Crăciun cu... MONICA PILLAT - "Dincolo de Moș Crăciun e Dumnezeu"

Dacă nu i-am fi cunoscut des­cen­dența ilustră, de strănepoată a Brătienilor și nepoată a poetului Ion Pillat, tot am fi ghicit în vorbe și gesturi dulceața și noblețea de spirit a înaintașilor ei. Monica Pillat este poetă, eseistă și o foarte înzestrată traducătoare. Marele său har e în­să altul: cel al prezenței, al emoției care îm­bra­că încăperea, care îi înaripează fiecare cu­vânt și fiecare gest. Am colindat-o în ajun de sărbătoare, când casa începe să mi­roasă a brad. Printre cești de ceai și mobile vechi, au coborât lângă noi și niște îngeri.

"Ăștia sunt pantofii unchiului meu!"

- Doamnă Monica Pillat, vă mai amin­tiți cum așteptați Crăciunul când erați copil? Cu ce emoții și culori se îm­brăca atunci sărbătoarea?

- Cred că îmi aducea o bucurie... în­fricoșată. Spun înfricoșată, pentru că în anii aceia de demult așteptarea, venirea și mai cu seamă prezența lui Moș Crăciun printre noi copiii se încărca de o încordată emoție și teamă. În camera cu bradul se stingea lumina și rămânea doar scân­teierea lumânărelelor de pe crengi. Moș Crăciun intra nevăzut pe horn, deschidea ușa odăii în care așteptam și se așeza în fotoliul de lângă pom. Își lăsa desaga deoparte și nu ne dădea cadourile până nu vorbea cu fiecare dintre noi, cu o voce guturală, pătrunzătoare, care pe mine mă tulbura adânc. Moșul știa tot ce făcuserăm noi rău peste an. Era înfiorător să simți că există o instanță care te vede oriunde te-ai ascunde și te judecă pentru toate greșelile. Apoi, la Moș nu veneai cu mâna goală, trebuia să-i duci și tu ceva, un cântecel, o poezie, un gând bun. Țin minte că prima dată, necunoscând încă ritualul, aveam doar patru ani, m-am pomenit cântându-i "Un înger iată din cer coboară", colind pe care îl știam de la mama. I l-am cântat din tot su­fletul, sperând că îngerul îl va îmbuna pentru mine pe Moș Crăciun. Așa îmi imaginez eu că trebuie să fie Judecata de Apoi, ca judecata de atunci a Mo­șului. Nu te înfățișezi doar ca să fii judecat, ci și să înapoiezi un dar de iubire care ți s-a dat.

- Erați în casa bunicului dumneavoastră poet?

- Nu, pe atunci Crăciunurile noastre se sărbă­to­reau în casa doctorului Nini Radian, cel mai bun apropiat al părinților mei, unde se strângeau toți copiii și părinții prieteni. Iar rolul Moșului era in­terpretat de o prietenă a părinților mei, actriță de me­serie, soția marelui Ion Finteșteanu. O singură da­tă a venit Moș Crăciun la noi acasă, când era cu noi și poetul Vasile Voicu­les­cu. Iar a treia zi de Crăciun eram întotdeauna invitați la familia Teodoreanu, la Lili și la Ionel. Pe Lili Teodoreanu am adorat-o și cred că a fost ce­va reciproc. Deși era o dife­rență de vreo 40 de ani între noi, a fost dintotdeauna cea mai dragă prietenă a mea. La Teodoreni acasă se strângea o lume extraordinară: Cella Delavrancea, Riri Delavrancea - Gibory, sora ei, o celebră arhitectă a vremii, venea și Florica Mu­si­cescu, profesoara lui Dinu Lipatti, veneau Lizette Georgescu, poetul și traducătorul Al. Philippide. Era o lume fascinantă din care apucam doar asfin­țitul. Cu nepoata lui Lili, Livia Teodoreanu, care e puțin mai mică decât mine, intram repede în ar­monia jocului, ne înțelegeam amândouă minunat, chiar fără cuvinte. Dar ea avea fobia oamenilor bă­trâni. Îmi spunea mereu: "Hai să fugim din camera asta, uite sunt toate ca niște păpuși bătrâne și încrețite, îmi face rău să mă uit la ele." Dar eu aș mai fi stat, fiindcă pentru mine doamnele ace­lea în vârstă aveau un farmec ne­spus.

- Simțeați că ascund o anu­mită înțelepciune?

- Îmi plăcea să le ascult cum as­culți o muzică. Multe cuvinte nici nu le înțelegeam, fiindcă eram foarte mică. Dar era în­tre oamenii aceia o bucu­rie a revederii ab­solut molipsitoare, îm­bogățită de legăturile lor de o viață. Îm­po­do­beau ziua de Crăciun cu felul lor de a fi. Din pă­cate, bucuria asta n-a ținut mult, pen­tru că regimul s-a înăsprit. Iar în 1958, exact înainte de arestarea tatei, am trăit cel mai trist Crăciun din viața mea.

- Ce s-a întâmplat atunci?

- Începuseră arestările. Vasile Voi­cu­lescu era deja în închisoare, îm­preună cu cei din Rugul Aprins. Părinții simțeau că spectacolul Crăciunului avea să se încheie în curând, din cauza urgiei vremurilor, că arestările aveau să-i ajungă și pe ei din urmă. Trebuia să-și pregătească într-un fel copiii pen­tru ce urma. Și atunci s-a întâmplat o dramă. A venit Moș Crăciun, același ca mereu, în care eu continuam să cred nesmintit, deși îm­plinisem deja 11 ani. Și în timp ce-și desfășura ritualul, s-a deschis ușa și a apărut alt Moș Crăciun, mai înalt, care l-a acuzat pe primul că e un impostor și că i-a păcălit pe copiii de acolo atâția ani. Vechiul Moș și-a dat jos mantia ro­șie, și-a scos în tăcere că­ciula, și-a dez­lipit de pe față mus­tățile și barba albă, și a plecat din încăpere. Celor care în­ce­puseră să aibă îndoieli li s-au con­firmat, dar uite că mai exista un Moș Crăciun, mai exista o șansă ca miracolul să meargă mai departe.­ Și în timp ce noul Moș deschidea sacul cu cadouri, una dintre fetițe a izbucnit sfâșietor în plâns. Se zguduia de disperare. "Ce s-a-ntâmplat?" a între­bat-o cineva din apro­piere. "Ăștia sunt pantofii un­chiului meu!", a bâi­guit printre sughițuri. Atunci a început dezastrul pentru toți copiii. A fost atâta jale și nenorocire în seara aceea, eram cu toții devastați. Se prăbușea o lume. O lume a credințelor magice. Niciun copil nu s-a uitat la ce daruri primise. Iar eu m-am întors acasă cu gust de cenușă pe limbă, de parcă îmi mu­rise cineva.

"Comoara mea a fost iubirea părinților mei"

- Și tragediile au continuat. La scurt timp, tatăl dvs. a luat drumul pușcăriei și ați trăit ani de zile sărbătorile doar cu mama.

- Mama avea o încredere extraordinară că tata se va întoarce acasă curând, deși fusese condamnat la închisoare pe viață. Numai o mare iubire îți poate da asemenea certitudine. Niciodată, pe parcursul celor cinci ani și jumătate de detenție, mamei nu i se dăduse voie să-l viziteze. Dar în ciuda acestor lu­cruri, încerca să se păstreze frumoasă, să arate bine la venirea lui. Avea o tărie și un optimism extraor­dinar, un curaj pe care ni-l insufla și nouă. Pe de altă parte, și bunicile mele, care pierduseră tot, erau niște luptătoare. Bunicii paterne, soția poetului Ion Pillat, i se confiscaseră toate proprietățile și, după ce se întorsese dintr-un domiciliu forțat de 5 ani, se refu­giase în casa bunicii mele materne, într-o ca­me­ră de trecere. Iar bunica maternă își pierduse soțul în ­în­­chisoare. Într-o scrisoare către cumnata ei, Pia, ma­­ma îi povestea că în anii '50, de cumplită restriște, familia s-a agățat de mine ca să supra­vie­țuiască. Apariția mea pe lume le-a dat un sens care i-a făcut să uite dezastrul care începea în jurul lor. Mai târ­ziu, ne-am concentrat unii pe alții, pe iubirea dintre noi, fiindcă asta era sigură, era acolo. Co­moara mea a fost iubirea lor. Este extraordinar să te naști într-o familie armonioasă și unită.

- Unde locuiați în anii aceia?

- Refugiul nostru a fost casa bunicii din partea mamei, casă așezată pe o stradă în pantă care dădea în Calea Rahovei, pe locul unde azi se ridică Bi­blio­­­teca Națională din București. Era o casă bătrâ­nească vagon, cu o grădină frumoasă, străjuită de trei cas­tani. Din stradă, de pe trotuarul de vizavi, eram su­pravegheați de câte cineva, tot timpul. Și în scurtă vreme ne-au fost aduși și chiriași, fiindcă lo­cuința se naționalizase pe jumătate. Însă în ciuda faptului că trebuia să trecem unii prin camerele celorlalți, ca să ajungem la baie ori să ieșim în curte, nu ne simțeam deranjați. Re­lațiile dintre noi se catifelau în fața greutăților zilnice.

- Mai puteați să păstrați aceleași ritua­luri de Crăciun? Cum erau sărbătorile fără tata?

- De Crăciun, continuam să împodobim bră­duțul și să cântăm colinde. Bunica mea maternă era foarte pricepută și izbutea să facă minuni în bu­­cătărie, colaci și cozonaci din te miri ce in­gre­diente, fiindcă nu se găseau de nici unele. Erau vremuri austere, nu-mi aduc amin­te să fi mâncat vreo friptură în anii aceia. Iar cadourile de sub brad erau foarte modeste. N-am avut nicio pă­pu­șă, până când mi-a dat prin minte să înfăș în ba­tis­te și să legăn sticluțele de doctorii pe care le ter­mina bunica mea. Nu mân­cărurile sau da­rurile constituiau bună­ta­tea sărbătorii, ci partea aceea de tai­nă, starea de grație pe care o trăiam în iubire și așteptare.

"Dacă nu ne bucurăm că în noaptea de Crăciun s-a născut Iisus, Iisus nu se naște pentru noi"

- Ați reușit să o recuperați și mai târziu, după ce Moșul n-a mai venit?

- A durat un timp până când am putut să uit durerea lăsată de dispariția lui. Dar cu vremea, am înțeles că locul celui ab­sent nu era gol. Moșul dispă­ruse, dar ră­mă­sese în urma lui o pre­zență abstractă, un ceva sacru din care mi-am făcut rea­zem și țintă. Dincolo de Moș Crăciun e Dumnezeu. Asta e ceea ce suntem tentați să uităm, de fie­care dată când suntem cu­prinși de disperare. Moș Cră­ciun e doar o perdea de fum, care ne împiedică să ve­dem adevăratul miracol, acela al Naș­te­rii Dom­nului, care ne poate salva an de an. Dacă ră­mânem prizonieri în goana aceasta după bucate și după cadouri, mâncarea se consumă, da­ru­rile trec și-n urma lor rămâne doar pus­tiul, indi­ges­tia. Dacă nu ne bucurăm că în noap­tea de Cră­ciun s-a născut Iisus, Iisus nu se naște pen­tru noi. Și asta e cumplit. Miracolul ne ocolește, pen­tru că sun­tem uituci, bui­maci și somnolenți de îmbuibare. Doar veghea ne face să pătrundem taina Crăciu­nu­lui.

- Și totuși, Crăciunul e și o minunată ocazie de a ne aminti să dăruim. Uneori, darurile sunt fă­cute din suflet.

- Așa e, iar eu am înțeles asta de mică, de când, în Ajun de Moș Nicolae, făceam cu ajutorul bunicii un cozonăcel, pe care îl coceam cu mare grijă, anu­me pentru că Moșul venea flămând și, chiar dacă nu-l vedea nimeni, trebuia să găsească și el ceva bun de mâncat. Întocmai cum lui Moș Crăciun tre­buia să-i dăruim un colind sau o poezie.

- Vă mai amintiți cadoul care v-a impresionat cel mai mult?

- A venit abia după întoarcerea tatei. Fiindcă, după ce l-au arestat, eu am intrat într-un cenușiu fă­ră vârstă. Aveam 11 ani când a fost închis și 16 ani ju­mătate când a revenit. Atunci, la primul Crăciun petrecut după reîntoarcerea lui, cel mai frumos ca­dou a fost că mi s-a redat tinerețea. Mi-am adus din­tr-o dată aminte că sunt foarte tânără, parcă mă deș­teptam dintr-un lung somn, ca frumoasa din pă­du­rea adormită. M-am trezit dintr-o lungă amor­țeală și m-a apucat, așa, o bucurie nespusă, că totul se des­chide în fața mea.

"Prin mâna mamei zburase-un înger"

- Doamnă Monica Pillat, ne aflăm în micul dvs. apartament, printre mobile vechi din mai multe generații...

- Camera aceasta e ca o insulă, pe care Ro­bin­son a strâns tot ce a mai putut salva de pe epavă. De pildă, dulapul acesta breton religios, în care-și păs­trau preoții hainele, e cadoul de nuntă al părinților bu­nicului meu poet atunci când el s-a căsătorit cu bu­nica mea. Trebuie să aibă cel puțin 200 de ani. Bi­blio­teca cea mică din colț e a celuilalt bunic, auto­didact, e prima piesă de mobilier pe care și-a cum­părat-o, după ce a învățat să scrie și să citească sin­gur, la 17 ani. Sunt aici prinse pe zid și cele două far­furii japoneze pictate cu pești, din casa Măriuței Pillat, născută Brătianu. Tablourile bunicii mele, Maria Pillat-Brateș, fac pereții să viseze. Fotoliile ma­mei, în culori vișinii, au aparținut unei strămă­tuși. E un acasă al mai multor case, un loc care a ad­u­nat laolaltă tot felul de lucruri naufragiate. Ele dau stabilitate și statornicie Crăciunului, pe care îl aștept și pentru care mă primenesc.

- Și cum vine Crăciunul, aici, la vest de Bucu­rești?

- Vine treptat, cu același ritual pe care îl respect de zeci de ani. Începe cu drumul la cimitir unde, îm­preună cu soțul meu, duc crengi de brad și lumânări să le aprind la mormintele părinților și ale socrilor mei. N-aș putea împodobi bradul de acasă, dacă nu aș trece mai întâi pe la ei. Când eram mică, mă în­tre­bam mereu de ce bradul trebuie împodobit de Cră­ciun. Acum știu că, atunci când pui un glob, pui o amintire, când pui o beteală, pui o imagine de altă­dată. Cu fiecare glob îți amintești o întâmplare din viața ta, poate unul e primit în dar, poate altul a rămas de la o bunică. Eu am câteva globuri chiar de când eram copilă. Când pui podoabele, îți pui în brad tot trecutul. Fiecare gest al tău reia alte gesturi care erau ale celor de dinainte. Și cu cât ești mai în vârstă, cu atât ești mai bogat. Acum, Crăciunurile sunt mai prețioase decât atunci când eram copil, când nu aveam încă amintiri, când totul era proaspăt și se făcea sub ochii mei.

- Pare că trăiți de fiecare dată Crăciunul și pentru părinții dvs., care nu mai sunt.

- Nu, nu pentru ei, ci cu ei. Pentru mine, părinții mei nu au fost, ci sunt. Tatăl meu a murit exact pe 5 decembrie, în ajunul Sfântului Nicolae. Murind, mi-a deschis un orizont spiritual pe care nici nu-l bă­nuiam. Mi s-a deschis atunci o poartă spre din­co­lo și am înțeles că lucrurile nu încetează o dată cu moartea, ele doar trec în nevăzut. Iubirea, da, iu­bi­rea e secretul. Iubirea nu cunoaște opreliști, ea e pun­tea care leagă concretul de inefabil. Pentru mi­ne, această neîncetare dintre aici și acolo a fost da­rul meu de Moș Nicolae, la moartea tatei. Am simțit atunci că pot rămâne permanent în nevăzuta lui pre­zență. Poate că sunt privilegiată fiindcă îmi visez părinții foarte des. Dar suntem împreună și când sunt trează și când dorm. Ei continuă să fie parte din viața mea.

- Se spune că de Sărbători cerul se deschide și îngerii coboară și ei mai aproape de noi. I-ați simțit vreodată, doamnă Pillat?

- Noi uităm că suntem vegheați în fiecare mo­ment, nu doar în serile de Crăciun. Trebuie doar să ne gândim la ei, să îi chemăm și gândul nostru le va deschide ușa. Da, i-am simțit de câ­teva ori alături. Odată eram în bucătărie cu ca­narul meu. Tocmai îl hrănisem și mă uitam la el. A început să cânte și atunci am simțit cum trece o boare ca de înger prin trilul lui. Era ceva de din­colo. Altă dată, eram în tren, noaptea, mer­geam cu mama în vacanță spre Mânăstirea Vă­ratec. Picoteam și ea și-a trecut mâna prin părul meu. Am deschis imediat ochii, era mâna ei, dar printre degetele ei tocmai zburase un înger. S-a mai întâmplat o dată, când soțul meu era bolnav. Avea o artrită care-l împiedica să mear­gă. Venisem de la spitalul în care nu găsisem niciun loc să-l internez. Eram foarte necăjită și tot drumul spre casă Îl rugasem aprig pe Dumnezeu să-mi trimită un ajutor. Dar când mi-am scos haina în hol, deodată m-a cuprins o liniște de taină și o bucurie că totul va fi bine. I-am spus: "Să n-ai nicio grijă, eu simt că te faci bine." După amiază, a venit acasă doctorul care până atunci fu­sese mereu supărat că nu găsise lea­cul bolii. A intrat plin de veselie și mi-a zis: "Am venit, știu cum să-l vindec." Din ziua aceea a început să se facă bine.

"Când scriu, mă întâlnesc de fapt cu Dumnezeu"

- Cum sunt lucrurile astăzi? Ați mai avut ocazia să retrăiți starea aceea extraordinară din copilărie, emoția că sunteți părtașă la un miracol sau vârs­ta mai tocește și simțurile?

- Știți când revine starea aceea? Atunci când scriu. După ce tata a fost închis, am început să scriu poezie din dor de el, simțeam nevoia să vorbesc cu el în absența lui. Am continuat să scriu și după ce s-a întors, dar am scris altfel. Abia după ce părinții mei n-au mai fost, am scris pentru a-i regăsi. Însă acum, când scriu, ei sunt doar niște văluri de iubire în calea mea. Când scriu, mă întâlnesc de fapt cu Dumnezeu. Unii Îl ajung prin rugăciune, eu - prin scris, prin scara de cuvinte pe care urc. Dar nu mă mai uit în spate să văd cât am urcat, sunt atentă doar la treapta din fața mea.

- Și cum e să fii în fiecare clipă cu Dumnezeu?

- L-am întrebat odată pe Părintele Galeriu: "Părinte, cum ați reușiți să-L găsiți pe Dumnezeu și să-L păstrați?". Și părintele a zâmbit de naivitatea întrebării mele și a zis: "Pe Dumnezeu nu-L găsești ni­ciodată. Nu-L poți ține așa lângă tine". Să fii în fie­­care clipă cu Dumnezeu înseamnă să fii în fiecare clipă pe drum. Dumnezeu e o țintă în mișcare. Când crezi că L-ai găsit, a dispărut deja, când crezi că e cu tine, a și plecat. Dar dacă nu încetezi să Îl cauți, ești totdeauna cu El.