Copilăria a fost cea mai frumoasă parte a vieții mele și, până nu demult, o mai trăiam. Încă simțeam că nu s-a terminat, pentru că de multe ori îmi aminteam cu nostalgie împreună cu bunica de năzbâtiile pe care le făceam, străbătând, cu ele, prin anotimpuri.
Îmi aminteam sărbătorile de-acolo, când veneau colindători, iar bunicii mei îi primeau pe toți, pe absolut toți, și eu stăteam la geam și-i priveam fericită și nu reușeam niciodată să nu plâng de emoție.
Îmi aminteam de bunicul făcând poteci prin curte, venind cu brațele pline de lemne, cu degetele roșii de frig, aducând găleți cu apă de la fântână și tot frigul de-afară lângă soba fierbinte.
Îmi aminteam și de lunile calde, de vară, când mă tolăneam în iarba deasă, din curte, încercând să prind fluturi, alergam după gâște și curcani, mă băgam în cotețele păsărilor, mă rugam de bunica (și în cele din urmă ceda) să mă lase să umblu desculță prin țărână, precum țăranii din sat (bunicul meu era preot și nu se cădea ca noi să umblăm cu tălpile goale). Mergeam în grădină și luam roșia din vrej, o ștergeam de bluză și o mâncam, apoi beam lapte proaspăt muls și mă-nnegream pe mâini, de la zecile de nuci abia picate din pom.
Îmi aminteam...
Cred că n-aș epuiza niciodată amintirile copilăriei, doar că acum mi se par extrem de departe și parcă desprinse din viața altcuiva. Acum, când bunicii mei nu mai sunt, am sentimentul că odată cu ei s-a terminat și copilăria.
Bunicul, Dumnezeu să-l odihnească, a plecat în lumea drepților când noi, nepoții, eram tineri și, având-o pe bunica încă, am reușit să depășim poate mai ușor momentul despărțirii. Cu timpul, bunica n-a mai putut ține singură o gospodărie atât de mare și s-a mutat într-o garsonieră, aproape de noi. Poate că nu i-a fost ușor să se rupă de acele locuri în care trăise o viață alături de soțul și de copiii ei, locuri în care avea atâtea și atâtea amintiri, dar noi am încercat să-i facem o bătrânețe liniștită, așa cum și ea a avut grijă de copilăria noastră.
Și chiar și-acum, când de-abia reușea să mai facă câțiva pași prin casă, mă aștepta cu mâncarea mea preferată, cu un castronel cu alune, cu un măr deja curățat și tăiat, cu te miri ce știa că îmi face plăcere și... întotdeauna, cu acea vorbă caldă și cu mâna ei îmbătrânită, dar cât de blândă, trecută peste obrazul meu, și pe care o simt și-acum.
S-a stins încet, zi după zi. Îi vedeam în ochi durerea fizică, durerea din suflet, durerea despărțirii. Aș fi vrut să pot să-i dau din zilele mele. Nu puteam suporta ideea că nu va mai fi din nou pe picioarele ei... Că nu va mai fi.
Și nu mai este.
Și-odată cu ea, copilăria mea...
DOINA C.