Dacă deschid ușița secretă a amintirilor copilăriei, poveștile din bucătăria bunicii dau năvală peste mine și mă copleșesc. Din noianul de întâmplări de atunci, țin minte că aveam o poveste preferată și Buna mi-o spunea mereu cu drag. Îmi plăcea și cum se pregătea pentru asta - realiza o atmosferă de basm: punea niște vreascuri pe foc, apoi își lua coșul cu andrele și ghemul de lână, se așeza pe lavița de lângă cuptor și începea a împleti la ciorap. Totdeauna m-a fascinat îndemânarea ei, și atunci când o vedeam mânuind cele cinci andrele subțiri, eram uimită de mișcările pe care le făcea. Focul trosnea în vatră, andrelele începeau să danseze, zgomotind ușor, ghemul prindea a juca, când în stânga, când în dreapta, și povestea începea și înainta odată cu ciorapul de lână.
***
"Aveam vreo șase-șapte ani, când mama mă lua să o ajut să ducă laptele la oraș", pornea bunica firul poveștii. "Avea maica o ofițereasă căreia îi ducea de două ori pe săptămână lapte proaspăt. Până în oraș, era drum de două ore de mers pe jos, că atunci nu erau ca azi mașini la tot pasul, de nu mai ai loc de ele! Când ajungeam în oraș, la casa ofițerului Panaitescu, maica trăgea de o ață, se auzea un clopoțel și ieșea un băiat frumos, ordonanță, care ne lua vasele cu lapte și-i dădea mamei bănuții. Eu, o copilă speriată de la țară, eram toată o uimire: oraș, oameni, gălăgie, trăsuri cu cai, clopoțel, ordonanță... Multă vreme am crezut că "ordonanța" era numele băiatului cel frumos și nu înțelegeam de ce nu-l chema și pe el Gheorghe,Vasile sau Ion, ca pe băieții de la noi din sat. De câteva ori, am văzut-o și pe madam Panaitescu: era ca o zână, cu o rochie toată volane, cu pălărie, umbrelă și mănuși. M-a mângâiat pe obraz și m-a întrebat cum mă cheamă: eu m-am speriat și m-am dat după maica, ascunzându-mi capul în fustele ei. Dar doamna a apucat să mă vadă și m-a-ndrăgit pe loc. Ce i-o fi plăcut, sărăcuța de mine... Ce și cum, nu prea știu, dar n-a trecut mult și doamna și domnul ofițer Panaitescu m-au luat de-acasă, de la părinții mei, ca să mă crească, urmând să mă înfieze, pentru că ei nu aveau copii. Eu nu mai țin minte, dar sor'mea Tincuța, care era cu vreo șapte ani mai mare ca mine, mi-a povestit mai târziu ce bâlci a fost când au venit să mă ia! Când am văzut trăsura cu vizitiul și ordonanța la poartă, m-am minunat, dar când am priceput rostul venirii lor, am început a boci, de sărea cămașa pe mine. "Nu mă dați! Nu mă dați! Mai bine omorâți-mă, decât la străini!". Frații și surorile mele mi-au ținut isonul de s-a adunat toată ulița la poarta noastră, ca la urs. Ca să mă liniștească, a trebuit să meargă și Tincuța cu mine, pentru câteva zile.
După aceea nu mai știu, parcă am intrat într-un vârtej, toate erau ciudate: era o femeie care avea grijă de mine, mă spăla întruna, mă pieptăna, mă îmbrăca și mă mai și înghiontea, din când în când, pe ascuns. Cel mai rău era că nu aveam voie să fac nimic. Nu aveam voie să alerg, să mă cațăr în copaci, să mă joc. Trebuia să stau ca o păpușă! La scurt timp, după ce am ajuns la această familie, garnizoana, și odată cu ea, și familia ofițerului Panaitescu, a fost mutată în București. Acolo îmi aduc aminte cum au venit mai multe femei care m-au măsurat, m-au probat, m-au tuns. Ce să-ți spun! M-au transformat din copila sălbatică cu genunchii veșnic juliți într-o fetiță de oraș, cu rochii albe cu volănașe. Și ca să fie totul și mai ciudat, nu mă mai chema Măriuca, ci Mary!
Țin minte plimbările cu trăsura prin oraș și prin Cișmigiu. Cișmigiu! - țin minte acest nume pentru că semăna cu numele pădurii de lângă satul meu, Tonghiu.
Totul s-a terminat, însă, într-o seară când tata a venit la domnul ofițer ca să-și ceară fata înapoi, pentru că "îl râde satul" că și-a dat copila de lângă el. Ce dacă acasă mai are șase copii? O să muncească și o să-i crească!
Nu mai țin minte drumul până acasă, țin minte doar cum era să mor sufocată când maica m-a îmbrățișat plângând și strângându-mă la pieptul ei. În clipa aia, a zburat totul din mintea mea: rochițele albe cu volănașe, umbreluțele, trăsurile cu cai... Totul fusese un vis urât și acum eram din nou acasă, printre ai mei, cu mămăligă aurie pe masa rotundă cu trei picioare, cu mama care lua ața și o tăia în felii, cu tata care-și făcea o cruce mare și se așeza pe scăunel, cu cei șase copii în jurul lui. Așa a fost!".
Când povestea era gata, ca prin ceață, o vedeam pe Buna cum își făcea rugăciunile în fața icoanelor. Și bătea mătănii după mătănii: pentru cei vii, pentru cei morți, pentru cei buni, pentru cei răi. Mătănii după mătănii, până când... Eu adormeam și buna mea se transforma într-o zână cu o rochie cu volane, cu pălărie, umbrelă și mănuși.
O poveste misterioasă...
Aveam vreo 10-12 ani, când, într-o vară, tot la buna mea de la țară, am fost martora unei întâmplări misterioase...
Într-o noapte, m-am trezit să beau apă și am văzut-o pe buna cum se îmbrăca tiptil-tiptil, ca să nu o simt. Dar ți-ai găsit! Aveam un al șaptelea simț, care parcă mă avertiza că ceva urma să se întâmple și, la insistențele mele, mi-a spus că se duce să vadă ceva, nu știe exact ce nici ea, dar despre care vuiește satul de câteva zile. Bineînțeles că din acea clipă n-a mai scăpat de mine: din două mișcări eram îmbrăcată și-ncălțată! Degeaba a insistat că nu e spectacol pentru copii, că ce-o să zică mama când o afla ca m-a luat să văd așa ceva, curiozitatea mea era prea mare și am știut s-o înduplec.
Am plecat grăbite și, pe măsură ce mergeam pe uliță, apăreau de peste tot grupuri de oameni, care cu lanterne, care cu felinare, de parcă era o procesiune religioasă medievală. Când am ajuns în dreptul casei leliței Caterina, am văzut o puzderie de oameni care stăteau și comentau. Erau și câțiva copii, tovarăși de-ai mei de joacă, dar în acele momente, am preferat să strâng temătoare mâna bunicii. Era un adevărat spectacol, mai ales că o mașină se poziționase cu farurile aprinse pe direcția porții. După câteva minute s-a auzit un strigăt:
- Vineeee, feriți! Faceți potecă!
Imediat s-a lăsat tăcerea și oamenii s-au dat deoparte eliberând ulița. Atunci am văzut cum venea o femeie în cămașă de noapte, cu părul vâlvoi, care alerga precum un cal și necheza. Alături de ea alergau doi bărbați, care încercau să țină ritmul cu ea și să o oprească. Odată ajunsă în dreptul porții lelii Caterina, femeia s-a trântit jos ca moartă. Cei doi bărbați au ridicat-o în brațe și au plecat cu ea. Mulțimea rămasă a început să huiduie, să arunce cu pietre și să strige vorbe urâte la adresa Caterinei.
Am plecat, cam speriată de ce văzusem, și pe drum am ascultat povestea bunicii. Satul vorbea că lelea Caterina l-ar fi atras în mrejele ei pe nea Tudor, până atunci un om liniștit, la casa lui, însurat cu Domnica, o femeie frumoasă și vrednică. De vreo câteva nopți, la ora 12 fix, Domnica sărea din pat și alerga nechezând ca un cal până la poarta Caterinei, unde cădea lată. Au încercat câțiva bărbați să o țină pe loc, dar n-au reușit, avea o putere de neimaginat. A doua zi, biata femeie nu-și amintea nimic din ceea ce făcuse și avea un comportament normal.
Tot satul vuia de cele întâmplate, se dusese vorba și veneau oameni și din alte sate, să vadă nevăzuta! Buna a refuzat să mă mai ia cu ea, de altfel, copil fiind și alergând toată ziulica, noaptea dormeam buștean.
După vreo săptămână, într-o dimineață când m-am trezit, am găsit-o pe bunica în fața icoanelor din camera ei, bătând mătănii și având în fața ei candelele aprinse. După ce și-a terminat mătăniile, mi-a povestit că în noaptea care a trecut primise în somn răspuns la rugaciunile și implorările către Maica Domnului, întru ajutor pentru Domnica. Mi-a spus cum, în vis, i-a apărut Zenovia, mama Domnicăi, care i-a poruncit să-l ia pe Tudor și să-l pună să sape la poarta Caterinei, lângă stâlpul de electricitate, să scoată ulcica ascunsă acolo în pământ și, fără s-o atingă, s-o arunce în râul Târgului. Și să nu uite să stropească cu agheasmă la sfârșit.
- Și?... Spune mai departe, bună, am îngăimat, cu gura uscată.
Bunica mi-a povestit că s-a trezit imediat, ca și cum ar fi scuturat-o cineva de umăr! Afară ploua cu găleata. A plecat acasă la Tudor, care parcă o aștepta! I-a povestit visul, la care omul a plecat capul și n-a zis nimic. Din acea clipă și până au terminat treaba, Tudor a executat totul ca un robot, după comenzile bunicii: a luat o cazma, au plecat pe uliță, ajunși la poarta Caterinei, bunica i-a arătat unde să sape, și după 30-40 de cm, a ieșit la iveală o ulcică de lut, care avea legată de toartă, cu sârmă, o potcoavă de cal, și era plină cu tot felul de câlți, de moșmoande. Bunica avea pregătit un sac în care Tudor a pus ulcica, pe care a luat-o fără să o atingă, pe o cazma. După ce a nivelat la loc groapa, bunica a stropit bine locul cu agheasmă. Apoi au plecat amândoi pe potecă spre râu. Ploua de nu vedeai la doi pași, dar la ora aia, nu era nimeni pe drum. Ajunși la râu, Tudor a aruncat sacul în apă, s-a spălat bine pe mâini și pe față și apoi a stat să-l stropească bunica cu agheasmă. Atunci omul a avut o tresărire, i-a cerut iertare și a vrut să-i sărute mâna bunicii, dar ea s-a tras înapoi, spunându-i să se ducă degrabă acasă, la Domnica, să-i sărute ei mâna și să primească de la ea iertarea.
Și de-atunci, toate au intrat în normal!
Epilog
Am omis să vă spun că mama Domnicăi, Zenovia, a fost "soală" sau "solică" cu Buna mea. "Soala" era în trecut un fel de soră de cruce, o prietenie pe viață și după! Buna mea o visa des pe Zenovia, de la care primea ajutor.
Când aveau vreo 6-7 ani, bunica și cu Zenovia și-au jurat și s-au legat "soale", adica surori de cruce, cu un ritual special, în a doua zi de Rusalii. Cele două fete au luat fiecare câte o cană de lut cu apă, s-au întâlnit pe ascuns sub podul de peste gârlă, au făcut schimb de căni și au rostit legământul:
- "Ții solica pân' la moarte?"
- "Țiu solica pân' la moarte!", un angajament pecetluit de un vers: "Soală-n sus/ Soală-n jos/ Că afară e frumos!".
În DEX, acest cuvânt este explicat ca fiind "verișoară, sau un apelativ folosit de femeile de la țară în relațiile dintre ele" .
Și au fost bune prietene, buna mea și Zenovia, până când Zenovia a murit și a rugat-o pe Buni s-o aibă în grijă pe fata ei, Domnica, care era deja mare, măritată la casa ei.
DANA GORUN