Steaua de Crăciun

Iarna pe uliță

Ulița copilăriei mele nu e mai lungă decât un zbor avântat de gâște. De câte ori au­zeau trenul pufăind pe podul de fier al Gilortului, gâștele noastre își luau zborul și aterizau în curtea bunicilor, la capătul celălalt al uliței. În zborul lor gălăgios, lăsau în urmă cinci case pe partea stân­gă și trei pe dreapta. Aș spune că ulița mea avea lungimea unui derdeluș. Pe care, într-o bună zi de Crăciun, și-a făcut apariția prima săniuță de fier din sat, adusă de tata. N-a fost de mirare, doar eram fiul unui petrolist de la SovRom, unde un sudor meșterea așa ceva pentru numai două sticle de vin. Pentru patru, un tâmplar de lângă gară ne-a încropit prima stea a copilăriei mele, din corpul unei site, cu șase colțuri, ciucuri de beteală și hârtie creponată și colac de lumânare din ceară de albine. Icoana Maicii Precista cu Pruncul era pictată pe o coală cerată, înconjurată de steluțe albastre și lipită în rotundul sitei cu pap de făină de grâu.
Ne-am înțeles ca Mitică, cel mai mare din echi­pa noastră de steliști, să poarte steaua tot tim­pul. Era un blond dintr-a șaptea, înalt și cu mers legănat, de rață; îi plăcea să ațâțe câinii și să-i spe­rie cu lanterna. Cântam cu el în timpul întâi, pri­mul vers, al treilea, al cincilea... În timpul doi, intrau Ion Păducel și Geni, colegi dintr-a patra, cu voci subțiri și prelungi, undu­ioa­se, de dom­ni­șoa­re. Nu ne făceam de râs nici în corul școlii, așa că re­pe­ti­țiile la stea n-au durat prea mult. Am în­vățat cele 12 cântece obli­ga­to­rii, să nu ne fa­cem de râs când ne-ar fi poruncit vreo gazdă să le zicem pe toate. Cu o zi înainte de Ajun, buni­cul Ilie era aproape gata cu opincuțele noi, bunica Floarea îmi proba pe umeri flanelul împletit la andrele, căruia-i lipseau doar mâ­necile.

* * *

A venit și seara cea mare. Prima seară cu steaua! Încotoșmănați în lână împletită de casă, fiecare cu ciomagul lui și chibrituri de rezervă în buzunare, am pornit din casă-n casă, ca să dăm ves­tea cea mare a Nașterii Domnului. Ningea în­vârtit, cu fulgi cât moș­moa­na. Cu zăpada până-n brâu, ținându-ne legați de capetele bâtelor, co­lindam întâi pe ulița noastră, să ne dregem gla­su­rile și să ne învățăm cu... sce­na. Aveam ga­rantate opt gazde. Mama ne-a dat un sfat: "Când simțiți că vă pierdeți, priviți la steaua aprinsă, urmăriți îngerașii în hăinuțele lor galbene, sărutați icoana în gând și o să vedeți că vă trece". Așa am făcut, dar tot ne-am încurcat și am luat-o de la început de două-trei ori, când ne cerea câte un bătrân să-i cântăm "Ceasul", cea mai lungă și mai grea stea.
Curând, nu mai simțeam ge­rul. Oprindu-ne la unchiul Vatică, am găsit țuica fier­binte pe sobă. Se bucura că-i tre­cem pragul și era musai să gus­tăm. O da­tă pe an era vo­ie. Și-apoi, cine ne ve­dea? Lucrător la pichet, la CFR, cu veșnica lui că­mașă-n pătrățele, cu laibărul de lână pe umeri, mă­car că soba se înroșise de atâtea lemne înde­sate cu vătraiul, fratele tatii cel mic părea fe­ricit să ne vadă. Se închina în fața icoanei de pe stea, făcea lampa mică să se vadă îngerii pe cerul al­bastru, și se așeza pe pat, lângă mama Manda, stră­bunica familiei, tanti Ileana și vărul Adrian. Rămânea cu fruntea în palme și ochii ațintiți la jocurile de lumini și la rotirea stelei manevrate cu meșteșug de Mitică, suspinând și oftând. Plata finală pentru "steliști": 5 lei.

* * *

Câinii satului nu dormeau deloc în noaptea Ajunului. Prin tradiție, la noi nu se doarme în această noapte, așa că nu ne era teamă să strigăm. Ne plăcea să ne oprim la casele cu mirosuri plă­cute. La vecinul Gruia te amețeau izurile de afu­mătură, de piper fiert în țuică, de foi de dafin scufun­date-n oala cu sarmale. Gruia și nevasta lui, Anu­ța, plângeau la cântările noas­­tre. Cu mâinile crăpate, par­că tăiate cu toporul, veteran de la Cotul Donului, bătrânul ne oprea printre lacrimi: "Stați, taică, mai odihniți-vă. Mă prind amintirile ca niște cârcei. Mă doare inima. Naș­terea Domnului să ne fie cu fo­los"! Turna vin și aducea nuci... La vecina Lucica lui Dol­cu, ne aș­tepta fiul ei, Dan, cu o funie de ceapă ro­șie și slănină în saramură, cu vin alb "de la Co­coana", cu pere murate-n țuică și cârnați fierți în untură.
Nu uitam să-i colindăm pe bunicul Ilie și pe bu­nica Floarea. La ei ne opream spre ziuă. Și aco­lo mirosea frumos: sarmale în foi de viță, cozonac cu nucă, zăbic cu smântână și "ouă de berbece" cu mălai în țest. Câteodată, îl găseam pe Țăpurin în vizită la ei. Țăpurin era omul cu ace în tălpi, care se urca cât ai clipi pe stâlpii de te­legraf și în pluțile cele mai înalte. Îi plăcea să ne asculte și să ne plătească discret, cu felii de crap afumat adus de la București, din spatele Gării de Nord...

* * *

Venea vremea să ne oprim. Mama ne aștepta cu tot rodul muncii ei de trei zile: toate ale por­cului, toate ale vițelului, toate ale curcanului. Ne aștepta cu cel mai bun cozonac stropit cu pulbere de nucă, ne îmbia cu caltaboși vineții și azimă coap­tă pe plită. Într-un colț, lângă icoană, ne luau ochii o crenguță de brad și câteva globuri roșii. Ne scoteam ghetele ude și hainele jilave și, îna­inte de a cădea laolaltă, parcă secerați, cu capul pe masa cu bunătăți, dădeam glas singurului cân­tec de stea pe care îl mai puteam îngâna: "Seara de-astă seară este-o seară foarte mare/ Căci în seara lui Crăciun s-a născut și Fiul Bun..."