu el un mare premiu în 1984, e, dintre toate rolurile făcute, cel pe care l-am iubit cel mai mult. Era pe temperamentul meu, şi mă transfiguram cu totul când îl dansam... Ştiţi, eu sunt frumos nu­mai când dansez!

"Gândiţi-vă că viaţa e un lucru extraordinar!"

- O relaţie atât de longevivă - cum aveţi dvs. cu dna Liana Tugearu, soţia dvs. - e rar de gă­sit în lumea artistică. Ce vă ţine îm­pre­ună, dincolo de dra­goste şi de pasiunea pentru dans?

- E femeia de care m-am în­dră­gostit ca un nebun în urmă cu şase decenii, iar atunci nu ne-am întâlnit doar ca bărbat şi femeie, ci şi ca spi­rite: suntem prieteni foarte buni, ne sprijinim şi reciproc, ne facem viaţa cât mai frumoasă şi mai ar­mo­nioasă împreună. Suntem doi oa­meni care ne bucurăm de roadele mun­cii de o viaţă, nu în sensul ma­te­rial, ci al bucuriei pentru lucrurile pe care le-am făcut, fiecare din noi şi îm­pre­ună. Nemaiputând să facă balet din motive de sănătate, soţia mea s-a spe­cializat în artă medie­vală, şi a supravegheat, timp de mai mulţi ani, restaurarea bisericilor-monu­ment din Transilvania. De ase­me­nea, e cel mai bun critic de balet din Ro­mâ­nia, scri­ind de 46 de ani cronică de balet la "Ro­mânia Li­te­rară". Având această pasiune a scri­sului, ea a sem­­nat şi libretele şi scenariile tu­tu­ror spec­ta­co­le­lor mele. Aşadar, facem împreună o echipă im­ba­tabilă.

Gimnastică pe covorul din sufragerie

- Cu ce vă umpleţi zilele? Ce vă ţine în formă?

- Ce să spun?!... Dumnezeu a fost aşa de bun cu mine, şi când mă gândesc cât sunt de păcătos, mă apucă pandalia. Sigur, sunt un om credincios, dar păcate are omul cât îi hăul, aşa că eu cu atât mai recunoscător Îi sunt! În afara grijii pe care Dum­nezeu şi îngerul meu păzitor mi-o poartă, miş­carea este cea care mă ţine în formă. Acesta e se­cretul meu - mă antrenez aproape zilnic: am o su­fragerie mare, pun covorul jos şi fac toate setu­rile de exerciţii pentru diferitele grupe de muşchi. Şi dacă am insomnii, sau mă doare un genunchi, sau mă chinuie o tendinită, mă aşez jos, fac exer­ci­ţii, şi după puţină vreme îmi trece orice durere. Asta mă ţine în formă fizică: mişcarea! Dar şi cu mo­ralul stau foarte bine, cum vedeţi, pentru că tră­iesc lângă un om care este de o cultură extraor­di­nară, soţia mea, cu care pot să discut orice - despre cărţile citite, despre filmele văzute, fie ele de artă sau de acţiune, cu care merg la spectacole, la muzee şi nu scăpăm nicio expoziţie, sau ieşim din Bucureşti cu maşinuţa noastră atunci când vrem să evadăm undeva. Aşa că am o viaţă plină, nu mă plictisesc niciodată! Inspirat de urarea unei bune prietene de familie, la aniversarea mea, le-am spus şi eu tutu­ror: "Dansează ca şi cum nu te-ar vedea nimeni, cântă ca şi cum nu te-ar auzi nimeni, iubeşte ca şi cum n-ai putea fi niciodată rănit şi gândeşte-te că via­ţa este un lucru extraordinar!"

Foto: PAUL BUCIUTA, MIHAIL CRATOFIL, AGERPRES