RĂZVAN VOICULESCU - "Rostul satului românesc nu dispare cu ultimii bătrâni"

- Mare maestru al fotografiei, umple lumea de minunile încă vii ale tradiției românești -

"Părea că au un înger deasupra capului"

- D-le Răzvan Voiculescu, conceptul de "tri­logie" se referă, în general, la literatură. Iată, în­să, că dvs. îl aplicați la fotografie. După două vo­lu­­me superbe scoase anii trecuți, la sfârșitul lui 2017 ați dat luminii tiparului ultima parte a tri­logiei, intitulată "Rost". Ce v-ați pro­pus cu acest proiect?

- Am vrut să imor­talizez rămășițele unei lumi care e clar că dis­pare: lumea vechiului sat româ­nesc. Dispare în primul rând prin pro­priul ei rost. Ceea ce odată se numea va­tra satului, cu bătrânii ei, cu rânduiala ei și cu rostul ei pentru o bună convie­țuire, nu mai există. Ceea ce vedem noi acum sunt niște rămășițe. Rămășițe ținute de niște oameni aflați ici-colo, răzleți, care sunt destul de bătrâni. Unii au mai prins acele vremuri de dinainte de comu­niștii, care i-au luat și i-au dus la oraș, le-au luat pă­mân­turile, pe unii i-a coopera­tivizat... Au mai scăpat din tăvălugul istoriei câteva suflete, pe care eu am încercat să le gă­sesc și să le imortalizez. Ei m-au îmbogățit foarte mult. Stând de vorbă cu ei înainte sau după ce îi foto­grafiam, stând la masă cu ei, văzând fotografii vechi ținute într-o biblie sau într-o carte, pe care mi le expli­cau și a căror po­veste mi-o spu­neau, m-au îm­bogățit cu lumea și înțelesurile lor. Pe acești oameni spe­ciali am încercat să îi adun în trilogia mea. Sigur că pe lângă cei fotografiați de mine mai există și mulți alții, dar nu am reușit să ajung la ei. Eu i-am numit "păstrători de rost româ­nesc".

- Ce aduce nou cel de-al treilea album?

- În partea a treia am prezentat tot păstrători de rost, dar am încercat să adaug un pic de speranță: din cei 40 de oameni prezentați, cam jumătate sunt tineri. Ei sunt speranța că rostul vechi nu va dispărea odată cu ultimii bătrâni. Sunt tineri care colindă satele și adună poveștile, obiceiurile și încearcă să le păstreze vii. Și să nu credeți că acești tineri sunt niște exaltați! Nu! Majoritatea lor sunt cu studii superioare, dar au înțeles că anumite lucruri din vechiul sat românesc sunt foarte impor­tante și au decis că trebuie să le salveze și să le pună în valoare. Aveau o lume deschisă înaintea lor, dar au ales să se întoarcă acolo unde s-au născut și să își dedice o bună parte din timp acestui lucru. O parte dintre ei au fost pe scenă la lansarea ultimului album fotografic: au venit, de fapt, să spună lumii ceva. Și au fost înțeleși. Am văzut în sală oameni care au plâns ascultându-i vorbind. Printre ei erau și țărani și vorbeau cu așa o simplitate și așa o naturalețe și o curățenie față de care noi, ca orășeni, părem niște rătăciți în tot felul de convenții și con­strângeri. Ei bine, față de noi, orășenii, acești oa­meni veniți din sate păreau că au un înger deasupra capului.

"O formă de rezistență: rostul vechi"

- În România, în momentul de față e la modă #rezist. Ar pu­tea fi interpretat și noul dvs. album un gest de rezistență, un protest în fața unei lumi care nu mai pre­țuiește tradiția și nu îi mai înțelege valorile?

- Sunt foarte re­ținut în a spune că da. Pen­tru că oamenii aceștia care mai păstrează rostul vechi sunt atât de puțini și atât de rupți de orice fel de val sau modă... Ei nu se pun în opoziție cu alt­ceva, așa sunt ei. Dar prezența lor ne face pe noi să vedem mai bine în ce lume trăim, o lume super-tehnologizată în exces, care ne sărăcește, în loc să ne îm­bo­gățească. Sigur, sunt bucu­ros să aflu că tehnologia avansează, de exemplu, în medicină sau în genetică, că se automatizează, lucru care ne ajută în ceea ce înseamnă muncă fizică brută, dar în rest, sunt atât de multe lu­cruri inutile, care ni se vând cu un marketing agresiv, în­cât ajungem în cele din urmă să fim sluga acestor lucruri. Chiar nu mai putem să trăim dacă nu avem ultimul model de telefon? Sau ultimul tip de calculator? Ni se bagă în cap că trebuie să ai tot ce în­seamnă ultimul stri­găt pe pia­ță, să disprețuiești ce e vechi și, în cele din ur­mă, și tradiția. Tră­im prin obiecte. De fapt, nu mai trăim, pentru că am ajuns să comunicăm și cu pri­etenii noștri pe face­book. Chiar dacă ie­șim la o bere. Că nici nu mai înțelegi dacă oamenii ies să se va­dă cu prietenii, sau ca să mai anunțe ceva pe facebook. Și ne întâlnim cu prietenii, și în loc să discu­tăm lucruri faine, ajungem să discutăm tot des­pre ce se întâmplă pe facebook și despre ulti­mele cam­panii de marke­ting, despre ultimul model de mașină sau cine știe ce bâr­fă de pe internet. Eu nu spun că lucrurile astea nu pot fi impor­tante, dar mi se pare că ne-au invadat. Câteodată am impresia că min­țile noastre nu mai sunt ale noastre, ci ale acestor vânzători de do­rințe efemere sau ale aces­tor obiecte printre care încercăm să ne construim viața. Și noi unde mai suntem? De-asta, eu cred că în ziua de azi este esențial să înțelegem că viața e simplă. Numai prin simplitate putem descoperi echi­librul și bucuria. Niciun obiect de ultimă teh­nologie din jurul nostru nu ne ajută să fim mai fericiți. Sunt ca niște dro­guri, dar sub o altă formă: vrei din ce în ce mai mult, până ajungi la depen­dență, și apoi te prăbu­șești, pentru că în cele din urmă nu va conta ce ești, ci ceea ce ai.

- Acesta este mesajul subsidiar al albumului dvs.?

- Eu, în primul rând, admir lumea aceea simplă a satului, în ea există și alte tipuri de valori, mult mai aproape de sufletul nostru, numai că trebuie să avem curajul să le acceptăm sau măcar să fim atenți la ele. O să vă dau un mic exemplu în acest sens. O mare parte din oamenii care lucrează în București s-ar putea muta la 15 km de oraș, cu satisfacția de a trăi în natură, de a avea grădina lor, cu satisfacția de a vedea cum crește o roșie sau o floare plantată de mâinile lor. Totuși, mulți dintre cei care ar putea să facă asta nu o fac, deși satis­facțiile și liniștea pe care le câștigi pot tezauriza foarte mult la capitolul fericire. Așadar, albumul meu este și un semnal de alarmă: fraților, noi, acolo, în lumea satului, am fost fericiți, cândva! Acum devenim... "globali" și nu știu în ce măsură aceste valori de import ne pot duce către bucurie.

"Păstrătorii cheii către Dumnezeu"

- Dacă ar fi să numiți primul personaj sau primul loc care vă vin în minte după toate aceste călătorii, care ar fi acela?

- O să răspund destul de subiectiv, pentru că locurile și personajele din album, dacă se află acolo, este pentru că m-au emoționat și m-au făcut să cred în ele. Așa, dintr-odată, îmi vine în minte satul Dră­ghia, din Țara Lăpușului. Acolo locuiește Patricia Tăut, o tânără care a studiat arheologia la Cluj, și s-a hotărât să se întoarcă la bunica ei și să își asume destinul unei... chei. O cheie fizică, concretă. Este cheia bisericuței de pe dealul de lângă casa lor. Această cheie este la ei în familie de 311 ani. Majoritatea bărbaților din această fami­lie au fost preoți în această bisericuță și și-au dat din mână în mână și din generație în generație această cheie. Acum, nemaifiind în familie niciun bărbat care să ducă mai departe preoția bisericii, familia a hotărât să îi înmâneze Patriciei cheia și să fie ea un fel de ghid spiritual al locului, să spu­nă mai departe povestea satului și ce a însemnat bisericuța de pe deal. Este o poveste care m-a im­presionat foarte mult. Și e cu atât mai impre­sio­nantă, cu cât această tânără este umblată prin lume, a făcut studii superioare, avea de ales, de ple­cat în lume. Dar ea a ales să fie paznica trecu­tului satului ei, considerând că cineva trebuie să-i ducă mai departe rostul.

- În album apar și fotografii cu bisericuțe din lemn, minunat de frumoase, dar aflate într-o stare avansată de degradare. Care este mesajul lor?

- Când ești printre zidurile alea pline de sfinți și peste care plouă nemilos, pentru că bisericile nu mai au acoperiș, este imposibil să nu ai sen­ti­mentul că, în tristețea lor nesfârșită, ele nu sunt sin­gure. Sunt pline de îngeri. A fost atâta încărcă­tură emoțională și de credință între acei pereți, pentru sute de ani, încât așa ceva nu dispare, pur și simplu. Îngerii care au fost în ele cât erau vii încă mai sunt, chiar dacă nu mai au acoperiș, și în loc de ușă e doar o gaură de două ori mai mare decât vechea intrare. Mi se pare că dacă vrei să te regăsești, să ajungi la ve­chiul rost al credinței, un astfel de loc este mult mai potrivit decât o biserică nouă, din beton. Da, am prezentat în albumul meu fragmente din agonia sfâșietoare a unor bisericuțe din lemn. Statul nostru, care ar trebui să conserve și să păstreze aceste bijuterii arhitectonice, nu face nimic. Mi se pare de neînțeles că nu se găsesc bani nu ca să fie restaurate, dar măcar să fie conservate așa cum sunt, ca să fie refăcute mai târziu, când poate vor exista fonduri. Asta arată nu doar lipsă de respect față de trecut și față de istorie, dar și lipsa de apreciere față de lucruri care demonstrează o continuitate în credință de câteva sute de ani. Din punctul meu de vedere, nu este acceptabil să ai în sat o biserică nouă, făcută din beton, scumpă, urâtă și strict funcțională - că intră multă lume în ea și că vorbește preotul la mi­cro­fon - și alături să lași în agonie o bijuterie de biserică doar pentru că e mică și e din lemn. Și, de fapt, eu, ca turist, pentru acea bisericuță din lemn mă voi duce să văd satul acela, nu pentru masto­dontul din beton care nu-mi transmite nimic. Pentru mine, istoria și îngerii se află lângă bise­ricuța de lemn, și acolo aș vrea să îi știu pentru totdeauna. Cum să lași așa ceva să se prăbușească? Cum să nu poată comuni­tatea să adune câțiva lei, cât să nu lase să cadă biserica în care au fost botezați ei și tot neamul lor? Am fotografii din astfel de locuri pe care nu le-am publicat în album, pentru că sunt pur și simplu îngrozitoare. O întrebare pe care mi-am pus-o și la care nu am găsit răspuns este: cum de toată țara este împânzită de biserici în construcție sau biserici noi, și pentru aceste bisericuțe din lemn, adevărate mi­nu­nății, nu se găsesc bani? Din peste două sute de bi­serici pe care le-am vizitat, doar trei sau patru sunt salvate. Restul își tră­iesc sfârșitul în tăcere și nimeni nu face nimic.

"Țăranii aveau un extraordinar simț estetic"

- Spre deosebire de primele două albume, în această ultimă parte a trilogiei apar și fotografii cu obiecte casnice, țărănești, alături de perso­najele pe care le prezentați. De ce?

- Pentru că și aceste obiecte sunt în felul lor niște personaje cu o poveste. De exemplu, am ales multe imagini cu broderii manuale, care să dea măsura splendorii cu care femeile aveau răbdarea de a-și decora țesăturile. Am folosit un aparat spe­cial și, de multe ori, o fotografie expusă pe două pa­gini ilustrează, de fapt, o broderie de câțiva centi­metri pătrați. Dar ce minuni! Ce îndemânare și ce măiestrie să coși asemenea splendori pe o suprafață atât de mică! Și pe atunci nu lucrau cu lupa, ba chiar la lumina lămpii! Ca să nu mai vorbim de acest simț estetic desăvârșit! Ce proporții potrivite! Ce culori bine alese ca să comunice împreună! Este ceva uimitor! Și aceste femei nu aveau școală, ele erau inspirate doar de natură și de pământul pe care îl lucrau! Ceea ce făceau ele sunt pentru mine echivalența tablourilor unor mari maeștri. Restul obiectelor m-au impresionat prin ingeniozitatea cu care au fost făcute, de obicei de ciobani, care își lu­au ceva să lucreze în munte, când își pășteau oile. De multe ori, dintr-un lemn uscat luat în straiță cio­pleau câte un obiect magnific, un fluier, o botă, câ­te o cruce din lemn. Aceste obiecte au în ele un echilibru inexplicabil. Sunt frumoase în sim­pli­tatea lor, dar și practice. Este o lecție de es­te­ti­că pentru orice designer de haine sau de obiecte din lumea asta. O lecție dată de niște oa­meni ca­re aveau, uneori, o clasă primară. Da­că trăind simplu ești capabil să faci așa ceva, de ce să îți complici viața cu toată nebunia moder­ni­tății?

- Oare modernitatea ne încurcă în încer­ca­rea noastră de a găsi fericirea?

- Uite, nu o să mă duc foarte mult în urmă; iau reper anii '60. Acum putem să comunicăm mai re­pede și mai eficient, decât atunci, că­lă­torim mai repe­de; nu mai pierdem timpul la coadă la magazin, comandăm pe internet și cineva ne aduce la ușă cum­părăturile. Vi se pare că, deși pu­tem să rezol­văm mai repede și mai ușor anumite probleme, avem mai mult timp decât aveam în anii '60? Suntem mai fericiți? Eu aș zice că dimpotrivă. Pentru că toată viteza în care trăim este inventată, așa cum este inventat și acest îndemn permanent de a cum­păra cât mai nou, cât mai mult, cât mai repe­de. Singura noastră șan­să pentru vii­tor este să ne întoarcem la lucruri sim­ple. Și asta o spun, iată, cu exemple con­crete, nu ca pe un aforism. Oamenii pe care i-am fotografiat trăiesc simplu, fru­mos, și sunt fericiți.

- Fotografia de pe coperta albumului este spectaculoasă și semnificativă. Un arbore fabu­los, ce pare cres­cut invers, întinzându-și parcă rădăcinile către cer. Care este povestea lui?

- Lângă arbore apare și un personaj, e vorba despre Răzvan Roșu, unul dintre tinerii prezentați în album. Este muzician și cântă la tulnic. Acum își face un doc­to­rat la Viena. Un tânăr ce pare din altă lu­me, de o seriozitate extraordinară. A reve­nit în satul în care s-a născut și s-a întors la iubirea pen­tru muzică. Satul Marna, din Satu-Mare, de unde este el, are acest ar­bore uriaș de 350 de ani care a scăpat ca prin minune de furia timpurilor. În ju­rul lui jucau oamenii hore în zilele de sărbătoare. Este un arbore plin de viață și pare că pe fiecare creangă ar putea să locuiască o lume. Cred că e un simbol po­trivit pentru toți acești oa­meni care păs­trează rostul vechi și pe care eu îi prezint în carte. Ei ar putea să fie, îm­preună, un astfel de copac multisecular, impresio­nant, încă plin de viață și de putere.