MARIUS MANOLE - "Nu poți să fii plictisit pe viitorul tău"

- Actorul Marius Manole a început în forță anul 2018. În curând va avea premieră cu "Viforul", în regia lui Alexandru Dabija, unde joacă rolul lui Ștefăniță Vodă, iar în timpul liber participă la proteste stradale și la o serie de campanii umanitare, se pregătește să alerge la un maraton și a devenit și liderul de sindicat al actorilor de la Teatrul Național din București. Este, de departe, cel mai ocupat actor român, dar, care, paradoxal, găsește mereu timp pentru a-i ajuta pe cei din jur -

"Am ales să nu tac, atunci când ceva mi se pare în neregulă"

- Marius, ce ai făcut de sărbători?

- Am fost acasă la părinți, la Iași, ca în fiecare an. Sincer, nu aș putea face Crăciunul în altă parte. Am mai descoperit de curând și faptul că bine ar fi să stau mai mult cu părinții mei, iar de când s-a inventat avionul "low cost", pot să merg când sunt mai liber, dimineața, iau prânzul cu ei și mă întorc în aceeași zi.

- Pe lângă devotamentul acesta familial, ești și un om extrem de implicat în societate. Participi la proteste, ești văzut ca un creator de opinie. De ce simți nevoia să fii în stradă?

- Nu știu dacă simt nevoia. Se pune de multe ori întrebarea dacă e bine, dacă se cade ca un artist să fie implicat în lupte politice, dar eu consider că atâta timp cât noi plătim taxe în țara asta, atâta vreme cât ne creștem copiii aici și cât timp părinții noștri locuiesc în România, nu ne poate fi indiferent ce se în­tâmplă. Nu îmi pot permite să trăiesc precum Prospero, pe o "insulă" în care eu să fac artă și restul oamenilor să vie­țu­iască și ei cum or putea, dacă s-or descurca, iar pe mine să nu mă in­tereseze. Asta nu se poate. Așa că eu am ales, pentru că este o chestiune de alegere, să nu tac atunci când ceva mi se pare în neregulă. Ac­torii generației mele sunt, de altfel, foarte nepărti­ni­tori. Nu vorbesc despre actorii mai în vârstă, care au fost la viața lor destul de închinați unor mâini care le întindeau ceva. Noi nu avem nevoia să ne dea nimeni nicio sticlă de ulei, nicio masă la restaurant, nici 100.000 de euro. Noi avem nevoie, pur și sim­plu, de dreptate. Și atunci, mergem acolo unde e dreptatea. Că acest lucru se îndreaptă împotriva unui partid, nu este vina noastră. Eu desconsider în clipa asta toate partidele politice. Nici măcar pentru USR nu am acum niciun fel de laudă, deși am crezut în el. Ies în piață, de câte ori va fi nevoie, de câte ori o să simt că lucrurile nu se fac în folosul nostru, al cetățenilor plătitori de taxe și impozite.

- Ai primit laude sau critici pentru aparițiile tale în stradă?

- Au fost și voci care mi-au spus: "Vai, dar ce va zice publicul? Că doar la teatru vin și PSD-iști!". Mă rog, în cazul de față e PSD, dar, să ne înțelegem, niciun partid nu e cu mult mai răsărit. Parcă toți și-au dat mâna peste țară. Mi-au scris unii pe face­book: "Noi credeam că sunteți un actor ex­traordinar, dar ne-am dat seama că nu sun­teți decât o jigodie plătită de Soros, de Cio­loș...". Dacă ei așa consideră că trebuie purtată discuția, din punctul meu de vedere, sunt liberi să nu mai vină la spectacolele în care joc. Hai să ne comportăm civilizat și să punem lucrurile într-o ecuație clară: actorul e una și omul e alta. Omul Marius Manole are dreptul la opinie. Nu ai decât să îl detești pe omul Marius Manole. Pe actor îl apre­ci­ezi sau nu pentru ceea ce face pe scenă, nu pentru că iese la proteste. Dar e adevărat că sunt unii oameni atât de îndoctrinați, încât nu le poți dărâma cu niciun chip convingerile. Indiferent cum încerci să le demonstrezi, cu pixul pe hârtie, cu fotografii, cu filmări, unii sunt pur și simplu orbi și nu îi scoți din ale lor. Indiferent dacă ai votat cu PSD-ul, atunci când ei au dat OUG 13, ar fi trebuit să îți fie clar că politicienii de la guvernare nu fac ceva în folosul țării ăsteia. Eu, în seara aceea, am ajuns pe la 11 noaptea de la spectacol, și când am văzut la televizor ce ordo­nan­ță au scos, mi-au dat lacri­mi­le și am ieșit în pia­ță. A fost o nevoie stringentă. Nu am stat să mă gândesc da­că se ca­de sau nu. Mi-am zis: "Acum trebuie să te duci, chiar dacă vei fi singur sau doar tu cu trei nebuni, te duci și urli acolo, că lucrurile nu sunt în re­gulă". Acum, pe bune, este atât de evident, că mă întreb cât de prost poți să fii să nu reali­zezi că ăștia dau legi doar pentru ei, oricât mi-ar demonstra dom­nul Ior­da­che și cu dom­nul celălalt, Tu­do­rel Toader, că nu es­te adevărat, degeaba se chinuie, că nu au cum să expli­ce astfel de aberații. Nu îmi place mie să fo­losesc cuvinte mari, ca "Dumnezeu", de exemplu, dar nu cred că undeva, acolo sus, aceste lucruri nu vor ră­mâ­ne nepedepsite. Buba asta se va sparge la un mo­ment dat. Deocamdată, sunt pe cai mari și se poartă de parcă țara toată ar fi a lor. Și, din păcate, so­­cie­tatea civilă e moartă. Că, vezi, Doamne, oa­me­nii sunt plictisiți. Dar nu poți să fii plictisit pe viitorul tău, nici pe viața copiilor tăi, nici pe viitorul țării ăs­teia, care are o istorie și pe care noi o iubim. Am ieșit cu toții când a murit Regele. Foarte frumos. A fost o zi minunată. Aș fi oprit-o în loc, i-aș fi zis, ca Faust clipei, să rămână. A fost ziua în care mi-am spus că, totuși, România s-ar mai putea să aibă o șansă, doar că a doua zi mi s-a demonstrat contrariul. Oamenii s-au dus la înmormântarea Regelui ca la spectacol. S-au dus să îl vadă pe Rege mort. Că noi avem ches­tia asta în genă, ne plac înmormântările. Dar nu avem nicio șansă dacă nu ne trezim. Dacă toți oamenii care au ieșit pentru Rege ar ieși și în piață, s-ar schimba cu adevărat ceva. Adică, serios, la ce te-ai mai dus să îl vezi pe Rege, dacă ție îți este indiferent de ce se întâmplă în țara asta? Chiar nu îți este rușine să stai acasă, la căldurică, în loc să ieși în stradă să protestezi?

"Da, statul mi-a mărit leafa, dar ăsta nu este un motiv să pup mâini, picioare și funduri"

- Unii îți vor reproșa că actorilor li s-au mărit salariile...

- Nu vorbesc din prisma unui artist muritor de foame. Slavă Domnului, nu mai este cazul. Da, statul mi-a mărit leafa, dar ăsta nu este un motiv să pup mâini, picioare și funduri. Și urăsc fraza asta: "Ce mai vrei, măi, că vi s-au mărit salariile?" Dar nu i-am rugat eu să ni le mărească. Când mă gân­desc că mi s-a mărit mie salariul și peste un an țara in­tră în colaps și nu vor mai fi bani pentru salariile as­tea imense, aș prefera să ni le fi lăsat la nivelul la ca­­re erau. Și, să spunem cinstit: nu e ca și cum Ma­no­le ar sta acasă și ar primi bani degeaba de la stat. Nu, Manole nu stă acasă. Manole muncește de-i sar ca­­pacele. Eu stau în teatru mult mai mult decât stă un funcționar la birou. Noi nu avem sâmbete, du­mi­nici, Paști, Cră­ciun, Revelion. Noi ju­căm tot timpul.

- Pe lângă im­plicarea în societate, știu că ai fost foarte activ și în cazuri uma­nitare.

- Da. Eu la bază sunt un om foarte ego­ist. Și ca să îmi dis­trug egoismul, fac eforturi foarte mari. Impli­ca­rea mea în cazuri uma­nitare nu a ve­nit de la sine. Au fost oameni care m-au convins cu pro­iec­tele lor. Poate că la început am fost sceptic, dar când am mers, de exemplu, cu Fun­dația Ovidiu Rom, condusă de Leslie Hawke, prin niște sate, un­de am văzut o sărăcie neagră, m-am înfiorat! De piatră să fii și nu poți rămâne nepăsător. Vreau și eu să văd un politician care face o donație. "Băi, văd la tele­vi­zor că apare mesajul 8844 spital. Ce vor, măi, ăștia? Să facă un spital. Hai să donez și eu, că tot am de nouă ori salariul unui om normal și mă duc la serviciu doar 90 de zile pe an și în ianuarie doar patru zile." Dacă nu din bunătate, măcar din cal­cul să își facă imagine. Accept și chestia asta. Dar să o facă. Mie Dumnezeu mi-a dat atâtea lu­cruri și am fost atât de norocos, încât mi-am spus că trebuie, trebuie să dau și eu ceva la rândul meu. Sigur că sunt credincios, sigur că sunt ortodox, sigur că mă gândesc că așa e creștinește, că așa am fost crescut la Iași, cu frica lui Dumnezeu și cu dragostea de aproape, dar până la urmă, nu contează motivul din care ajuți un cerșetor, un orfan sau un câine, contează doar să o faci. Am citit pe facebook că unii îl criticau pe nu știu ce preot, un prea sfințit, un prea mărit din ăsta, că a donat bani pentru ca un copil să își facă o operație. "Din ce bani a donat el? Nu cumva din banii Bisericii?". Auzi, știi ceva? Și dacă erau din banii Bisericii, ce? Ce contează cu adevărat este că acel copil și-a putut face operația și că este încă în viață. Dar așa suntem noi, un neam de câr­co­tași. În loc să ne punem astfel de întrebări, ar trebui să facem fiecare câte puțin. Bun, nu ai bani să îi ajuți pe alții, dar poți să mângâi un câine pe stradă, în loc să îi dai un șut. Poți, când vezi o bătrână cerșind, să îi dai o bucată de pâine în loc să o scuipi și să-i spui: "Du-te, mamaie, la muncă, nu la întins mâna!". Gesturile mici pot face mult.

"O faptă bună își are oricând locul și rostul"

- Povestește-mi, te rog, despre câteva dintre proiectele umanitare în care ai fost implicat.

- Cum spuneam, am fost cu Fundația "Ovidiu Rom" prin niște sate de pe lângă Brașov. Acolo, fa­mi­liilor sărace li se dă un ajutor în bani, ca să își tri­mită copiii la școală. Pentru că sunt și părinți care nu își permit educația copiilor, familii care au poate patru-cinci copii. M-am implicat și în proiectul "Spital 8844". După fiecare spectacol, le vorbeam oa­menilor din sală, în încercarea de a-i convinge să do­neze câțiva bănuți. Am avut neplăcuta surpriză ca, la anumite festivaluri, să mi se interzică să le vor­besc spectatorilor despre acest proiect, pe motiv că nu se cade. Nu am înțeles cum să nu se cadă să ceri ca cineva să facă o faptă bună. O faptă bună își are ori­când locul și rostul. Este vorba despre proiectul "Dă­ru­iește viață!", prin care se cons­truiește singurul spital on­co­logic pentru copii din țară. M-am bucurat foarte tare să fac parte din campania lui Vlad Voi­culescu și a Melaniei Medeleanu, "Magic Camp", prin care s-a făcut o casă pen­tru părinții copiilor bolnavi de cancer. Erau părinți care se spă­lau prin toaletele restau­ran­telor sau care dormeau în Gara de Nord, în sala de așteptare, că nu aveau bani de hotel. Aveau și grija asta, pe lângă faptul că micuții lor făceau chi­mioterapie sau alte trata­mente teribile. Nu cred că as­tea sunt lucruri cu care nu poți empatiza și că nu poți dona doi euro. Pot să înțeleg că există oa­meni pentru care doi euro e mult, dar este și o pătură so­cială pentru care doi euro în­seamnă o bere la un restaurant. Pentru mine, es­te ceva siderant să nu vrei să ajuți pe cineva aflat la ananghie. Eu, și când e­ram sărac, încercam să a­jut. De exemplu, când e­ram actor la Brăila, luam cu Emilian Oprea câini de pe stradă și îi ascundeam în cabină. Îi as­cun­­deam de portar. Când lătrau cățeii, lătram și noi, să pară că sun­­tem beți și să nu se prin­­dă ni­meni că am trans­format tea­trul în adă­post pen­tru câini. Ve­nea por­ta­­rul și zicea că mi­roase a câine, iar eu răspun­deam că s-a dat Emi­lian cu un parfum prost. E­ram săraci lipiți, dar tot făceam ceva.

- Marius, am observat că tu, care ești un om dedicat tea­trului, ai în­ceput acum să faci și televi­ziu­ne.

- Eu am mai cochetat cu televiziunea. Am jucat prima dată acum câțiva ani într-un serial foarte cu­rat și foarte cu­rajos pen­tru vre­mea aceea, "Mar­tor fără vo­ie", în regia lui Andi Lupu. Chiar mi-a plă­cut acel pro­iect. Era un serial în care nu găseai nimic manelizat de dra­gul ratingului. A fost un lucru mi­nunat, care mi s-a întâmplat în viață. Era foarte bi­ne făcut. Când alții fil­mau la o telenovelă două zile, noi filmam o săptă­mână la un epi­sod. De curând, am par­ticipat la "Uite cine dan­sea­ză" și în "Fort Boyard". Mă bucur foar­te mult că cel care se ocupă de racolarea de talente la Pro TV, Marcel Radu, e un om care merge la teatru și care vrea să aducă în emisiuni artiști care nu apar de obicei la televizor, nu îi vezi pe coperta unor reviste, gen "Cancan", "Ciao" sau "Wow Biz". Sunt actori buni, care au in­trat în Pro, Vlad Logigan, Teo Corban, Tania Popa, oameni care au și o carieră în spate, nu doar fete din astea care se dezbracă și își arată sânii de la mama natură sau pe cei de la chi­rur­gul plastician.

- Ai câștigat con­cursul "Uite cine dan­sea­ză". Cum a fost?

- Am intrat în pro­iec­tul ăsta fără să mă gândesc prea mult. Mi-a luat fix o secundă să ac­cept. După care m-am întrebat: "Ce am făcut?". Într-un fel, fă­ceam meseria mea, că am stu­diat și doi ani de Co­regrafie. Mar­cel mi-a spus că va fi mult de muncă și atunci am zis:
"Da­că e vorba de muncă, ba­zează-te pe mine."

- Și a fost mult de muncă?

- A fost unul dintre cele mai grele proiecte pe care le-am făcut în viața mea. O zi a mea de muncă începea cu tre­zitul la 5 dimineața, apoi ma­tinalul de la Smart FM cu Ma­rius Tucă, după aceea mă du­ceam la Buf­tea, unde re­pe­tam pentru e­mi­siune șase-șapte ore, a­poi veneam la teatru, unde repe­tam pentru spec­ta­cole, iar seara aveam spectacol. După spectacol, pe șest, o chemam pe Olesea, par­te­nera mea de dans, la teatru, și re­pe­tam cu ea până la 2 noap­tea, dan­su­rile de la con­curs, apoi veneam acasă, un­de dor­meam două ore. A fost un ritm in­fernal. Bine că nu aveam timp să con­ști­en­tizez. Si­gur că dor­meam pe unde apucam, um­blam cu perna în ma­șină. Dar a fost un lucru foar­­te frumos. Da, am fost în emisiune cu Alex Ve­lea, cu Antonia, oameni care, dincolo de faptul că pot să îți placă sau nu ca artiști, s-au dovedit a fi niște ca­­ma­razi autentici. Au fost co­legi care mi-au repro­șat că am apărut în emi­siu­ne cu Alex Velea, dar vreau să spun că, de exem­plu, Alex Velea crește doi copii or­fani. Știe cineva chestia as­ta? Nu. Că faptele bune nu sunt in­te­resante, nu fac rating. "Vai, Ma­rius, dar cum te bagi în mizeria asta? Cum, tu, actor de Na­țio­nal, să te amesteci cu ăștia?", mi se spunea, ca du­pă a tre­ia emi­siune, exact oa­menii ca­re mă cer­taseră, mă su­nau să mă felicite. Și mai e și vor­ba aia, "omul sfin­țeș­te lo­cul". Ce mi-a dăunat mie că am fost la "Uite cine dan­sează"? Ca să nu mai spun că au ve­nit apoi la spec­­ta­cole oameni care nu căl­ca­seră în viața lor într-o sală de teatru. Și, sur­priza sur­pri­­zelor, Alex Velea și An­tonia fu­seseră la toate spec­ta­co­lele mele. Ca să vezi! Hai, că nu sun­­tem unii mai cu stea în frunte decât alții.

- Nu te mai simți pro­vocat de teatru?

- În momentul ăsta, slavă Domnului că da. M-am în­tâl­nit acum cu domnul ăsta pe numele lui Ale­xan­dru Da­bi­ja, care chiar că mă provoa­că. De fapt, eu am trei mari pro­vocări în teatru: Radu Afrim, Alexandru Da­bija și Andrei Șerban. Când te în­tâlnești cu ei ca actor, reu­șesc să te facă să treci din­colo de orice limită. În primele două săptămâni te simți ultimul om, zici că nu ai pus în viața ta piciorul pe scenă, că vrei să pleci acasă, că nu o să îți iasă nimic, că te-ai manierizat, că ești prost, că nu-ți mai tre­bu­ie, că lasă-i pe ăia ti­neri, și apoi - ajungi să faci lucruri despre care în viața ta nu te-ai crezut în stare.

- La ce lucrezi cu Alexandru Dabija?

- La "Viforul". Îți în­chipui, Barbu Ștefă­nes­cu Delavrancea, în 2018! Îmi place că nu seamănă cu nimic din ce am mai făcut și îmi place că are curajul ăsta, să ia un text clasic și să dea cu el de pământ, dar nu într-un fel urât, ci să îl redesco­pere, așa cum a făcut Radu Afrim cu "Năpasta". Ion din "Năpasta" lui Afrim este unul dintre rolurile pe care le voi iubi toată viața.

- Textul lui Delavrancea e adus în contem­po­ra­neitate sau nu?

- E între două lumi. E și atunci, și acum. Dar a re­­ușit să "traducă" textul de atunci cu termenii zi­lelor noastre, ceea ce este foarte important. Totul e pe repede, pe dur, nu e nimic molcom, nimic dul­ceag, nimic patetic. Plus că se spun adevăruri isto­ri­ce care au fost cosmetizate sau trecute sub tăcere, ca să pară că Ștefan cel Mare era perfect. Ei, Ștefan cel Mare mai bea un pahar în plus, mai și bătea câte o femeie, nu era chiar Ștefan cel Mare și Sfânt, în toate.

- Și asta o spune moldoveanul din tine?

- Da, asta o spune moldoveanul din mine, care are ditamai șoseaua Ștefan cel Mare și Sfânt, la el în oraș.

- Când va fi premiera?

- Undeva pe la sfârșitul lui februarie. Că, na, am început înainte de sărbători, apoi ne-am oprit puțin, că oameni suntem. Mai avem mult de muncă.

"Nu vreau decât sănătate"

- Mai e ceva nou în viața ta?

- Da. Sunt lider de sindicat la Teatrul Național. Am avut și o întâlnire cu conducerea de curând. Și am alergat anul trecut în două semimaratoane. Unul la Tășuleasa, unde am primit o extraordinară lecție de viață. Un băiat care se antrenase să câștige ma­ra­tonul m-a prins din urmă și când m-a văzut livid la față și gata să renunț a zis: "Hai, ia-o încetișor!" și a stat cu mine până am terminat cursa, ba chiar m-a și lăsat să trec linia de sosire înaintea lui. Și îmi propun ca în anii viitori să mă duc la ultramaraton și să alerg o sută de kilometri. Între timp, mă an­tre­nez în fiecare zi, alerg pe bandă în subsolul casei.

- Ești un actor foarte cerebral, dur cu tine mai mult decât orice alt critic.

- Știu foarte bine când lucrurile îmi ies bine sau când joc mai prost. Știu că în Ion din "Năpasta" eram foarte bun și în "Între noi e totul bine", amân­două în regia lui Radu Afrim, pentru că rolurile de compoziție îmi plac și îmi vin mănușă, dar sunt primul care recunoaște când ce fac nu e în regulă. Acum, bine ar fi ca lumea să înțeleagă că atunci când ești angajat într-un teatru, nu poți refuza ro­lurile. Știu ce mi se potrivește și ce nu, dar nu e trea­ba mea să decid. De aia avem directori, secretari literari și regizori. Eu sunt angajat să joc ce mi se dă. Dar chiar și atunci când nu mi-a plăcut în ce joc, mi-am făcut treaba cât am putut eu mai bine.

- Ai jucat peste tot în țară. Ai un top personal al publicului?

- La București este cel mai bun public din țară. Apoi urmează Timișoara. Uite, la mine acasă, la Iași, nu e chiar așa. Și la Piatra Neamț e un public dificil. La Cluj, publicul e foarte rece.

- E adevărat că la Iași ai oprit un spectacol, la un moment dat, pentru că sunau telefoanele în public?

- Da. Păi, trebuie să le mai faci și educație din când în când. Le-am zis că îmi este rușine că sunt din Iași, că mama mea și profesoara mea sunt în sală și că îmi crapă obrazul, că nu se poate juca. "O să creadă mama că sunt un manelist care cântă la nunți, nu un actor. Așa vă comportați voi la teatru?". Dar știi, asta făceam când eram mai tânăr. Acum mi-a mai trecut chestia asta. Acum nu mai fac mo­rală, nu mai opresc spectacole, am ajuns la con­cluzia că e o dovadă de mai mare putere să continui spectacolul, orice ar fi.

- Marius, ce îți dorești în anul care abia a început?

- Știu că sună ca un super clișeu, dar nu vreau de­cât sănătate. Pentru că atunci când ești bolnav, orice ideal, orice plan, orice gând se năruie.

Foto: DARIA TUCĂ (3), TNB (2)