SORE MIHALACHE - "Nu m-am temut de nimic din ceea ce mi-a adus fericire"

- A reușit să-și facă un nume ca artistă, delimitându-se clar de viitura de vedete efemere, pompate de industria muzicală -

Fata rebelă, cu părul tuns scurt

- În comparație cu puzderia de "vedete" care animă ecranul televizoarelor, creând o veritabilă inflație muzicală, tu ai reușit să faci o carieră solidă, în doar câțiva ani. Cum?

- Mulțumesc mult pentru compliment, deși mie nu mi se pare că aș avea o evoluție spectaculoasă, dar mă bucur să aud că este privită și așa. Poate că la mijloc este și succesul uriaș (nu e nicio exagerare) pe care l-am avut cu "Lala Band". M-a luat complet prin surprindere! Abia după câțiva ani, după în­che­ie­rea proiectului, am conștientizat amploarea feno­me­nului. Iar ulterior, în cariera mea de solistă, cred că singura explicație a succesului o reprezintă faptul că, indiferent de domeniu, perseverența și serio­zi­tatea dau roade. Bineînțeles, și cu ajutorul talentului. Și dacă in­tervine și puțin noroc, atunci chiar nu cred că varianta eșecului mai poate fi luată în considerare.

- Un alt succes de public al tău, după "Lala Band", a fost serialul "Pariu cu viața". Cu toate astea, în loc să te atragă actoria, ai dat și ai intrat la facultatea de Regie-Film...

- Cronologia e inversă, în sensul că terminasem deja Facultatea de Re­gie când am intrat în "Lala Band" și apoi în "Pariu cu viața". În facultate, am avut, însă, și un curs de arta ac­to­rului, care mi-a plăcut foarte mult. În consecință, am mai făcut un curs de actorie, separat, și după absolvire, am început să trimit CV-ul către firme de casting, doar-doar... Și norocul mi-a surâs! Am intrat în "Lala band", a ur­mat "Pariu cu viața": am jucat apoi și în filmul lui Tudor Giurgiu "De ce eu?", cu care am ajuns la Festivalul de Film de la Berlin... A fost o experiență foarte frumoasă. Ca să fiu sin­ceră, n-aș refuza un nou proiect pe actorie.

- La început a fost, totuși, regia de film. De ce?

- Ideea m-a pasionat din copilărie. Când am primit primul calculator, am descoperit că exista în el un program de montaj. Așa că am început să mă joc, filmând tot ce-mi trecea prin minte. Sigur, la în­ceput nu puteam să filmez decât în camera mea, fiindcă aveam un web cam cu fir de 1 metru, deci eram limitată tehnic. (râde) Apoi am evoluat, iar în li­­ceu am filmat o mulțime dintre happening-urile co­­­­legilor mei și așa am realizat că îmi doresc să regizez videoclipuri. Iar de-acolo până la Facultatea de Regie n-a mai fost decât un pas. Chiar în anul întâi, am și realizat un prim videoclip, pentru formația în care eram pe atunci "Crazy Wind", un videoclip difuzat pe TV... Deci, pot să spun că am avut un start bun în profesie. Chiar și acum, mi-am re­gizat singură videoclipul pentru cel mai nou single al meu, "Ultima la­cri­mă". Și, ori­cum, am fost implicată, la nivel de concept, în realizarea tuturor clipurilor din cariera mea solo, așadar, regizorul din mine și-a făcut simțită prezența din plin.

- În ce măsură ți-au folosit studiile de Regie în cariera de cântăreață? Dincolo de ceea ce mi-ai explicat deja...

- Eu am știut să învăț de la regizorii cu care am lucrat. Or, asta mă ajută și din perspectiva cântăreței: îmi scriu singură piesele, în colaborare cu "HaHaHa Production", mă implic în conceptul videoclipurilor, îmi modelez viziunea asupra mea, ca artist, și asupra imaginii pe care o proiectez. Orice piesă pleacă și crește din mine. Dacă am lua o piesă a mea și am vrea s-o transformăm într-un tablou, aș ști foarte bine să-i explic pictorului cum o văd eu, ca să-l ajut în a o reda. În plus, ca artist, sunt de părere că piatra de temelie trebuie s-o re­pre­zinte sinceritatea. Dacă nu ești sincer în ceea ce faci, oamenii vor simți că nu e ceva real, ceva în care să se regăsească și cu care să rezoneze. În egală măsură însă, inevitabil, în mintea oamenilor se creează un personaj, de care trebuie să ai grijă, iar aici, din nou, viziunea regizorală poate să fie de ajutor. Eu am plecat la drum, în ca­rieră, cu personajul din "Pariu cu viața", cu o imagine fizică bine con­turată în mintea oa­me­nilor: eram fata rebe­lă, cu părul blond, tuns scurt. Asta m-a ajutat mult, dar, ulterior, m-a și împiedicat. La un moment dat, mi-am dorit să mă desprind de personajul res­pectiv, ca oamenii să înțeleagă că acela a fost doar startul meu în carieră, că, totuși, eu sunt Sore Mi­halache, nu sunt Sara Năstase... Ca atare, mi-am lă­sat părul să crească, mi-am modificat culoarea, am schim­bat multe coafuri... N-a fost o idee prea fe­ricită. Am creat, mai degrabă, confuzie, dovadă că, după niște ani, m-am întors la blondul tuns scurt, pentru că e freza care mă reprezintă cu-adevărat.

Un "Scorpion" în fața oglinzii

- Ești o fată frumoasă și, cum se știe, fru­mu­sețea deschide uși. Cât din succesul tău în carieră crezi că se datorează felului în care arăți?

- Mulțumesc frumos că spui asta! Dar eu mă con­sider un om absolut normal, care, la fel ca fie­care, are zile bune și zile mai puțin bune. Sunt mo­mente în care mi se pare că nu sunt nici măcar dră­guță! Trăim într-o lume extrem de cosmetizată, de pa­voazată la exterior și din ce în ce mai goală la in­terior, încât subiectul acesta nu e o prioritate pentru mine. Așadar, nu știu ce să spun... Cel puțin la debut, a fost foarte importantă... freza. Asta da! A fost ceva șocant, ieșit din comun: nu mai exista nici o altă fată cu părul scurt, așa că mă evidențiam cu ușurință. Azi, nu știu cât mai cântărește aspectul fizic în cariera mea. Asta și pentru că nu cred că imaginea e cea mai importantă în profesie. Și nici nu aș încuraja pe cineva să se bazeze în viață pe aspectul fizic.

- De fapt, tu cu cine semeni, fizic?

- Cu tata. Fără dubiu!

- Și ca fire?

- E o combinație între elemente moștenite de la mama și alte elemente moștenite de la tata. Ei fiind două zodii puternice și încăpățânate, Berbec și Leu, eu am ieșit... Scorpion. (râde) La o adică, am și eu arma mea, la fel de puternică.

- Să revenim la discuția despre frumusețe...

- Cred că orice femeie are momente când se simte și se vede frumoasă, și momente în care se ve­de mai puțin frumoasă. Și probabil că și bărbații pățesc la fel. Îmi în­chi­pui că nu există om care, privindu-se în oglindă, să fie întotdeauna extaziat de aspectul lui, să spună mereu "Vai, ce frumos sunt!". Mi-e greu să-mi cuan­tific reușitele sau nereușitele în funcție de acest aspect. Ca artist, nu mă bazez pe fru­musețe în obținerea succesului. De altfel, am decis să mă îndepărtez de moda artistică și am ales să nu mă prezint vreodată pe sce­nă dezbrăcată. Sau să apelez la inter­venții estetice. Așa cum nici nu am plâns într-un colț, când presa vuia că am probleme cu tenul. Toți avem de­fecte, toți avem calități. Important e să ne acceptăm așa cum suntem și să in­vestim per­ma­nent în noi, într-un "eu" mai bun, mai evoluat. Dacă mi-ai cere să-mi fac singură portretul, nu ți-aș spune că "sunt o fată frumoasă", ți-aș spune că sper ca "pachetul com­plet" să fie fru­mos, adică să am sufle­tul frumos, să am un comportament frumos, să mă exprim frumos, să mun­cesc frumos... Re­pet: sunt zile în care nu mă consider nici măcar drăguță. Ceea ce nu înseamnă că nu am grijă cum ies din casă: întot­dea­una sunt aranjată și, în primul rând, fac asta pentru mine. Sunt pasionată de beauty, de modă...

- Atât de mult, încât ți-ai deschis un atelier: "Hard Coeur"...

- Mi-am dorit foarte mult să am un business separat de muzică, iar el să fie în domeniul modei: o pasiune pe care am moș­tenint-o de la ma­ma. Așa că, în urmă cu trei ani, am deschis atelierul "Hard Coeur", iar începutul a fost nesperat de promițător. M-a surprins chiar și pe mine, fiindcă eu nu aveam cunoștințe tehnice în materie de design. Știam doar ce mi-ar plăcea să port și, deci, ce mi-ar plăcea să realizăm în atelier. Și spre norocul meu, acum un an și ceva, prietena mea cea mai bună mi s-a alăturat în aventura asta. În prezent, ea e cea care gestionează întreaga afacere, are grijă ca totul să meargă bine, iar eu mă ocup doar de partea de creație, pentru că programul nu-mi permite să mă implic mai mult. Fie­care piesă care iese din atelier mă re­prezintă 100% și mă bucur că linia de haine "Hard Coeur" a ajuns să fie foarte purtată. În ul­timul an de zile, proiectul s-a dezvoltat foar­te mult, a luat o amploare nesperată.

Prioritatea vieții? Chiar noi!

- Am vorbit despre toate, în afară de muzică, deși este cea mai vizibilă parte a vieții tale. Cum ai reușit să te impui, pe o piață muzicală atinsă de inflație?

- Eu cred că pentru un artist, cele mai importante elemente sunt sinceritatea și autenticitatea: să nu încerce să copieze o voce sau un stil, doar pentru că ele sunt în trend. Copiile nu se ridică niciodată la va­loa­rea originalului! Și nici nu primesc aceeași apreciere. Ca artist, trebuie să des­coperi în tine acel ceva, pe care cu toții îl avem, și să știi cum să-l pui pe note mu­zi­cale. În rest, ce ține de imagine, de "am­ba­laj", vine foarte ușor. Esențial este ca oa­me­nii să vibreze în raport cu muzica și cu me­sajul ei. Firește, nici "învelișul" nu este de lepădat, deși sunt atâtea melodii pe care le ascultăm și ne plac enorm, dar habar n-avem cine le cântă!

- Ce-ți dorești cel mai mult de la muzica pe care o cânți?

- Îmi doresc să mă mențin pe poziția pe care am ajuns și să fiu, din ce în ce mai mult, o voce a femeilor și pentru femei. Schimbarea prin care am trecut în ultima perioadă - mă refer la faptul că am devenit mamă -, presiunea industriei și cea socială, m-au făcut să mă gândesc tot mai mult la cât suntem de expuse noi, femeile, la a ne risipi, la cât suntem de "condamnate" să trăim cu frustrări și cu fră­mân­tări, la câte probleme avem de gestionat, fie că ele sunt reale sau închipuite. Așa am decis că trebuie să vorbesc, inclusiv prin muzică, despre faptul că e esențial să credem în noi, să avem curaj și să în­drăznim să facem din noi o prioritate a propriei vieți. Consider că trebuie să vorbim deschis despre ceea ce ne deranjează, despre ceea ce ne face să suferim, despre îngrijorările și despre frustrările noas­tre... Eu am noroc că sunt sinceră în orice cir­cumstanțe. Ceea ce, firește, uneori poate să de­ran­jeze. Într-o lume în care oamenii doresc să "cos­metizeze" totul, sinceritatea devine uneori derutantă dar, pe termen lung, e singura cale prin care să-ți păstrezi spiritul curat și coloana vertebrală dreaptă.

- Cum te simți în lumea muzicii românești?

- Nu mă simt ca făcând parte din showbiz, pentru că lumea asta implică multe politețuri false, cu care nu sunt de acord și la care nu vreau să ader. Nu accept să mă prefac doar de dragul relațiilor și al potențialelor avantaje care ar decurge din aceste relații. Prefer să lucrez doar cu un număr restrâns de oameni, pe care îi știu sinceri și cu care îmi face plăcere să colaborez.

- Ești logodită și ai o fetiță de doi ani. Nu te-ai temut că obligațiile unei vieți de familie așezate îți vor știrbi din strălucirea imaginii de artist?

- Am auzit vorbindu-se despre astfel de temeri, dar mie mi se pare că sunt o prostie. În orice caz, eu, una, nu m-am temut niciodată de nimic din ceea ce mi-a adus fericire. Singurul lucru de care mi-a fost frică, în clipa în care am rămas însărcinată, a fost: "Dacă n-o să reușesc să mai slăbesc?". Da', uite că și problema asta s-a rezolvat! Viața de fa­milie e punctul meu de echilibru, locul meu de re­fugiu, dar și de inspirație. Așa de echilibrată, de li­niștită și de împăcată cum sunt acum, n-am mai fost ni­ciodată! Și totul li se datorează lui Erin, fetița mea, și lui Mircea, logodnicul meu. Mircea e un băr­bat înțelept și înțelegător, care are mare încre­de­re în mine, care mă susține și care, într-un cuvânt, îmi vrea binele. În același timp, tot el e și cel mai acerb critic al muncii mele - lucru pentru care îi mul­­țu­mesc, deși, de multe ori, la o "primă audiție", criticile lui mă deranjează, dar știu cât de impor­tante sunt ele, pentru că sunt sincere. Și, în majo­ritatea cazurilor, are și dreptate. (râde)

- Din ce zone îți mai procuri liniștea?

- În primul rând, de la restul familiei, de la pă­rinți, de la mamaia... Ei sunt reperele mele prin­cipale. Chiar zilele trecute, bunica mi-a spus o vorbă foarte înțeleaptă: "Îmbrățișați-vă, mamă, de fiecare dată când vă întâlniți seara, acasă. E foarte important să-ți îmbrățișezi omul iubit. Să-i arăți că-l iubești, iar el să nu uite asta." Apoi, o mare re­compensă pentru suflet și o importantă sursă de liniște e faptul că fac ce-mi place: muzică și modă. Îmi închipui că trebuie să fie îngrozitor de chinuitor să-ți duci viața făcând ceva ce-ți displace. Și, nu în ultimul rând, importanți pentru liniștea și echilibrul meu interior sunt și prietenii.

- Să înțeleg, Sore, că ești un om fericit?

- Extrem de fericit! Am, poate, mai mult decât mi-aș fi dorit. În schimb, de visat, continui să visez și mai mult, și mai sus.

Foto: NICOLETA GRIGORE, MEDIAFAX (2)