SORE MIHALACHE - "Nu m-am temut de nimic din ceea ce mi-a adus fericire"

- A reuşit să-şi facă un nume ca artistă, delimitându-se clar de viitura de vedete efemere, pompate de industria muzicală -

Fata rebelă, cu părul tuns scurt

- În comparaţie cu puzderia de "vedete" care animă ecranul televizoarelor, creând o veritabilă inflaţie muzicală, tu ai reuşit să faci o carieră solidă, în doar câţiva ani. Cum?

- Mulţumesc mult pentru compliment, deşi mie nu mi se pare că aş avea o evoluţie spectaculoasă, dar mă bucur să aud că este privită şi aşa. Poate că la mijloc este şi succesul uriaş (nu e nicio exagerare) pe care l-am avut cu "Lala Band". M-a luat complet prin surprindere! Abia după câţiva ani, după în­che­ie­rea proiectului, am conştientizat amploarea feno­me­nului. Iar ulterior, în cariera mea de solistă, cred că singura explicaţie a succesului o reprezintă faptul că, indiferent de domeniu, perseverenţa şi serio­zi­tatea dau roade. Bineînţeles, şi cu ajutorul talentului. Şi dacă in­tervine şi puţin noroc, atunci chiar nu cred că varianta eşecului mai poate fi luată în considerare.

- Un alt succes de public al tău, după "Lala Band", a fost serialul "Pariu cu viaţa". Cu toate astea, în loc să te atragă actoria, ai dat şi ai intrat la facultatea de Regie-Film...

- Cronologia e inversă, în sensul că terminasem deja Facultatea de Re­gie când am intrat în "Lala Band" şi apoi în "Pariu cu viaţa". În facultate, am avut, însă, şi un curs de arta ac­to­rului, care mi-a plăcut foarte mult. În consecinţă, am mai făcut un curs de actorie, separat, şi după absolvire, am început să trimit CV-ul către firme de casting, doar-doar... Şi norocul mi-a surâs! Am intrat în "Lala band", a ur­mat "Pariu cu viaţa": am jucat apoi şi în filmul lui Tudor Giurgiu "De ce eu?", cu care am ajuns la Festivalul de Film de la Berlin... A fost o experienţă foarte frumoasă. Ca să fiu sin­ceră, n-aş refuza un nou proiect pe actorie.

- La început a fost, totuşi, regia de film. De ce?

- Ideea m-a pasionat din copilărie. Când am primit primul calculator, am descoperit că exista în el un program de montaj. Aşa că am început să mă joc, filmând tot ce-mi trecea prin minte. Sigur, la în­ceput nu puteam să filmez decât în camera mea, fiindcă aveam un web cam cu fir de 1 metru, deci eram limitată tehnic. (râde) Apoi am evoluat, iar în li­­ceu am filmat o mulţime dintre happening-urileco­­­­legilor mei şi aşa am realizat că îmi doresc să regizez videoclipuri. Iar de-acolo până la Facultatea de Regie n-a mai fost decât un pas. Chiar în anul întâi, am şi realizat un prim videoclip, pentru formaţia în care eram pe atunci "Crazy Wind", un videoclip difuzat pe TV... Deci, pot să spun că am avut un start bun în profesie. Chiar şi acum, mi-am re­gizat singură videoclipul pentru cel mai nou single al meu, "Ultima la­cri­mă". Şi, ori­cum, am fost implicată, la nivel de concept, în realizarea tuturor clipurilor din cariera mea solo, aşadar, regizorul din mine şi-a făcut simţită prezenţa din plin.

- În ce măsură ţi-au folosit studiile de Regie în cariera de cântăreaţă? Dincolo de ceea ce mi-ai explicat deja...

- Eu am ştiut să învăţ de la regizorii cu care am lucrat. Or, asta mă ajută şi din perspectiva cântăreţei: îmi scriu singură piesele, în colaborare cu "HaHaHa Production", mă implic în conceptul videoclipurilor, îmi modelez viziunea asupra mea, ca artist, şi asupra imaginii pe care o proiectez. Orice piesă pleacă şi creşte din mine. Dacă am lua o piesă a mea şi am vrea s-o transformăm într-un tablou, aş şti foarte bine să-i explic pictorului cum o văd eu, ca să-l ajut în a o reda. În plus, ca artist, sunt de părere că piatra de temelie trebuie s-o re­pre­zinte sinceritatea. Dacă nu eşti sincer în ceea ce faci, oamenii vor simţi că nu e ceva real, ceva în care să se regăsească şi cu care să rezoneze. În egală măsură însă, inevitabil, în mintea oamenilor se creează un personaj, de care trebuie să ai grijă, iar aici, din nou, viziunea regizorală poate să fie de ajutor. Eu am plecat la drum, în ca­rieră, cu personajul din "Pariu cu viaţa", cu o imagine fizică bine con­turată în mintea oa­me­nilor: eram fata rebe­lă, cu părul blond, tuns scurt. Asta m-a ajutat mult, dar, ulterior, m-a şi împiedicat. La un moment dat, mi-am dorit să mă desprind de personajul res­pectiv, ca oamenii să înţeleagă că acela a fost doar startul meu în carieră, că, totuşi, eu sunt Sore Mi­halache, nu sunt Sara Năstase... Ca atare, mi-am lă­sat părul să crească, mi-am modificat culoarea, am schim­bat multe coafuri... N-a fost o idee prea fe­ricită. Am creat, mai degrabă, confuzie, dovadă că, după nişte ani, m-am întors la blondul tuns scurt, pentru că e freza care mă reprezintă cu-adevărat.

Un "Scorpion" în faţa oglinzii

- Eşti o fată frumoasă şi, cum se ştie, fru­mu­seţea deschide uşi. Cât din succesul tău în carieră crezi că se datorează felului în care arăţi?

- Mulţumesc frumos că spui asta! Dar eu mă con­sider un om absolut normal, care, la fel ca fie­care, are zile bune şi zile mai puţin bune. Sunt mo­mente în care mi se pare că nu sunt nici măcar dră­guţă! Trăim într-o lume extrem de cosmetizată, de pa­voazată la exterior şi din ce în ce mai goală la in­terior, încât subiectul acesta nu e o prioritate pentru mine. Aşadar, nu ştiu ce să spun... Cel puţin la debut, a fost foarte importantă... freza. Asta da! A fost ceva şocant, ieşit din comun: nu mai exista nici o altă fată cu părul scurt, aşa că mă evidenţiam cu uşurinţă. Azi, nu ştiu cât mai cântăreşte aspectul fizic în cariera mea. Asta şi pentru că nu cred că imaginea e cea mai importantă în profesie. Şi nici nu aş încuraja pe cineva să se bazeze în viaţă pe aspectul fizic.

- De fapt, tu cu cine semeni, fizic?

- Cu tata. Fără dubiu!

- Şi ca fire?

- E o combinaţie între elemente moştenite de la mama şi alte elemente moştenite de la tata. Ei fiind două zodii puternice şi încăpăţânate, Berbec şi Leu, eu am ieşit... Scorpion. (râde) La o adică, am şi eu arma mea, la fel de puternică.

- Să revenim la discuţia despre frumuseţe...

- Cred că orice femeie are momente când se simte şi se vede frumoasă, şi momente în care se ve­de mai puţin frumoasă. Şi probabil că şi bărbaţii păţesc la fel. Îmi în­chi­pui că nu există om care, privindu-se în oglindă, să fie întotdeauna extaziat de aspectul lui, să spună mereu "Vai, ce frumos sunt!". Mi-e greu să-mi cuan­tific reuşitele sau nereuşitele în funcţie de acest aspect. Ca artist, nu mă bazez pe fru­museţe în obţinerea succesului. De altfel, am decis să mă îndepărtez de moda artistică şi am ales să nu mă prezint vreodată pe sce­nă dezbrăcată. Sau să apelez la inter­venţii estetice. Aşa cum nici nu am plâns într-un colţ, când presa vuia că am probleme cu tenul. Toţi avem de­fecte, toţi avem calităţi. Important e să ne acceptăm aşa cum suntem şi să in­vestim per­ma­nent în noi, într-un "eu" mai bun, mai evoluat. Dacă mi-ai cere să-mi fac singură portretul, nu ţi-aş spune că "sunt o fată frumoasă", ţi-aş spune că sper ca "pachetul com­plet" să fie fru­mos, adică să am sufle­tul frumos, să am un comportament frumos, să mă exprim frumos, să mun­cesc frumos... Re­pet: sunt zile în care nu mă consider nici măcar drăguţă. Ceea ce nu înseamnă că nu am grijă cum ies din casă: întot­dea­una sunt aranjată şi, în primul rând, fac asta pentru mine. Sunt pasionată de beauty, de modă...

- Atât de mult, încât ţi-ai deschis un atelier: "Hard Coeur"...

- Mi-am dorit foarte mult să am un business separat de muzică, iar el să fie în domeniul modei: o pasiune pe care am moş­tenint-o de la ma­ma. Aşa că, în urmă cu trei ani, am deschis atelierul "Hard Coeur", iar începutul a fost nesperat de promiţător. M-a surprins chiar şi pe mine, fiindcă eu nu aveam cunoştinţe tehnice în materie de design. Ştiam doar ce mi-ar plăcea să port şi, deci, ce mi-ar plăcea să realizăm în atelier. Şi spre norocul meu, acum un an şi ceva, prietena mea cea mai bună mi s-a alăturat în aventura asta. În prezent, ea e cea care gestionează întreaga afacere, are grijă ca totul să meargă bine, iar eu mă ocup doar de partea de creaţie, pentru că programul nu-mi permite să mă implic mai mult. Fie­care piesă care iese din atelier mă re­prezintă 100% şi mă bucur că linia de haine "Hard Coeur" a ajuns să fie foarte purtată. În ul­timul an de zile, proiectul s-a dezvoltat foar­te mult, a luat o amploare nesperată.

Prioritatea vieţii? Chiar noi!

- Am vorbit despre toate, în afară de muzică, deşi este cea mai vizibilă parte a vieţii tale. Cum ai reuşit să te impui, pe o piaţă muzicală atinsă de inflaţie?

- Eu cred că pentru un artist, cele mai importante elemente sunt sinceritatea şi autenticitatea: să nu încerce să copieze o voce sau un stil, doar pentru că ele sunt în trend. Copiile nu se ridică niciodată la va­loa­rea originalului! Şi nici nu primesc aceeaşi apreciere. Ca artist, trebuie să des­coperi în tine acel ceva, pe care cu toţii îl avem, şi să ştii cum să-l pui pe note mu­zi­cale. În rest, ce ţine de imagine, de "am­ba­laj", vine foarte uşor. Esenţial este ca oa­me­nii să vibreze în raport cu muzica şi cu me­sajul ei. Fireşte, nici "învelişul" nu este de lepădat, deşi sunt atâtea melodii pe care le ascultăm şi ne plac enorm, dar habar n-avem cine le cântă!

- Ce-ţi doreşti cel mai mult de la muzica pe care o cânţi?

- Îmi doresc să mă menţin pe poziţia pe care am ajuns şi să fiu, din ce în ce mai mult, o voce a femeilor şi pentru femei. Schimbarea prin care am trecut în ultima perioadă - mă refer la faptul că am devenit mamă -, presiunea industriei şi cea socială, m-au făcut să mă gândesc tot mai mult la cât suntem de expuse noi, femeile, la a ne risipi, la cât suntem de "condamnate" să trăim cu frustrări şi cu fră­mân­tări, la câte probleme avem de gestionat, fie că ele sunt reale sau închipuite. Aşa am decis că trebuie să vorbesc, inclusiv prin muzică, despre faptul că e esenţial să credem în noi, să avem curaj şi să în­drăznim să facem din noi o prioritate a propriei vieţi. Consider că trebuie să vorbim deschis despre ceea ce ne deranjează, despre ceea ce ne face să suferim, despre îngrijorările şi despre frustrările noas­tre... Eu am noroc că sunt sinceră în orice cir­cumstanţe. Ceea ce, fireşte, uneori poate să de­ran­jeze. Într-o lume în care oamenii doresc să "cos­metizeze" totul, sinceritatea devine uneori derutantă dar, pe termen lung, e singura cale prin care să-ţi păstrezi spiritul curat şi coloana vertebrală dreaptă.

- Cum te simţi în lumea muzicii româneşti?

- Nu mă simt ca făcând parte din showbiz, pentru că lumea asta implică multe politeţuri false, cu care nu sunt de acord şi la care nu vreau să ader. Nu accept să mă prefac doar de dragul relaţiilor şi al potenţialelor avantaje care ar decurge din aceste relaţii. Prefer să lucrez doar cu un număr restrâns de oameni, pe care îi ştiu sinceri şi cu care îmi face plăcere să colaborez.

- Eşti logodită şi ai o fetiţă de doi ani. Nu te-ai temut că obligaţiile unei vieţi de familie aşezate îţi vor ştirbi din strălucirea imaginii de artist?

- Am auzit vorbindu-se despre astfel de temeri, dar mie mi se pare că sunt o prostie. În orice caz, eu, una, nu m-am temut niciodată de nimic din ceea ce mi-a adus fericire. Singurul lucru de care mi-a fost frică, în clipa în care am rămas însărcinată, a fost: "Dacă n-o să reuşesc să mai slăbesc?". Da', uite că şi problema asta s-a rezolvat! Viaţa de fa­milie e punctul meu de echilibru, locul meu de re­fugiu, dar şi de inspiraţie. Aşa de echilibrată, de li­niştită şi de împăcată cum sunt acum, n-am mai fost ni­ciodată! Şi totul li se datorează lui Erin, fetiţa mea, şi lui Mircea, logodnicul meu. Mircea e un băr­bat înţelept şi înţelegător, care are mare încre­de­re în mine, care mă susţine şi care, într-un cuvânt, îmi vrea binele. În acelaşi timp, tot el e şi cel mai acerb critic al muncii mele - lucru pentru care îi mul­­ţu­mesc, deşi, de multe ori, la o "primă audiţie", criticile lui mă deranjează, dar ştiu cât de impor­tante sunt ele, pentru că sunt sincere. Şi, în majo­ritatea cazurilor, are şi dreptate. (râde)

- Din ce zone îţi mai procuri liniştea?

- În primul rând, de la restul familiei, de la pă­rinţi, de la mamaia... Ei sunt reperele mele prin­cipale. Chiar zilele trecute, bunica mi-a spus o vorbă foarte înţeleaptă: "Îmbrăţişaţi-vă, mamă, de fiecare dată când vă întâlniţi seara, acasă. E foarte important să-ţi îmbrăţişezi omul iubit. Să-i arăţi că-l iubeşti, iar el să nu uite asta." Apoi, o mare re­compensă pentru suflet şi o importantă sursă de linişte e faptul că fac ce-mi place: muzică şi modă. Îmi închipui că trebuie să fie îngrozitor de chinuitor să-ţi duci viaţa făcând ceva ce-ţi displace. Şi, nu în ultimul rând, importanţi pentru liniştea şi echilibrul meu interior sunt şi prietenii.

- Să înţeleg, Sore, că eşti un om fericit?

- Extrem de fericit! Am, poate, mai mult decât mi-aş fi dorit. În schimb, de visat, continui să visez şi mai mult, şi mai sus.

Foto: NICOLETA GRIGORE, MEDIAFAX (2)