Poveştile Marii Uniri - AVRAM IANCU

- Românii ardeleni n-au avut domnitori, precum muntenii şi moldovenii. Cu ţara ocupată de unguri şi austrieci, ei au avut doar idoli naţionali, luptători pentru libertate: Horea şi Avram Iancu. Primul a murit zdrobit de roată, al doilea - de suferinţa visului neîmplinit. Pe amândoi, moţii îi cinstesc ca pe sfinţi, prinzându-le portretele în perete, lângă Hristos -

Arhanghelul din Piaţa Blajului

Puhoi de români se strânge la Blaj, în primăvara lui 1848, ignorând orice avertisment de la comân­duire. Satele din Ardeal sunt umplute cu spânzu­rători, iar ameninţarea primelor execuţii bântuie ca o negură peste plaiuri. Auto­rităţile maghiare decre­tează starea de asediu, ţăranii răz­vrătiţi sunt aruncaţi în lan­ţuri, studenţi şi preoţi de vază sunt arestaţi, iar liderii românilor, vânaţi peste tot, pentru a fi prinşi şi pedepsiţi exemplar. Dar oamenii simt că a venit momentul libertă­ţii Ardealului şi vin cu zecile de mii, în inima Transil­vaniei, să-şi ceară drep­turile. Nicicând nu se mai po­meni­se o asemenea adunare na­ţio­­nală! Toate punctele car­di­nale erau pline de oameni care coborau, ca nişte râuri de munte, spre Blaj. Dar, brusc, pe Câmpul Libertăţii se lasă o linişte grea. De un­deva se auzea tropot mare, de cai, şi sunete lungi de bucium. La scurtă vreme, 2000 de moţi, toţi că­lări, înarmaţi cu lănci şi îmbrăcaţi în straiele lor popu­lare, îşi fac apariţia în mulţime. În fruntea lor, frumos şi mândru, îmbrăcat în cojoc albastru, cu pălărie neagră cu pene de cocoş şi două pistoale la chimir, un tânăr de doar 24 de ani: Avram Iancu din Vidra de Sus! Călare pe-un cal alb, seamănă cu un arhanghel al dreptăţii. De un sfert de veac, de la intra­­rea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, niciun alt român nu-şi făcuse o apariţie mai triumfală în Tran­silvania!
"În figura lui nu ştiai ce să desluşeşti mai întâi: blândeţea dintr-o icoană de apostol sau asprimea unui însângerat. Se îmbinau deopotrivă şi una, şi alta, şi privirile lui luceau vii ca o cercetare a ini­milor ce se frământau spre lumină. Însufleţirea poporului era de nedescris!". Din primul moment, Iancu devine întruchiparea conducătorului aşteptat de generaţii de ardelenii oropsiţi.
"Uitaţi-vă pe câmp, suntem mulţi precum cu­curuzul brazilor, suntem mulţi şi tari, că Dumnezeu e cu noi!", tună cuvintele lui Avram Iancu. Cu la­crimi în ochi şi cu nădejde aprinsă din nou în suflet, mulţimea răspunde într-un singur cuvânt: "Noi vrem să ne unim cu Ţara!".

"Craiul"

Câteva săptămâni mai târziu, după ce aboliseră cu de la sine putere iobăgia în Apuseni, refuzând muncile pentru nobilime, 10.000 de moţi, organizaţi de-acum milităreşte, pe legiuni, ca armata ro­mană, revin la Blaj, ca să-şi susţină, cu şi mai multă forţă, cauza. În întâmpinarea lor a ieşit tot Blajul, cu mic, cu mare, oameni de rând, pro­fesori şi ca­no­nici lao­lal­tă. În fruntea mo­ţilor era Iancu însuşi, "Ghine­ralul", cum îi ziceau oamenii, îm­brăcat în port ţărănesc, cu căciula-i "roti­lată", cu pistoale grele la brâu şi cu manta albă.
"Moţii considerau ordinele sale sfinte. Ştia să provoace şi să întreţină necontenit simţă­mintele legăturii puternice şi ale iubirii prin fapte pururea noi. Apărea între ai săi, întotdeauna mai strălucitor decât alţii, astfel că îl adorau ca fermecaţi, cu toate că ştia să-i ţină în frâu. Încre­derea aceasta şi-a câştiga-o prin caracterul său, prin judecăţile drep­te, prin sfatul, ţinuta şi în­văţă­turile pe care le îm­prăş­tia. Avea ceva în fiinţa lui, o ţinută inaccesibilă cama­razilor, o grandeţe pen­tru care era numit «Crai» de că­tre ai săi". Nu e o amin­ti­re de tinereţe de prin scrie­rile lui, a vreunui tovarăş apro­piat, nici vreun frag­ment exaltat din opera lui Nicolae Iorga. Por­tretul îi aparţine unui ofiţer ungur, scăpat cu greu în viaţă, din bă­tăliile pentru Apuseni. Pretutindeni în Ar­deal, mulţimea îl sorbea cu ochii pe Avram Iancu, iar moţii, călcând apăsat, mereu în urma lui, erau mândri nevoie mare că îl urmează. În­so­ţindu-l ade­sea, pe jos, pe Iancu, profesorul Bengescu, renu­mitul dascăl de cântări patriotice din Blaj, intona în gura mare cel mai drag marş al vremii: "As­tăzi cu bucurie, românilor veniţi/ Pe Iancu în câmpie cu toţi să-l însoţiţi!". În numai câteva săptă­mâni, tânărul avocat, în vâr­stă de 24 de ani, şcolit la Cluj avea deja aura unui erou naţio­nal!

Student la Cluj

Pentru cei care îl ştiu de la Cluj, unde făcuse liceul piarist, apoi studiase Filosofia şi Dreptul, nu e nicio surpriză că tânărul Avram Iancu impre­sio­nează încă de la pri­ma sa apariţie publică, în aprilie 1848, pe Câmpul Libertăţii de la Blaj. Iancu era mereu prezent acolo unde era simţire românească, mereu săritor când unul dintre ai lui era în nevoie, dădea nu doar bani şi merinde dar şi cămaşa de pe el, dacă întâlnea un stu­dent român amărât. Amicii îl descriu ca având o fire veselă şi blajină. Însă "Doamne feri!" să-şi sim­tă, cumva, batjocorit nea­mul: toţi mărturisesc că atunci riposta neîndurător. Chiar centrul Clujului a fost scena unei astfel de riposte, povestită cu farmec de un bun prieten. "L-am aflat într-un grup de ti­neri, certându-se cu câţiva colegi unguri. Răzbind până la el, l-am în­trebat: «Ce-i Iancule? Ce vreu aceştia să-ţi facă?». Iancu răspunse cu aprindere: «Auzi, Şuluţ? Ăştia nu vreu să creadă că Ioan Hu­niade Corvinul şi fiul său, craiul Matia, au fost neam de român!». Un secui strigă: «Cum se fie rumuni, dache fost un­guri?»". "Numa' asta e?", strigă Şuluţ cu inima uşu­rată. "Bată-te norocul, Iancule! Dar lasă-i dracu pe toţi! Numa' eu cre­deam că doară ei ar fi vrut să te bată". "Ian, să vree! Că eu nu mă tem de ei, de toţi câţi sunt aici!". "Un alt student, Iojica, adau­se: «Rumun fost Huniadi, cum eu sunt!». «Da, întoarse Iancu, tu grăieşti adevărul, pentru că şi tu eşti român!»". Nu erau puţini, în epocă, "ştudinţii" români care în­cer­­cau să-şi facă loc cu coatele în lumea "bună", ungurească, a Clu­jului. Deşi avea destui prieteni prin­tre "mag­na­ţii" Clujului, Iancu pre­fera cercurile româneşti. Mulţi din­tre colegii săi de şcoală, cărora le câştigase de la bun început încrede­rea prin felul lui de a fi, îl vor urma, de altfel, în lupta sa politică şi militară din 1848...".

Pe uliţa satului

Cu aerul lor livresc, uşor preţios, din alte vremuri, amintirile studenţiei de la Cluj a lui Avram Iancu par în­tâmplări uşor vetuste. Dar de cum coteşti, înainte de Câmpeni, pe partea cealaltă a Arie­­şului, amintirile oamenilor sunt mult mai fier­binţi, mult mai proaspete, de parcă nu s-ar fi întâm­plat acum aproape două sute de ani, ci acum câteva veri. Pe dreapta cum intri în Vidra e "Bise­rica din Ciungi", biserica veche de piatră, de pe la 1200, în care a fost botezat Avrămuţ. Tânărul preot Andrei Bâldea mă întâmpină în poarta bisericii, cu un pui de moţ în braţe. Îmi vorbeşte molcom - de parcă i-ar citi copilului dintr-o carte de pilde - des­pre bi­se­rica în care Iancu a fost creştinat şi în care ve­nea adesea, căci îi plăcea tare să ţină isonul canto­rului şi să citească el însuşi, cu glasul lui tunător, de avo­cat, "Tatăl nostru", la Sfânta Liturghie, sub privirile mute de admiraţie ale moţilor săi. Pe stân­ga, cum intri în biserică, Iancu e pictat în chip de arhanghel. Ca şi Horea, Iancu e icoană vie în Ţara Moţilor...
La doi paşi de biserica din Ciungi, pe stânga drumului, vechea casă a familiei Iancu, recent reno­vată, pare că încă îl aşteaptă de la şcoală pe copilul zvăpăiat care era Avrămuţ. "Aşa cum noi, ardelenii, suntem un pic altfel decât restul românilor, apăi tot aşe, şi noi, moţii, suntem într-un fel anume, mai cu moţ decât ardelenii. Aşa era şi Avrămuţ", îmi spu­ne, toată un zâmbet, doamna Viorica Trifuţ. E bucu­roasă că-i calc în curte şi c-o rog să-mi povestească un pic despre Avrămuţ, în felul ei mămos, aproape cântat, care a cucerit generaţii întregi de români care au călcat pe urmele "Crăişorului Munţilor". Doamna Viorica a fost ani de zile, până la pensio­nare, ghidul casei me­moriale a lui Avram Iancu, din comuna care acum poartă nu­mele eroului. De sus, de pe deal, din curtea casei sale, vede tocmai în curtea casei lui A­vram Iancu. Ne aşe­zăm într-un loc bun, pe nişte lemne, şi privim spre malul Arieşului Mic, care curgea chiar prin spatele curţii. "Ştiu de la bunicul tot felul de poveşti despre Avrămuţ. Bunicul le aflase de la o bătrână de 100 de ani, care îl prinsese încă mic. Zice că purta tot timpul o pălărioară frumoasă, era vesel şi vioi, clo­coteau în el viaţa şi sănătatea. Era prins în toate jocurile, nimeni n-avea minge de cârpe ca a lui şi nimeni n-o bătea mai bine... Dar, cel mai mult dintre toate, îi plă­cea la pes­cuit", îmi spune doam­na Viorica. "Într-o zi, era cu co­piii din sat. El pescuia, în trea­ba lui, ceilalţi copii se scăldau în apa de la moara Inceştilor. La un moment dat, cu toţii se sperie, un copil e cât pe ce să se înece. Nimeni nu ştie ce să facă, până când, calm, stăpân pe el, apare Avrămuţ, îi întinde copilului băţul de la undiţă şi-l trage afară. Cam aşa copil era Avrămuţ! Conducător încă de pe atunci".
Avrămuţ era primul şi la şcoală. Doamna Vio­rica mă trimite să văd cu ochii mei re­gistrele păs­trate cu sfinţenie în muzeul memorial. Se spu­ne că la examenul de "ab­sol­vire" al şcolii din satul Nea­gra, fruntaşii locului, încân­taţi de răspunsurile învăţăce­lului, l-au cinstit cu câţiva gal­beni. Avrămuţ nici n-a vrut să audă de aşa ceva. Când, după multe stăruinţe, a luat galbenii, i-a strecurat ime­diat în buzunarul dască­lu­lui său: "Nu mi se cu­vine mie, ci învăţătorului meu această cinste!".

La casa lui Horea

Sunt sute de amintiri cu şi despre Avră­muţ, iar cele mai frumoase, sunt cele culese de la oamenii simpli care l-au întâl­nit. Sunt atât de multe, încât biografia marelui erou poate fi scrisă numai şi nu­mai din în­semnările celor care l-au cu­nos­cut şi din tradiţiile păs­trate pe Valea Arieşului, din gene­raţie în generaţie. Sunt amintiri curate, au o limpe­zime, un grai şi-un drag care scapă, inevitabil, rigorii isto­rice. În unele vezi văpăia din sufletul tână­rului răzvrătit de mai târziu, în altele găseşti maturitatea lui precoce, în altele admiri cu­rajul şi stăpânirea de sine, în altele simţi che­marea pentru destinul de mai târziu: chema­rea sângelui.
"Într-o seară, Avrămuţ nu era acasă. Pă­rinţii îl aşteptau cu mâncarea şi el nu sosi. Ieşiră în sat şi îl strigară pe nume «Avrămuţ! Avrămuţ!». De nicăieri răspuns nu veni. Pă­rinţii şi vecinii umblară mai pe departe de sat şi-l tot strigară. Maria începu a-l plânge, ca şi când ar fi murit. A venit acasă abia ziua urmă­toare, vesel ca întotdeauna. «Da' unde ai fost, măi copile?». «La Horea, mamă, la Al­bac! În Albac, la casa lui Horea. Popa mi-o povestit cum o fost cu Horea şi cu Cloşca şi cu Crişan şi am vrut să văd cu ochii mei. Mare căpitan şi împărat o fost Horea!»".

Prăpădul

Pornesc la pas, din Avram Iancu, pe Valea Arie­şului Mic, pe urmele "Crăişo­rului". E o zi mo­horâtă în Apuseni, norii stau jos, parcă pituliţi printre brazii cei înalţi, iar lumea trebăluieşte tăcută prin curţi şi pe câm­puri. În liniştea du­pă-amiezei, sub ce­rul toamnei, culorile simple şi ordinea molcomă a Apuse­nilor par încă mai limpezi. Acum mai bine de 150 de ani, dealurile şi văile as­tea, peste care pacea pare să stăpânească de când lu­mea, fier­beau a re­voltă... A­vram Iancu e la Sibiu, unde dez­bate, alături de frun­taşii români, ultime­le evoluţii politice din Transilvania: gu­ver­nul ungar de la Cluj decretase uni­rea Transil­vaniei cu Ungaria, fără să ţină seama de românii majori­tari. Acolo, la Sibiu, în fierbinţeala acelui moment, Ian­cu află des­pre cri­mele de la Mihalţ, satul care a dat pri­mii martiri români în timpul Revoluţiei din 1848-1849. E cu greu oprit să nu se ridice ime­diat la lup­tă, dar primeşte accep­tul de a începe înarmarea moţilor. În septembrie '48, par­ticipă, în fruntea a 6.000 de moţi înar­maţi şi discipli­naţi, la o nouă Adunare Na­ţională la Blaj. Cere încetarea persecuţiilor împotriva ro­mâ­nilor şi refuză unirea Transil­vaniei cu Ungaria, care ar fi însemnat, prac­tic, dispariţia naţiunii române din Ardeal. La rândul lor, liderii maghiari le transmit românilor să nu se opună revoluţiei maghiare şi Ungariei, cei care se vor opune urmând să fie omorâţi, iar averile lor confiscate. "U­nirea sau moar­tea!", suna ul­timatu­mul liderilor ma­ghiari pen­tru liderii românilor. În frun­­te cu Avram Iancu, cu toţii s-au arătat atunci gata să lup­te, alături de Austria, pen­tru cauza românismului.

Oraşul martirilor

Aşezat în inima Apu­se­nilor, Abrudul a fost punctul-cheie al evenimentelor revo­luţionare din 1849. Trei bătălii crâncene s-au purtat aici, între revoluţionarii ma­ghiari şi contra-revoluţio­narii ro­mâni, care au ales să sprijine Împărăţia de la Viena, în schimbul dreptu­rilor la care visau de sute de ani. Abrudul a fost trecut prin foc şi sabie, de ambele tabere, dar trupele conduse de Avram Iancu au în­vins de fiecare dată. Cicatricile războiului se văd şi azi în centrul vechi al oraşului. Un veritabil oraş-martir: la fiecare pas, o plăcuţă, o clădire, un bust sau o biserică amintesc de un sacrificiu, de o sufe­rinţă, de o faptă de eroism, bustul tribunului Ion Bu­teanu, căzut în mâinile duşmanilor, după prima bătălie pentru Abrud, biserica în care au avut loc tratativele de pace eşuate înainte de începe­rea aces­tei lupte, casa în care a fost ucis un alt tribun de-al lui Avram Iancu, Petru Dobra... În mijlocul pieţei tronează bustul lui Avram Iancu, privind în zare spre munţii din care coborâse odinioară în fruntea legiunilor sale. "Ridicat în me­moria celui care a fost «Craiul Munţilor»", au scris pe soclu, simplu, moţii lui Iancu.
Un grup de tineri mă con­duc dintr-un capăt în altul al Abrudului. Sunt mândri să vor­bească despre oraşul lor şi des­pre faptele de vitejie ale lui Ian­cu. Îşi lasă baltă toată treaba în miezul zilei, insistând, pe un ton cât se poate de serios, că pentru un moţ, a servi cauza "Crăişorului" e prima obligaţie de serviciu. Pe oricine întrebi cine e Avram Iancu - de la copilul de şcoală generală până la bătrânii care i-au mai prins pe cei ce-l cunoscuseră aievea - îţi va răspunde acelaşi lucru: "Avram Iancu e strămo­şul meu". Ca şi cum un neam întreg s-ar fi născut atunci, în Apuseni, în toiul luptelor pentru libertate. "Dar chiar aşa şi e, să ştiţi... Povestea lui Iancu e povestea familiilor noastre. Oricum mergi pe arbo­rele genealogic, dai peste cineva care a avut o legă­tură cu Avram Iancu, dai peste cineva care l-a găz­duit, l-a cunoscut ori a luptat alături de el", îmi spune Marcel, unul dintre tinerii care mă conduc prin oraş.

Dragoste la vreme de război

Câteva case vechi, de secol XIX, mai amintesc şi azi, în Abrud, de perioada de domnie a "Crăişo­rului" Iancu. Mi-l imaginez prin vreun han bine ascuns, alături de tribunii săi, în săptămânile de acal­mie dintre lupte, depănând amintiri de studen­ţie, la ceas de seară. Uneori, în momentele sale de efuziune, în preajma intimilor săi, Iancu se mai lăsa descosit. Într-una dintre aceste seri, la un pahar de vin, va fi povestit Iancu despre prima sa mare iubire, Tilda Oblateck, fiica unui director de mină din Apuseni şi sora unui bun prieten de şcoală de la Cluj. Cu patosul doinelor sale, Iancu le povestea mesenilor că "nu este râu mai limpede ca Arieşul, popor mai frumos şi mai bun decât moţul, soldaţi mai voinici ca vidrenii şi nici femei mai frumoase ca bu­ciu­manele".
Sunt legende cum că şi unguroaicele Vida Fani şi Ignaz Kalcher i-ar fi făcut şi ele ochi dulci "Cra­iului". Dar, dintre toate istoriile despre Iancu, cea mai dramatică şi mai aventuroasă, desprinsă, parcă, din romanele de capă şi spadă, o are în prim-plan pe abrudeanca Farkas Hani, o frumuseţe după care tânjea tot oraşul. Fiică a unui notabil maghiar, aceasta întruneşte con­sensul biografilor lui "Avră­muţ", care o consideră o prietenă deosebit de dragă inimii sale, ba chiar "înger păzitor" al eroului Apu­se­ni­lor. Hani, care avea doar 15 ani în momentul înfiripării iubirii dintre ea şi Avram Iancu, e cea care îl salvează pe eroul moţilor în cel mai greu moment al vieţii sale, în mai 1849. Atunci, în tim­pul unui armistiţiu agreat între Iancu şi maghiari, maiorul Hatvani intră pe neaşteptate în Abrud, pentru a-i da lovi­tura fatală liderului românilor. Aflând că trupele de honvezi se apropie de oraş, Hani îl în­ştiiţea­ză numaidecât pe Iancu şi-l conduce prin grădina din spatele casei, unde era pripo­nit calul acestuia, ca să fugă cât mai degrabă. "Spre deo­se­bire de câţiva dintre tribunii lui cei mai apropiaţi, Avram Iancu reuşeşte să scape din capcana întinsă de Hatvani. Se salvează în ultima clipă, părăsind Abru­dul spre Câm­peni, unde va or­ga­niza recu­cerirea oraşului".

Nimbul "naţiunei"

În 1850, când părăseşte pen­tru prima oară Ardealul natal pentru a merge la Viena, la Îm­părat, ca să revendice drepturile promise românilor săi, Avram Iancu e în culmea gloriei. La numai 26 de ani, are deja în spate o fulminantă carieră politi­că şi militară. Din toamna lui 1848, când îşi pre­găteşte glotaşii pentru luptă, şi până prin 1850, când, cu lacrimi în ochi, ultimii săi legionari depun de bună voie armele în faţa promisiunilor perfide ale Împă­ră­ţiei habsburgice, în micul ţinut de pe plaiurile Apusenilor, românii îşi impun legea şi o apără cu arma în mână, în faţa atacurilor furibunde ale celor care forţau alipirea Ardealului la Ungaria, sfidând - nu doar doleanţele, ci însăşi existenţa naţiunii române. În calitatea sa de prefect de Abrud, recu­noscut ca atare de Împăratul Franz Josef, Avram Iancu e, prin forţa armelor, conducătorul "de facto" al Apusenilor. Iar vestea faptelor sale de vitejie, a calită­ţilor de lider şi a judecăţii sale drepte în mo­mentele fierbinţi ale crâncenului război civil care-i opu­nea pe români trupelor revo­luţionare maghiare, face repede înconjurul Europei.
La Viena, Iancu e în atenţia tu­tu­ror. E şicanat de presa ad­versă intereselor ardelenilor, e ţinta spio­nilor şi a diversioniştilor şi, în acelaşi timp, spe­ranţa ultimă a liderilor politici români din Transil­vania. Ca unul care trăgea şi el nădejde că forţa şi şarmul lui Avram Iancu îi vor convinge pe oamenii stăpâ­nirii să le dea românilor drepturile promise, epis­copul Andrei Şaguna - om umblat prin lume - îl sfătuieşte pe tânărul moţ în legătură cu şederea sa în capitala Imperiului. "Domnule Iancu, d-ta eşti un mare bărbat al românilor, du-te şi ia, la Hotelul «Munsch» sau la altul, patru-cinci odăi în chirie pe opt zile şi-ţi pune un lacheu livrat la uşe, apoi apucă-te, bine îmbrăcat într-un fiacăr, şi începe a face vizite, de la preşedintele ministerial până la cel de pe urmă ministru, apoi pe la coman­dan­ţii supremi militari şi le spune că «Eu sunt Iancu!»; apoi, întorcându-te în quartir, aşteaptă de la ei contravizite, până în opt zile, iar a opta zi, fă-te nevă­zut, căci numai aşa îţi vei sus­ţine nimbul d-tale şi al naţiu­nei"... Epistola lui Şaguna dez­văluie, în toată splendoarea sa, aura legendară care-l învă­luia pe Avram Iancu în capi­tala Impe­riului, după înche­ierea luptelor din Apuseni!
Iancu stă mai multe luni la Viena. Dar răsplata Împăra­tului pentru ajutorul dat de români armatei austriece nu îl mulţumeşte deloc. În 1852, Franz Josef face o vizită în Transilvania şi se abate prin Ţara Moţi­lor, pentru a se vedea cu Iancu. Iancu nu vine la întâlnire, iar apoi refuză, sistematic, orice decoraţii sau slujbe guverna­men­tale, pentru meri­tele din timpul revoluţiei.

Testamentul

În casa lui Avram Iancu de la Inceşti, lumea intră cu sfială, ca-ntr-o biserică veche. "Chiar pe aici a călcat Iancu?", o întreabă oamenii pe doamna Viorica Trifuţ. Doamna Viorica le povesteşte des­pre Avrămuţ cel mic, le arată caietele cu cali­ficative excelente, le arată portretele de tinereţe, scri­sorile elegante, cu caligrafie şi tâlc de avocat, le arată săbiile şi pistoalele sale ţifraşe şi-apoi, în final, îi duce pe oaspeţi, mulţi veniţi de dincolo de Carpaţi, la testamentul lui Iancu de la 1850, înrămat ca o icoană veche, în "casa bună". Citeşte cu vocea ei caldă cuvintele lui Iancu, iar lumea, fără ex­cepţie, începe să lăcrimeze. "N-a fost om să nu lase o la­crimă la testamentul lui Iancu! Nu ai cum! Cel mai mult mă impresionează cât e de iubit Iancu în Muntenia şi în Moldova. Eu le zic tot timpul că e eroul nostru, al moţilor, iar lumea îmi răspunde că nu, că e eroul tuturor româ­ni­lor...", îmi povesteşte doamna Viorica, şi-apoi îmi citeşte şi mie "Testa­mentul lui Iancu". "Unicul dor al vieţii mele fiind ca se-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care, după puteri, am şi lucrat (...) cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa aduse se preface în nimic. Nu ştiu câte zile mai pot avea, un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur; voiesc dară şi hotărât dispun ca, după moartea mea, toată averea mea mişcă­toare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunei, pentru ajutor la înfiin­ţarea unei academii de drep­turi, crezând că lup­tătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunei mele.
Câmpeni, 20 Dec. v. 1850. Avram Iancu
m. pr. adv. şi Em. Prefect".

Umbra lui Iancu

Dezamăgirile de după evenimentele lui 1849 îl rup total pe Avram Iancu şi de am­biţiile de luptător politic, şi de im­pulsurile sentimentale ale tinereţii. Ce să-şi mai dorească de la viaţă un om care îşi scrie testamentul la 26 de ani, la doar un an după ce Farkas Hani îl va fi sărutat şi îi va fi promis iu­bire veşnică, sub arcada porţii din spatele casei?
După Testamentul din 1850, Ian­cu a fost, mai bine de două decenii, un martor neputincios al pro­priei sale legende. Anii de după sfârşitul revoluţiei n-au fost decât o lungă şi mută pribegie în tovără­şia celui care fusese cândva. Două decenii în care, tot mai sfârşit şi tot mai dezamăgit, l-a urmărit neclin­tit, pas cu pas, pre­tutindeni prin satele şi târgurile Apu­senilor, ca un legionar credincios, pe le­gen­darul Avram Iancu, fiul de iobagi şcolit la Cluj, care a luat în propriile mâini soarta luptei pentru dreptu­rile românilor transilvăneni.
"Eu sunt doar umbra lui Avram Iancu", le spu­nea, umil şi melan­colic, doinaşul îm­brăcat sărăcă­cios, din col­ţurile de birt în care se retră­gea - să nu deranjeze pe ni­meni - când moţii lui ve­neau să-l salute şi să-l cinstească, aşa cum se cuvenea să faci când îl întâlneai pe cel care, pe drept cuvânt, era văzut de toţi drept "CrăişorulMunţilor". "Eu nu sunt Avram Iancu... Sunt doar umbra lui", le re­peta, cu voce stinsă, celor veniţi să vadă pe viu le­genda Apusenilor. Apoi îşi lua flu­ierul şi zicea o doină de jale, înce­ţoşând în lacrimi de ne­pu­tinţă ochii celor ce-l pri­veau. 20 de ani a însoţit, fidel ca o umbră, legenda marelui Iancu prin tot Ardealul. Legenda creştea cu fiecare an, în timp ce el, moţul pribeag, se stingea cu fiecare zi, cu fiecare pas. Până când, în septem­brie 1872, umbra lui a pierit în noap­te şi a rămas doar legen­da. Le­genda marelui Iancu.