A fost prințul baletului românesc din anii '60-'80. Aparițiile sale pe scena operei din București, unde a dansat ca prim-solist începând din 1965, dar și pe alte scene mari ale lumii, au făcut istorie. Ținuta sa imperială, expresivitatea gesturilor, amploarea săriturilor dar și poezia transmisă prin fiecare mișcare l-au impus în ierarhia "marilor zburători" ai baletului. Și, ca o adevărată minune, la cei 80 de ani împliniți de curând și sărbătoriți printr-o gală de mare ținută pe scena Operei Naționale din București, Ioan Tugearu dansează în continuare, își trăiește visul cu aceeași copleșitoare bucurie ca la 11 ani, când l-a descoperit, sub îndrumarea marii balerine și profesoare, Floria Capsali. La o vârstă în care nu se recunoaște, Ioan Tugearu are o poftă de viață și de creație uriașă. Îl privesc cum dansează "Richard al III-lea" pe scena Operei, la 80 de ani, în onoarea publicului venit să-l aclame. Pe un jilț, într-un colț al scenei, este o coroană. Ridică întrebător brațele, privește spre înalt, ezită, se întoarce spre jilț cu pași hotărâți, ia coroana și și-o așează pe creștet! Iată, regele dansului încă nu și-a pus coroana în cui!
Un machedon zburător
- Maestre Ioan Tugearu, după cum vă trădează numele, vă trageți dintr-o familie de aromâni, oameni dedați prin tradiție păstoritului și comerțului. Cum ați ajuns dansator?
- Da, m-am născut într-o familie de machedoni la Babuc, Durostor, care era teritoriu românesc în 1937, când am venit eu pe lume. Puțin după aceea, când s-au cedat teritoriile, în 1940, și partea aceea a ajuns la Bulgaria, o parte a familiei noastre a venit în București, iar altă parte s-a stabilit în comuna Kogălniceanu, jud. Constanța. Deși am stat puțin în Dobrogea, cred că locul acela mi-a dat forță din cremenea munților lui bătrâni și un dram de nesupunere din șuierul vântului prin pădurile bătrâne de pini cu miros adormitor. Așa se va fi născut în mine dansul: am fost un machedon zburător. Pe de altă parte, mama mi-a dat dârzenia neamului nostru de aromâni, de oameni puternici, care am rezistat valurilor istoriei. Și apoi, eu sunt născut în zodia Scorpionului, și dincolo de multe păcate pe care le are această zodie, cei născuți sub ea sunt oameni foarte perseverenți, foarte dedicați pasiunilor lor, cu mare putere de muncă și siguranță de sine. Tenacitatea aceasta m-a ajutat mult în viața și cariera mea, căci ceea ce am început am dus mereu la bun sfârșit, indiferent de greutățile întâlnite în cale. Iar ziua aniversării mele, 19 noiembrie, a fost una cu desăvârșire minunată pentru mine: m-am trezit la două noaptea și m-am ridicat în picioare fără să-mi dau seama la început de ce, dar într-o străfulgerare de clipă am înțeles că tocmai împlinisem 80 de ani. Da, în urmă cu optzeci de ani, exact la ora aceea m-a adus mama pe lume, așa cum mi-a povestit mai târziu. Și-apoi, seara, am fost sărbătorit pe scena Operei Naționale din București, spațiul sacru pe care s-au desfășurat cele mai importante momente ale carierei mele, iar ulterior, am împărtășit bucuria cu dansatorii pe care i-am luat sub veghea mea, în spectacolele pentru care am semnat regia și coregrafia. Ce viață minunată am avut între aceste două momente! Și, încă, îndrăznesc să sper că așa va fi și de aici încolo!
Alături de uriașii baletului
- Cum v-ați dat seama că sunteți făcut pentru dans?
- Mereu în mișcare, de mic copil, eram cel mai bun sportiv din Școala nr. 38 din Grozăvești, cartierul bucureștean în care ne stabiliserăm: făceam volei, atletism, și atunci, secretarul școlii mi-a zis să vin la repetițiile grupului de dansuri populare ale "Sindicatelor". Inițial, eu i-am spus că știu să dansez doar "ca tata", adică dansurile noastre aromânești, cu pași complicați, dar m-am dus, totuși. Încă de la prima repetiție, toți au rămas impresionați de memoria mea formidabilă, pentru că am fost capabil să reproduc întocmai toți pașii indicați de profesor, după numai o singură repetiție. Acela a fost declicul care m-a orientat către dans. Am mers apoi la grupul de dansuri de la Palatul Pionierilor, deși eu nu fusesem primit în rândurile lor pentru că tata fusese negustor, deci burghez, cum se spunea pe atunci, dar acest profesor m-a luat așa, pe ascuns. Acolo l-am întâlnit pe Iacob Brummer, care era dansator în ansamblul Ministerului de Interne (erau la modă atunci ansamblurile mari). La acest ansamblu am întâlnit-o pe maestra maeștrilor, Floria Capsali - splendoarea aceea de femeie, de profesoară, de zeiță a baletului! - și, din clipa aceea, s-a decis cariera mea. Am început să vin și la studioul ei particular, pe strada Dr. Pasteur numărul 34, și să iau ore de dans, întâi cu soțul ei, Mitiță Dumitrescu. Floria Capsali fusese eleva lui Nicolas Legat și a lui Enrico Cechetti, iar Mitiță Dumitrescu, elevul lui Anton Romanovsky și al Verei Caralli, uriași balerini ai lumii. Doamna Capsali mi-a zis: "Uite, băiete! Poți să-ți faci studiile aici, să văd și eu cum progresezi, și pe urmă să-l chemi pe tatăl tău ca să-i spun să te lase să faci balet!". Eram în al nouălea cer și am început să învăț ca un nebun, totul mi se părea atât de nemaipomenit, dar nu știam cum să-i spun că nu am bani ca să o plătesc, pentru că tata era sărac, abia aveam ce mânca. I se închisese restaurantul de mandatar, și el lua lapte de la niște oieri din marginea Bucureștiului, făcea iaurt din el, iar eu plecam dimineața cu căldările cu iaurt prin cartiere și îl vindeam. În cele din urmă, i-am destăinuit temerea mea, și atunci, ea, marea Floria Capsali, s-a învoit să nu-i plătesc nimic, dar să o ajut cu copiii cei mici care veneau la studioul ei, să le corectez ținuta, și după aceea să-mi fac și studiile mele. Și dacă ne-am înțeles așa, atunci l-a chemat pe tata ca să-și dea acordul, și au vorbit ei în armânește, că și Floria Capsali era tot din neam de aromâni: "Mihai, băiatul ăsta trebuie să facă balet, că e foarte talentat!" Tata ar fi vrut ca eu să fac Comerț, aștepta ca eu să-i dau rezultatul de admitere la un liceu economic, că el știa că asta fac aromânii, sunt mari comercianți, și ar fi fost în spiritul familiei să fac asta, dar în loc de asta, eu voiam să fac coregrafie. Și atunci, tata, ce era să facă, dacă doamna Capsali l-a convins că poți ajunge renumit și ca dansator, a fost de acord, că el venise în București, totuși, ca să-și dea copiii la școală, nu să stea cu oile pe câmp.
După ce am făcut școala la Floria Capsali, am încercat să mă angajez la ansamblul MAI, dar nu au vrut să mă angajeze, deși la ei am crescut. M-au chemat la comitetul de partid și m-au întrebat: "Câte oi a avut, bă, tac-tu?" Și eu am răspuns: "40 de oi!". Și nu au vrut, pentru că, chipurile, erau mai multe decât nevoile familiei, deci, tata era exploatator. Și când i-am spus lui tata despre discuția asta, el a izbucnit în râs și mi-a zis: "Eu am avut 400 de oi, dar bine că nu le-ai spus!". În cele din urmă mi-am găsit un post la opera din Timișoara, unde am plecat cu soția mea, Liana Tugearu, și ea, balerină, și pe care am cunoscut-o tot la studioul Floriei Capsali. Ea este româncă, dintr-o veche familie din București, mama ei se trăgea din familia marelui poet național polonez Adam Mickiewicz, iar tatăl ei a fost general în armată. La Timișoara, nu am stat decât vreo câteva luni, de acolo am fugit la Constanța, în Dobrogea mea, unde se înființase, în 1957, un teatru liric. Acolo am stat patru ani, foarte intenși, în care am dansat ca prim-solist roluri importante și am făcut eu însumi câteva spectacole: "Coppelia", "Casa Bernardei Alba", "Bolero", "Toaca".
- Totuși, cariera dvs. s-a conturat după venirea la București și după o altă mare întâlnire care v-a girat drumul spre celebritate: cea cu marele coregraf Oleg Danovski.
- În 1963, am dat examen pentru a intra în corpul de balet al Operei din București. Acolo l-am întâlnit pe Oleg Danovski, și aceasta a fost a doua mare întâlnire a vieții mele artistice, după cea cu Floria Capsali. După prima repetiție cu el în sala de balet, Oleg Danovski, care avea în continuare o repetiție cu Gabriel Popescu și Irinel Liciu (pe atunci, marile staruri ale baletului românesc, și poate și ale Europei), mi-a zis, arătând cu degetul un loc în sala de balet și cu o privire care nu suporta niciun fel de discuție: "Stai aici și uită-te!". Era o somitate, nici nu încăpea vorbă că ai fi putut face altminteri. Când începea ora de balet cu el, noi, cei din ansamblu, tremuram de emoție. Era dur în exterior, dar atât de fragil în sufletul său, și spun asta, pentru că eu l-am cunoscut bine, am stat cu el până în ultimele lui clipe și l-am vegheat, iar între noi a fost o prietenie superbă, din care eu am învățat enorm, profesional și uman deopotrivă. Probabil că el a citit în privirea mea admirația pe care o aveam pentru felul în care își construia spectacolele. Am stat ghemuit într-un colț și m-am uitat la el cum lucra cu cei doi mari balerini: am fost atât de impresionat, că n-am să uit în viața mea! Oleg a fost un tip fascinant și de la el am învățat regulile de construcție ale unui spectacol de balet. El era un inovator și îmi amintesc că, de pildă, "Domnișoara Nastasia" a fost o revelație la vremea aceea, pentru că Oleg Danovski era primul coregraf din România care îndrăznea să introducă dialog în spectacolul de balet: era o scenă extraordinară, în care unul dintre balerini cânta la vioară pe scenă și spunea o replică, în timp ce maestrul Cornel Trăilescu dirija orchestra din fosă. El a avut curajul să pună balerinii să spună replici, să bată din palme pe scenă, să calce pe scenă fără să danseze, numai cu suportul stării sufletești, fără niciun fel de muzică. Era formidabil să lucrezi cu el! Apoi anii au zburat repede, am devenit prim-solist, maestru de balet, apoi coregraf și director al corpului de balet. După ce m-am pensionat, am fost multă vreme colaborator al operei și, de fapt, încă lucrez, încă am spectacole de montat. La aniversarea mea, în fața publicului, am ținut să dansez un moment pe care l-am realizat mai demult și la care țin enorm: "Richard al III-lea", pe muzica lui Gustav Mahler, compozitorul meu preferat, pe a cărui muzică încă mai visez să creez. Am fost foarte emoționat, de asemenea, ca după acest moment, să fie prezentat într-o variantă "camerală" și spectacolul meu "Anna Karenina", în care am avut norocul să îi am ca interpreți pe unii dintre cei mai mari artiști ale baletului Operei Naționale bucureștene - Corina Dumitrescu în rolul Annei, Gigel Ungureanu în Karenin și Ovidiu Matei Iancu în contele Vronski.
"Doamne, de la vârsta de 11 ani și până acum, la 80, întruna am dansat!"
- Nu a existat nicio clipă din ultimii ani în care să vă treacă prin minte să terminați cu dansul, pretextând bătrânețea?
- Nicidecum! Eu nu mă simt bătrân! Vârsta asta din buletinul meu pare amețitoare: 80 de ani! Dar mintea mea, sufletul meu nu o simt! Corpul meu nu o simte, fibra asta de cremene de aromân este încă puternică și pot dansa, iată, și la 80 de ani! Dansul e viața mea! Vă spun că în sufletul meu este o bucurie imensă, este o minune! Îmi vine să mă urc pe cel mai înalt munte din lume și să strig: "Doamne!... De la vârsta de unsprezece ani și până acum, la optzeci, întruna am dansat!!! E o nebunie, pur și simplu!"
- Pregătiți acum un nou spectacol - "Meșterul Manole" - o coproducție româno-bulgară. Ce vă inspiră să creați în continuare?
- Natura, oamenii, muzica! Chiar dacă afară e frig, plouă și bate vântul, eu privesc pe fereastră și spun: "Ce frumos dansează copacii!" - în loc să mă zgribulesc de frig, să-mi fie lehamite că trebuie să mă îmbrac gros și să vin la repetiții. Chiar mă simt bine, mă simt viguros când ies în stradă, în frig, și îmi simt toată musculatura cum se contractă, cum lucrează, cum pot să respir, să-mi umplu plămânii cu aerul curat și rece. Mă inspiră anotimpul rece, și chiar dacă pare sărac în culori și parfumuri, eu văd culorile în hainele vesele ale tinerilor, în aurele oamenilor plini de bunătate. Dacă stau cinci ore într-o stație de autobuz sau de metrou, eu nu mă plictisesc, ci observ oamenii din jurul meu, inventez mișcări în mintea mea pentru un posibil balet. Și mă uit după fete frumoase, desigur! Veșnic îndrăgostit și pasional, ca un Scorpion ce sunt . De aceea, Don Jose, din "Carmen", de Bizet-Scedrin, a fost rolul vieții mele, creat pe temperamentul meu, de Oleg Danovski. Făcut cu Magdalena Popa întâi, dansat apoi cu Aurora Rotaru la "Balșoi Teatr", la Moscova, unde am obținut cu el un mare premiu în 1984, e, dintre toate rolurile făcute, cel pe care l-am iubit cel mai mult. Era pe temperamentul meu, și mă transfiguram cu totul când îl dansam... Știți, eu sunt frumos numai când dansez!
"Gândiți-vă că viața e un lucru extraordinar!"
- O relație atât de longevivă - cum aveți dvs. cu dna Liana Tugearu, soția dvs. - e rar de găsit în lumea artistică. Ce vă ține împreună, dincolo de dragoste și de pasiunea pentru dans?
- E femeia de care m-am îndrăgostit ca un nebun în urmă cu șase decenii, iar atunci nu ne-am întâlnit doar ca bărbat și femeie, ci și ca spirite: suntem prieteni foarte buni, ne sprijinim și reciproc, ne facem viața cât mai frumoasă și mai armonioasă împreună. Suntem doi oameni care ne bucurăm de roadele muncii de o viață, nu în sensul material, ci al bucuriei pentru lucrurile pe care le-am făcut, fiecare din noi și împreună. Nemaiputând să facă balet din motive de sănătate, soția mea s-a specializat în artă medievală, și a supravegheat, timp de mai mulți ani, restaurarea bisericilor-monument din Transilvania. De asemenea, e cel mai bun critic de balet din România, scriind de 46 de ani cronică de balet la "România Literară". Având această pasiune a scrisului, ea a semnat și libretele și scenariile tuturor spectacolelor mele. Așadar, facem împreună o echipă imbatabilă.
Gimnastică pe covorul din sufragerie
- Cu ce vă umpleți zilele? Ce vă ține în formă?
- Ce să spun?!... Dumnezeu a fost așa de bun cu mine, și când mă gândesc cât sunt de păcătos, mă apucă pandalia. Sigur, sunt un om credincios, dar păcate are omul cât îi hăul, așa că eu cu atât mai recunoscător Îi sunt! În afara grijii pe care Dumnezeu și îngerul meu păzitor mi-o poartă, mișcarea este cea care mă ține în formă. Acesta e secretul meu - mă antrenez aproape zilnic: am o sufragerie mare, pun covorul jos și fac toate seturile de exerciții pentru diferitele grupe de mușchi. Și dacă am insomnii, sau mă doare un genunchi, sau mă chinuie o tendinită, mă așez jos, fac exerciții, și după puțină vreme îmi trece orice durere. Asta mă ține în formă fizică: mișcarea! Dar și cu moralul stau foarte bine, cum vedeți, pentru că trăiesc lângă un om care este de o cultură extraordinară, soția mea, cu care pot să discut orice - despre cărțile citite, despre filmele văzute, fie ele de artă sau de acțiune, cu care merg la spectacole, la muzee și nu scăpăm nicio expoziție, sau ieșim din București cu mașinuța noastră atunci când vrem să evadăm undeva. Așa că am o viață plină, nu mă plictisesc niciodată! Inspirat de urarea unei bune prietene de familie, la aniversarea mea, le-am spus și eu tuturor: "Dansează ca și cum nu te-ar vedea nimeni, cântă ca și cum nu te-ar auzi nimeni, iubește ca și cum n-ai putea fi niciodată rănit și gândește-te că viața este un lucru extraordinar!"
Foto: PAUL BUCIUTA, MIHAIL CRATOFIL, AGERPRES