GICU CHITARISTU - "A luat Dumnezeu tot ce-a fost mai bun din muzica lăutărească"

Din când în când, chicoteşte subţire, ca un copil. Chiar şi ochii îi râd atunci când povesteşte de vremurile bune. Şi Gicu Petrache, zis "Gicu Chitaristu", are multe de povestit: a cântat cu Gheorghe Lambru, cu To­ni Iordache şi cu cei mai vestiţi lăutari, a umblat din Cuba până în Coreea, şi continuă să cânte şi astăzi.

"Săru' mâna, domnu' Mielu!"

N-au fost niciodată mulţi chitarişti în muzica lăută­reas­că. Cel care l-a făcut pe Gicu să-şi dorească să devină lăutar a fost Mielu Chi­taristu, chiar de la el, din Ra­hova, cartier plin cu lăutari. Mergea după Mielu - pe nu­mele lui real Petrache Mihala­che - pe la nunţi şi, chiar dacă acesta mai cânta cu vocea şi cu vioara, chi­tara era de bază, şi ea îl fascina pe Gicu. Până când, pe la 10 ani, şi-a făcut curaj şi i-a spus "Săru' mâna, domnu' Mielu! Uitaţi, aş vrea şi eu să învăţ cu chitara." "Bine, mă tată, ia să te ve­dem ce ştii." "Eu nu ştiam mai nimic, da' el m-a luat şi mi-a arătat, mi-a dat lecţii, Dumnezeu să-l odihnească, nu mi-a luat niciun ban. Zicea, lasă mă tată, că mai vii tu pe aici, mă mai ajuţi cu una, alta, pe la treburile casei. Mai mergeam cu el pe la nunţi, îi căram instrumentul, staţia. La 11 ani, a venit Mielu cu mine acasă, la tata, i-a spus să-mi ia instrument, să studiez că o să mă­nânc o pâine din asta. Atunci tata a prins curaj, mi-a luat o chitară d-asta, de 4-500 de lei din magazin, şi ce se mai mândrea cu mine după vreo 2 ani!".

- Pe cine aţi moştenit, cine cânta în familie?

- N-am avut niciun lăutar în familie, da' tata avea talent, cânta foarte frumos cu vocea. Cânta oca­zional, la petreceri, între prieteni, era solicitat, "Hai, bă, Ionică, că tu cânţi frumos!". Tata venea de la Roata, din Teleorman, era ţigan vătăşan, ăştia se ocupau de încălţăminte, îmbrăcau pielea. Mama era ţigan de vatră, din Letca Veche. Au venit aici în Rahova, au găsit o căsuţă mică, amă­râtă, s-au mutat, şi aici ne-am născut şi eu, şi fratele meu, cu doi ani mai mic. Nici fratele nu cântă, el s-a făcut co­fetar, patiser. Tata era un ţi­gan negru, brunet, cu părul dat pe spate, a mu­rit la 67 de ani şi n-avea un fir de păr alb în cap. Ce se-ntâm­plă, fiecare naţiune d-as­ta de ţigani are ghimpii ei. D-ăştia care se uită urât, se iau cu tine la ceartă din orice. Nu zic nimic, da' dacă apucă să bea două pahare de vin, se umflă păduchii pe ei, cum se spune. Şi tata i-a cam evitat pe cei din familia lui de vă­tăşeni, n-avea anturaj cu ei, mi-e şi ruşine să spun, că n-am mai spus-o până acum. Îi evita pe cei mai dificili. El avea şi o meserie mai disciplinată, era şef de pază la Spitalul Filan­tro­pia, îşi vedea de ale lui.

- Pe dumneavoastră ce v-a făcut să alegeţi lăutăria ca me­serie?

- Mi-a plăcut să cânt de mic, da' cum n-aveam pe nimeni în familie cu meseria asta, nu m-am gândit la început. Lucram pe un şantier, aveam 18 ani, mă-nsu­rasem, apăruseră copiii, şi-mi era greu cu ba­nii, nu mă a­jun­geam. Zic "să fac ceva să mai fac rost de nişte bani". Şi, cum îmi plăcea să cânt, am început să merg mai des la nunţi. Am făcut-o şi împins de greutăţile finan­ciare, da' meseria asta nu poţi s-o faci dacă nu-ţi place, că nu ajungi nicăieri cu ea. Pentru noi, este o artă, şi dacă n-o faci din suflet, nu merge. Am pornit cu băieţii ăştia din cartier, de vârsta mea, cu Florică Şandor, cu Mircea Vijelie, cu Geor­ge Udilă, cu Nelu Batalu, după aia am ajuns să cânt cu cei mai mari, cu Toni Iordache, cu Mi­hai Nă­mol, cu Gheor­ghe Lambru, asta, când am in­trat eu bine în lumea lău­tarilor. Să ştiţi că nu trebuia neapărat să fii un mare vir­tuoz ca să cânţi cu ei, dar trebuia neapărat să fii disciplinat, om cu­minte. Dacă erai vreun obraznic, vreo jigodie, nu rezistai printre ei, dacă nu ştiai să respecţi, să te comporţi. Sigur, studiam acasă, să fim în ton, să în­văţăm tot ce se cântă şi se cere, nu numai muzică lăutărească, dar şi uşoară, populară, că mai mergeam undeva şi ni se zicea "Mă, băieţi, aici a venit şi altă lume, vor să asculte un pro­gram folcloric, ceva". Studiam, dar foarte im­por­tantă era calitatea de om.

Alături de regii lăutăriei

- Cum erau ca oameni marii lăutari cu care aţi cântat?

- Toni Iordache, vă daţi sea­ma, era regele nostru. Umblat prin toată lumea, era pregătit la toate capitolele, şi la muzică, şi la poveştile de la şpriţuri, la orice. Gheorghe Lambru şi Cos­tel Trompetistu, nişte oameni serioşi, de cuvânt, mergeai cu ei până la capătul lumii, nu te făceai nicăieri de râs. Ştiau să se comporte, să se impună în faţa oamenilor, îi pomenim toată viaţa. Nea Costel a mai rămas, să-l ţină Dumnezeu sănătos! În rest, a luat Dumnezeu tot ce-a fost mai bun din muzica lăutărească şi nu văd cine s-o ducă mai departe, cine vine din urmă. Se cântă tot mai puţină lăutărească, tineretu' nu mai are răbdare să asculte, vrea imediat la joc, la ma­nele. Toni s-a dus la patruzeci şi ceva de ani, Costel Han­ţu, mai tânăr decât mine, Gheor­ghe Lambru, ce bărbat pedant, fru­mos, nici nu ziceai că-i ţigan. Mihai Nămol, com­punea aşa frumos, avea talentu' ăsta să facă versuri pe loc. La noi, la ţigani, ştiţi că se cântă şi mai agra­mat, dar el avea am­biţia asta să compună corect, să facă cuvinte fru­moa­se. Cât de bol­nav a fost săracu' în ul­tima vre­me şi tot com­pu­nea, a avut do­uă ac­cidente cere­brale, a stat prin spi­tale mult, câteva luni n-a putut deloc să vorbească. Şi după aia, a în­ceput iar să cânte, să compună cântece, noi zi­ceam "Ia uite, bă, nebunu' ăsta, ce bine-i merge capu!". Era şi un bun acordeonist, un om haios, glu­meţ şi fa­milist, ce să vă mai spun?...

- Se ţineau şi chefuri ale lăutarilor, mai cântaţi doar pentru voi, sau numai la nunţi şi la treabă?

- Cum să nu, ţineau şi câte trei zile. Ne adunam la un salon, la un restaurant, cântam până pe la unu, două noaptea, pentru toată lumea care era acolo, apoi rămâneam noi între noi şi cântam tot ce-i mai frumos în muzica lăutărească. Aia ori­ginală. Ce se-ntâmplă, e o diferenţă între lău­tărească folclorică şi lăutărească ţigănească. Asta a noastră-i mai văitată şi nu le place la toată lu­mea. Asta poate din cauza textului, da sunt melo­dii foarte frumoase. Mai zic unii, "Băi, nu ne cân­taţi atâtea văitături d-astea cu spitale, puş­cării", şi noi atunci cân­tam muzică internaţio­nală, folclor, muzică uşoară. Dar acolo, între noi, cântam de ale noastre, aveam virtuozii, Mieluţă, Toni, Lam­bru, oameni de la care am învăţat me­seria şi pe care-i respectam. Cântam până dimi­neaţa, ziua următoare şi toată noaptea.

"Mie mi-a plăcut să cânt, dar şi să întreţin familia"

- La nunţi cum era, cântaţi prin toată ţara, sau numai în Bucureşti?

- Mai umblam şi prin ţară, dar mai mult aici, că ne sufocau nunţile din Bucureşti. La nunţi, depinde la cine cântai, la ce neam. La florari era cel mai frumos, se distrau până dimineaţă, ştiau să aprecieze muzica bună. Dacă mergeai la coca­lari, nu puneai bine instrumentele pe scenă, că şi auzeai: poc, trosc, auăleu! După câteva cântece, îi vedeai cum apar prin cortul de nuntă, unu' cu faţa tăiată, altu' cu mâna înfăşurată, unu' bandajat la cap. La opt-nouă seara, patru erau deja la mi­liţie, trei la spital, alţii umblau bandajaţi. Se omo­rau ca câinii, da' cu noi n-aveau nimic. Ei se bă­teau într-o parte, femeile în alta, între ele. Se du­ceau în curte la căruţe, dădeau paiele, zdrenţele la o parte, şi ce aveau acolo? Numai iatagane, să­bii. I-a mai potolit miliţia, i-a mai dus pe la puş­cării prin '82-'83. Nu oricine cânta la ei la nuntă. La 12 noaptea erai acasă, n-aveai cum să stai pâ­nă dimineaţa, vai de capu meu! Era obositor la nunţi, domnu' Iulian, în perioada de patru-cinci luni cât era sezonu' nu aveai o zi liberă. Veneai aca­să dimineaţa, dormeai până pe la unu, două, la patru cel târziu plecai la altă nuntă şi tot aşa. Se câştigau bani frumoşi şi nu te văitai de obo­sea­lă, asta-i meseria, ai intrat în horă, joci! Eram musafir acasă.

- Cum se împăca ritmul ăsta cu viaţa de familie?

- M-am adaptat. Am patru copii, sunt mul­ţu­mit de ei, copii cuminţi, mă ajută, să le dea Dum­ne­zeu sănătate! La cât de puţin am stat eu pe aca­să, puteau să se apuce de prostii, dar nu, ei m-au ascultat şi şi-au văzut de treabă. Am trei fete şi un băiat care cântă şi el manele, e deja introdus. Mi-e mi-a plăcut să cânt, dar să şi întreţin familia. Dacă nu ieşeau bani din meserie, a doua zi m-aş fi apucat de altceva, de mătură, de orice, să aduc pâine pe masă la copii. Trebuie să-i creşti, de ce i-ai făcut, să-i părăseşti? Cu soţia am avut eu probleme, da' am zis că nu am nevastă de lăsat şi că nu mă voi despărţi niciodată de copii. A venit doamna de la comisia tutelară, i-am zis: "Doam­nă, eu sunt muzicant, ca fiecare om, mai face o ne­bunie, o tâmpenie, mai o gagică, o prietenă, o aman­tă, dar nu exagerat. Mai am şi eu o aventură. Dar nu-mi las familia". Şi ea i-a zis soţiei "Hai­deţi, doamna Petrache, soţul meu are 60 de ani şi tot face tâmpenii". Atunci nu ne-am des­păr­ţit, dar mai târziu, da, de 15 ani nu mai suntem îm­preună, dar acu' copiii sunt mari.

În lumea largă

- Prin lume, pe unde aţi cântat?

- Am fost cu maestru' Johnny Răducanu când s-a unificat Germania, am cântat acolo, la zid. Am scos şi-un disc împreună, am repetat o lună pentru el, s-a muncit serios. Un om dulce, haios, slobod la gură, ne înjura tot timpu', ce mai râdeam cu el... "Gicane, iar ai venit, mă, de la nuntă, nu eşti, obosit, răguşit?". "Nu, ma­es­tre, mai fac eu nebunii, da' nu aşa". Înainte să moară, ne mai chema la Lăptăria lu Enache, cân­tam acolo cu el cântece de ale noas­tre, vechi, lăutăreşti. Ma­re muzicant, nu se mai naşte altu' ca el. Du­pă aia, prin '94, am fost la Seul. Până am ajuns acolo, ne-am îmbătat de două ori în avion. Ne-am dus în coada avio­nu­lui, Gigel a scos naiu', eu chitara, mai erau acolo nişte italieni, nişte sârbi, când ne-au auzit, au ve­nit toţi după noi. Nu ştiau ce să ne mai facă, ne-au adus şam­panie, am golit avionu' de băutură. Când am plecat de aici, nu m-am pasionat eu să văd ce-i cu Coreea de Sud, ziceam că au regim d-ăs­ta comunist ca la noi. Am ajuns acolo, am ră­mas tâm­pit, ce civilizaţi, ce tehni­că, ce avansaţi sunt, noi suntem ultima găină faţă de ei. Am cân­tat în­tr-un parc pentru copii, cum ar fi la noi Orăşelul Co­piilor şi-ntr-o zi ne întreabă "Cât cântaţi azi?". "20-30 de minute". "Vă rugăm fru­­mos, puteţi să cân­taţi 25?". "Bine, da' de ce?". "Păi la 4.25 în­ce­pe să plouă". Am cântat noi, ne-am strâns ins­trumentele şi, vă rog să mă credeţi, după 5 minute a picat picătura. Am stat două luni acolo, înce­pusem să vorbesc limba aia a lor încâlcită, nu mai puteam de râs.

"Eu, până acum 15-20 de ani, nu ştiam ce-i aia naţionalist, da' uite că aşa sunt"

- De la o vreme cântaţi alături de trupa lui Damian Drăghici. Cum a fost să descoperiţi alt public, cel de săli de concert?

- Suntem împreună de zece ani, Damian e, cum s-ar spune, sponsorul meu. Vă daţi seama că mi-a făcut mare plăcere să ajung pe scenele astea, la care alţii doar vi­sea­ză. Acum, în no­iem­brie, am cântat la Tea­trul Naţional, am mai fost la Sala Pa­la­tului, la Polivalentă. Nu mai stau o noapte şi-o zi la nuntă, cânt o oră şi jumătate, îmi fac treaba, e mult mai bine aşa. Cântăm nişte piese pe care le ştie toată lumea, cu­noscute, lume multă, mondenă, e plăcut. Am umblat prin Ita­lia, Anglia, Franţa, o lună la Hamburg, pe unde n-am fost cu el. Când am ajuns în Irlanda şi ne-am dat jos, m-am speriat, ne aşteptau cu covoru' pus, cu ambasadoru', nu lăsa pe nimeni să se apropie de noi. Eu, până acum 15-20 de ani nu ştiam ce-i aia naţionalist, da' uite că aşa sunt. Am avut ocazia să rămân prin străinătate, îmi ofereau loc de stat, de muncă, da' n-am vrut. Nu mi-a plăcut nicio­dată să trăiesc pe spinarea altora, să stau la colţ de stradă, să fiu departe de casă mult timp. Tata era aşa. Nu mi-a rămas un capăt de aţă de la el. Atâta, creş­terea şi educaţia. Că dacă mă luam cu alte antu­raje, uite atâta aveam dosaru' la poliţie acum, înalt de-un metru.

- Aţi fost şi în Cuba, pentru un proiect ex­trem de interesant, de îmbinare a muzicii lău­tăreşti şi cubaneze...

- Şi până acolo tot de două ori ne-am îmbătat, ce să faci, domnu' Iulian, 14 ore-n avion? Acolo era sufocant, făceai doi paşi pe stradă, ziceai că ai intrat în saună, că aruncă cineva flăcări. La şase dimineaţa eram în piscină, să mai ieşi la 9-10 afară nu se putea. Ziceau: "Azi sunt 44 de grade, nu-i aşa de cald!". Şi ce nu mi-a plăcut, că erau cu confortul, cu curăţenia la pământ. La noi, nici în anii '50 nu era aşa. Praf înăuntru peste tot, mirosea urât pe străzi, te urcai în taxi, puneai co­tu' pe geam, plecai cu cămaşa murdară, ca să te dai jos, mai întâi cobora taximetristu' să-ţi des­chi­dă, că pe dinăuntru nu se putea. Aveau ma­şi­nile alea vechi, zici că le cădea uşile din mers. Îţi venea să zici "Cât costă, bă, nene? Uite 200, nu­mai să ţi-o arunc la gunoi, să nu mai te târâi cu ea pe stradă". Da' ei erau mândri că sunt cu­ba­nezi, se sim­ţeau bine aşa. Ca muzică, ne-am în­ţeles per­fect. Ne-au ascultat o dată, apoi au cântat cu noi, după aia, i-am ascultat noi o dată şi am cântat cu ei. Au nişte măsuri mai compuse, nişte ritmuri, trebuie percuţionişti, toboşari buni să ţii ritmu' cu ei. Da' în rest, schimbam două-trei vor­be cu ei înainte şi, când treceam pe meserie, parcă cântam cu ei de când lumea. Şi am cântat cu cei mai buni dintre ei, cei mai talentaţi. Ce le mai plăcea mu­zica noastră lău­tărească! Cum porneam să cântăm împreună, ziceam cu nu suntem în Cuba, suntem p-ai­cea, pe la Piteşti, pe la noi.