Părintele Constantin Sturzu este una dintre figurile luminoase ale Iaşiului. Mereu cu zâmbetul pe buze şi cu vorba aşezată, s-a făcut preţuit şi îndrăgit atât de clerici, cât şi de mireni. La parohia Talpalari pe care o păstoreşte, a reuşit să închege o frumoasă comunitate de creştini, majoritatea tineri intelectuali. Poate şi pentru că el însuşi este un intelectual de rasă, dublu licenţiat în Filosofie şi Teologie şi doctor în Filosofie. De asemenea, este unul dintre fondatorii ziarului "Lumina", al Bisericii Ortodoxe Române, şi al Editurii Doxologia, a Mitropoliei Moldovei, pe care a şi condus-o timp de cinci ani.
Ca purtător de cuvânt al Mitropoliei Moldovei, de vreo 15 ani încoace, a construit o foarte bună relaţie cu presa, pe care o consideră parte a familiei sale. După toate acestea, inima l-a împins către o nouă provocare. Şi a fost, vreme de un an (1 septembrie 2016 - 18 septembrie 2017), preot misionar şi director al Centrului Misionar Pastoral "Sfânta Cuvioasă Parascheva" de la Vilaller, Spania. O experienţă care i-a descoperit realitatea creştinismului din Occident şi din rândurile românilor ajunşi acolo de voie, de nevoie.
"Mă rog ca Dumnezeu să asculte şi să vorbească prin mine"
- Preacucernice părinte, vi s-a dus vestea în ţară că aveţi o parohie specială la Talpalari. Prin ce este ea deosebită?
- Nu facem nimic altceva decât ne cheamă misiunea: slujbe, spovedanie, împărtăşanie, milostenie... E drept că toate acestea se fac cu o anume intensitate, care poate veni din faptul că la Talpalari suntem o comunitate atipică: şi parohie, şi mânăstire. Fără să ne amestecăm, conlucrăm. Slujbele şi anumite activităţi sociale le facem împreună, facem Sfânta Liturghie de câteva ori pe săptămână, biserica e deschisă tot timpul. Maica stareţă Siluana Vlad locuieşte aproape de casa parohială, la Centrul de consiliere şi formare "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil", şi suntem într-o permanentă consultare şi în acelaşi duh. Desigur, dacă nu ştii să ţii echilibrul, poţi cădea fie într-o parte, fie în alta. Mirenii nu pot fi precum călugării şi nici monahii nu se cade să fie ca mirenii. Nu e uşor, dar Dumnezeu ne-a ajutat să găsim cel mai potrivit mod de a lucra împreună, pentru folosul duhovnicesc al tuturor. Ce ne defineşte cel mai bine este că spovedania şi împărtăşania se fac continuu. Trăim o viaţă în Hristos centrată euharistic, dar totul în baza unei lucrări lăuntrice. Că nu ne putem împărtăşi oricum. Exersăm tăcerea, pentru concentrare mistică, organizăm şi conferinţe, seminarii şi drumeţii pe munte, pelerinaje... Căutăm să fim cât mai mult împreună şi în comuniune mistică.
- Deşi sunteţi un duhovnic destul de tânăr, aveţi mulţi ucenici. Cum anume îi atrageţi?
- S-ar putea să îi aducă spre mine felul în care îmi îndeplinesc rolul. În scaunul de spovedanie nu mă aşez eu, cu personalitatea, educaţia, gândurile şi judecăţile mele, ci mă aşez ca vas al Duhului Sfânt. Sau, cel puţin asta încerc să fac: să fiu canal de comunicare; nu cel care primeşte, nu cel care dă, ci firul de curent prin care trece Cuvântul. Mă rog ca Dumnezeu să asculte şi să vorbească prin mine. Şi, deseori, am văzut că Dumnezeu dă cuvânt adaptat fiecăruia. Sunt şi eu uimit de ce răspunsuri primesc de Sus. Sunt unele teme asupra cărora n-am meditat niciodată. E clar că răspunsurile sunt de la Dumnezeu, nu de la mine.
"Hotărârea de a deveni preot misionar a supărat multe duhuri necurate, care au tăbărât pe mine"
Catedrala Mitropoliei din Iaşi
- Aproape un an de zile am cumpănit unde să merg. Aveam mai multe opţiuni. Am luat în calcul şi alte ţări, am vizitat şi Vilaller, la recomandarea unui prieten. Episcopia Ortodoxă Română a Spaniei şi Portugaliei voia să facă acolo o mânăstire, dar nu reuşise, după trei ani, să aibă nici măcar o soră. Eu aveam vreo trei ucenice care voiau să intre în mânăstire, dar nu aveam unde să le îndrum, că la maica Siluana, la Talpalari, nu mai era loc... Am zis să mergem o vreme la Vilaller, ca să ajutăm să se închege şi o obşte, şi un Centru Misionar. PS Timotei m-a numit director al Centrului Misionar Pastoral "Sfânta Cuvioasă Parascheva" şi duhovnic al mânăstirii ortodoxe Vilaller.
- Cum a fost începutul acestei misiuni?
- Am suferit un şoc. Primele săptămâni au fost cele mai grele. Tot iadul tăbărâse pe mine. Eram atacat din toate părţile. Am avut multe ispite din afară, dar şi mai multe dinlăuntru. Nişte duhuri nu erau bucuroase pentru decizia pe care o luasem. Unii mi-au interpretat psihologic trăirile, zicând că stresul mutării în străinătate nu e cu mult mai mic faţă de cel în faţa morţii. Va fi fost şi asta, cu siguranţă. Dar nu mă înşel nici asupra duhurilor necurate care m-au muncit. Ajutorul mi-a venit de la Sfânta Parascheva, căreia m-am rugat fierbinte. Mai târziu, am realizat că mânăstirea de la Vilaller are hramul Sfintei Parascheva. Ştiam, şi totuşi nu am conştientizat decât la un moment dat, după ce am trecut de primele hopuri. Condiţiile materiale de acolo nu erau prielnice, iar din punct de vedere duhovnicesc, lucrurile erau departe de a fi aşezate. Ne-am pus să facem rânduială. Trebuia ca oamenii să găsească locul acela. Ceea ce era greu. Nu-i poţi atrage decât cu slujbe, rugăciuni şi viaţă duhovnicească profundă.
"Maica Domnului a apărut la Vilaller, chiar pe locul unde se află mânăstirea românească"
Cupolele bisericii
- Mănăstirea de la Vilaller este construită de români sau e preluată de la Biserica Catolică?
- Este o clădire imensă, pe două etaje, cu multe spaţii, construită de spanioli în anii 1970, şi care a fost dată gratuit în folosinţă Bisericii noastre de către catolici, pentru douăzeci de ani. Acum trei ani, când au intrat primii călugări români acolo, locul era unul rău famat şi în ruină, stăpânit de drogaţi şi oameni fără adăpost. Chiar dacă se află la o oarecare distanţă de sat, localnicii din Vilaller nu erau încântaţi să aibă aşa ceva în zonă. Aşa că s-au bucurat când ai noştri au curăţat locul şi l-au dedicat slujirii lui Dumnezeu.
Cu multe secole în urmă, chiar înainte de schismă, dacă nu mă înşel, Maica Domnului şi-a făcut apariţia, în chip minunat, chiar pe acel loc. Şi există o tradiţie, ca "Drumul Crucii", procesiune anuală a catolicilor, să aibă drept punct final al ei această mânăstire, tocmai în amintirea apariţiei Sfintei Fecioare. În acel loc a fost, cu veacuri mai înainte, şi o mânăstire a nobililor aragonezi, unde se desfăşura o lucrare duhovnicească împreună cu mirenii. Nimic nu e întâmplător. Nu e nicio coincidenţă că am ajuns acolo.
- Aşadar, oamenii locului sunt credincioşi?
- Sunt. În biserica lor din sat, aprind lumânări în fiecare zi. Merg la slujbele lor, mai veneau şi pe la mânăstirea noastră. De altfel, Pirineii sunt văzuţi ca un fel de Athos franco-spaniol, pentru că au fost plini de chilii, schituri şi mânăstiri, ardea muntele de rugăciune. Acum a mai scăzut...
"Românii din străinătate caută biserica aşa cum ar căuta o oază în deşert"
Într-o clipă de răgaz
- Este adevărat că cele mai închegate comunităţi de români sunt cele din jurul bisericilor ortodoxe. Şi, într-adevăr, pe unde s-au aşezat, românii şi-au făcut biserică. Primii au fost românii care mergeau la biserică şi în ţară, dar foarte repede se ataşează şi oameni care abia acolo au descoperit biserica. Foarte mulţi dau mărturie că numai în străinătate au început să aibă o viaţă duhovnicească. Au simţit nevoia de rugăciune, de a-şi pleca genunchii şi inima în faţa unui altar ortodox. Şi e firesc, pe undeva. Căci în ţară, chiar şi pe cei puţin credincioşi îi ţine rugăciunea neîncetată a atâtor mânăstiri, schituri şi pustnici. Or, în străinătate, deodată te trezeşti într-un deşert, unde ai nevoie să cauţi oazele de trăire ortodoxă. Abia în diaspora îţi dai seama că-ţi lipseşte ceva. Aşa se face că ajung la biserică şi se convertesc. E minunat că foarte mulţi au ales hotărât calea credinţei. Biserica noastră a avut înţelepciunea să trimită tot timpul preoţi şi să caute să creeze parohii în comunităţile de români. Şi încă nu sunt biserici în toate locurile unde se află români, iar aceia tânjesc după preot şi rugăciune.
- Din câte ştiu, foarte puţini preoţi sunt plătiţi de parohii în străinătate, ei fiind nevoiţi să lucreze şi altceva pentru a se întreţine...
- Aşa este, din păcate. Am cunoscut preoţi care erau atât de munciţi, încât duminica nu puteau ţine Sfântul Potir în mâini, la Sfânta Liturghie. Românii din străinătate ar trebui să înţeleagă că preoţii au nevoie de susţinere financiară ca să poată fi numai la dispoziţia credincioşilor şi să facă misiune cu adevărat. Nu ar fi aşa de greu, pentru că, din veniturile obţinute acolo, douăzeci de familii pot plăti un preot, fără vreun efort semnificativ. Bunăvoinţă să fie.
- Sfinţia voastră cum v-aţi descurcat, din punct de vedere material?
- Am stat fără salariu, şi eu, şi soţia. Ne-am lăsat în mâna lui Dumnezeu, fără să ne mai facem griji pentru ce va fi, deşi aveam şi o familie de întreţinut. Şi n-am dus lipsă de nimic. Dar am avut suportul unor ucenici din ţară. Veneau lunar să-i spovedesc şi dădeau ajutor. Dumnezeu a lucrat în mod foarte vizibil şi ne-a trimis ajutor, ocazional, şi de prin alte părţi. Totuşi, a trebuit să fac apel de vreo două ori la strângere de fonduri, pentru încălzirea mânăstirii.
"Prin ortodoxie, românii pot deveni cuceritorii lumii"
Biserica "Trei ierarhi" - Foto: Dreamstime
- În Spania, eşti în general tratat cu respect, indiferent de unde vii. Eu, unul, n-am simţit ca spaniolii să aibă un aer de superioritate faţă de noi. În plus, românii s-au integrat foarte bine, sunt foarte muncitori şi de aceea foarte apreciaţi. Avem o imagine bună; mulţi patroni şi-au pus români la conducerea afacerilor. Asta ne deschidea şi nouă, preoţilor, posibilitatea de a face misiune şi printre spanioli. Pentru că eu mi-am dorit să convertesc la ortodoxie şi spanioli. Sunt deja trecuţi la ortodoxie mulţi catalani. Am cunoscut vreo doi, care sunt şi căsătoriţi cu românce. Ei veneau la mânăstire. Să ştiţi că după cuvântul evanghelic, acolo e "secerişul mult" şi încă îşi aşteaptă secerătorii. E nevoie mare de preoţi dăruiţi, care să deschidă inimile spaniolilor spre credinţă. Sigur, există şi riscuri. Este ispita ghetoizării românilor: de a se închide în comunităţile lor, în jurul bisericilor, în care să se slujească numai în limba română. Şi, în acest fel, riscă să-şi îndepărteze propriii copii de biserică. Deja foarte mulţi copii ai românilor din Spania nu vorbesc bine româneşte, mai ales dintre cei născuţi acolo, şi nu mai au pe deplin acces la slujbele Bisericii noastre, din această pricină. Mai mult, în acest fel, nu-i lăsăm pe străini să se apropie de ortodoxie, chiar dacă ar vrea. Trebuie să înţelegem că, mai presus de neam şi de limbă, este credinţa. Dacă nu înţelegem asta, ne vom pierde ca ortodocşi şi ca români. Insistând pe identitatea naţională în dauna identităţii creştine, rămânem fără amândouă. Ca etnici români, putem fi asimilaţi, dar ca ortodocşi, putem deveni cuceritorii lumii, în sens evanghelic. Cred că Dumnezeu a îngăduit acest exod nemaiîntâlnit în istoria românilor, pentru a răsădi credinţa acolo unde ea a dispărut, în ţări unde nici măcar nu se mai vorbeşte despre Hristos.
- Cu toată munca dvs. rodnică printre românii din Spania, aţi ales, totuşi, să reveniţi în ţară. De ce?
- Să ştiţi că, după numai câteva luni de stat în Spania, aceasta a devenit pentru mine ca a doua patrie. Şi mai ales în Catalunia m-am simţit ca acasă. Dar a trebuit să-mi întrerup misiunea, dacă nu să renunţ cu totul la ea, pentru că am constatat că oamenii nu sunt pregătiţi. Există încă o convingere puternică între români, că trebuie să facă acolo mai multe "Românii" mai mici, nu să se deschidă, prin credinţă, către ceilalţi. Terenul nu este încă propice pentru tipul de misiune pe care mi l-am propus. Dar va fi. În timp, se vor lămuri că aceasta este calea: românii să devină purtători ai Veştii Bune în limba popoarelor-gazdă. Deci, am constatat că investesc prea mult într-un moment neprielnic. Şi aveam sentimentul că încep să-mi îngrop din talanţii cu care m-a binecuvântat Dumnezeu. Erau lucruri pe care nu le puteam face acolo, dar le pot face aici. În plus, am primit în inima mea încredinţarea că e mai multă nevoie de mine aici, acum. Biserica Ortodoxă Română se confruntă cu tendinţe schismatice, după Sinodul panortodox din Creta, este tot mai mult atacată de grupările seculariste, iar oamenii au nevoie de fiecare preot care
Formula As, la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi - Otilia Ţeposu, Claudiu Târziu şi Sânziana Pop
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
