OLIMPIA MELINTE - "În zilele mele obișnuite, vreau să trăiesc doar pentru mine și pentru ai mei"

- Când nu e pe drumuri, între filmări, festivaluri și alte gale, Olimpia Melinte e acasă, cu familia ei. Asta pentru că, deși e una dintre actrițele foarte solicitate, cu cel puțin un film turnat pe an, Olimpiei îi place liniștea. Am găsit-o la Cluj, proaspăt întoarsă din Spania, unde a încheiat filmările pentru «Sordo». Și am aflat că-i plac ciocolata, rochiile lungi și mirosul zăpezii -

- Bună dimineața, Olimpia! Unde ești?

- Bună dimineața, Dia. Sunt tocmai la Cluj, unde am venit ca ambasadoare a unui eveniment dedicat amatorilor de "whisky single malt". Și ce e minunat e că ninge. Prima ninsoare de anul ăsta m-a prins chiar aici.

- Deci, ne primești la Cluj, într-o cameră de hotel?

- Cam așa ceva, dar e tot un fel de acasă și aici, pentru că eu reușesc destul de repede să personalizez locurile prin care trec. Călătoresc mereu cu lumânărele cu miros de vanilie și cu bețișoare par­fu­mate după mine. E kitul meu de su­pra­viețuire, de întoarcere acasă, cu aju­torul mirosurilor.

- A ce miroase Clujul în dimi­neața asta, Olimpia?

- A iarnă adevărată, a frig, a lemn ars. Parcă abia aștepți să-ți dezgheți mâinile cu o cană fierbinte de ceai. Dar mai miroase și a altceva, a ci­ne­ma, a catifele și plușuri. Când sunt la Cluj, 80% din timp mi-l petrec la film.

- Tu cum ai ajuns să faci film? A fost o pasiune din copilărie?

- Când eram mică, nu știam ce în­seamnă să fii actor. Cinema-ul se con­fundă în amintirile mele cu mirosul de ziar, fiindcă actoria era atunci pentru mine doar o lume de hârtie, o colecție de fotografii cu actrițe, înșirată pe pereții camerei mele. De fapt, când eram foarte mică, visam să fiu cântăreață de operă.

- Ai voce?

- Nu, dar în camera bunicului meu vitreg, în care petreceam destul de mult timp, existau niște foto­grafii cu prima lui soție, care fusese solistă la Opera din Iași. Îmi amintesc de niște imagini din Tra­via­ta, în care era îmbrăcată absolut superb, în ro­chii fastuoase.

- N-ai ajuns să faci operă și nici măcar prea mult teatru, căci l-ai abandonat repede în fa­voarea filmului. Însă când vine vorba de pasiu­nea pentru rochii, pare că a rămas intactă. Apa­rițiile tale la Premiile Gopo sunt spectaculoase, an de an.

- Din când în când, îmi place să mă pun în pielea ce­lor pe care i-am admirat când eram mică. Dar aș zice că cea care tânjește după rochii mi­­nunate e Olimpia cea mică, nu eu, cea de acum.

- Toate fetițele se visează prințese!

- Eu nu visam să fiu prin­țesă, eu visam să fiu regină. (râde)

- Suntem deja pe final de an, Olimpia. Ți-ai făcut bi­lan­țul?

- Da, am avut un an foarte bun. A fost și anul în care am reușit să debutez ca scenarist, ală­turi de trei colege și prie­te­ne bune, Andreea Șovan, Ana Udroiu și Romina Sehla­nec. A pornit dintr-o joacă, dintr-o im­pro­vi­zație, și a ieșit un serial în opt episoade. E pri­mul serial online de la noi, se numește Casting și e inspirat din întâmplările noastre și ale prietenilor noștri, actori.

- Azi ești celebră și-n România, pentru filmele în care ai apărut, însă paradoxul a făcut ca multă vreme să fii mai vizibilă pe platourile de filmare și în festivalurile din Occident, decât în propria ta țară.

- Da, pentru că am avut de la început șansa să lucrez în afara țării, cu niște oameni ex­traordinari. E cazul filmului italian "Sette opere di misericordia", în regia fraților di Serio. Sau al celui spaniol Cannibal, al lui Ma­nuel Martin Cuenca. Sau acum, recent, al fil­mului spaniol "Sordo", regizat de Alfonso Cor­tes Cavanillas, pentru care abia acum o săptămână am terminat filmările.

- Ne poți spune mai multe despre el?

- E un film care-și plasează acțiunea în al doilea război mondial, în 1944, și relatează po­vestea unui legionar care rămâne surd, în urma unei explozii în pădurile din Cantabria. Eu sunt de partea răului, joc o ucraineancă din gru­pul lui Franco, care încearcă să-l prindă și să-l lichideze pe acest om. Am lucrat alături de ade­vărați pro­fesioniști, mari staruri ale cinema-ului spaniol.

- Cât ai stat în Spania?

- 3 săptămâni.

- Și cu băiețelul tău, Sasha, cum te-ai descurcat?

- Sasha a rămas cu tatăl și cu bunicii lui. Con­tinuă să mă minuneze, deși nu are decât trei ani, e un copil care parcă își asumă faptul că mămica lui e actriță. Când îi spun că trebuie să plec, îmi zice "Bine, bine, mami, du-te, și după aia vii la mine, da?". Mă emoționează foarte tare.

- Ai fost foarte curajoasă să faci un copil destul de devreme. Nu ți-a tulburat asta parcursul pro­fe­sional?

- Ba da, primii doi ani aproape nu am existat profesional. Am lucrat foarte puțin și am refuzat foarte multe proiecte, fiindcă mi-am dorit să stau cu el. Dar nu am trăit nicio clipă frustrarea că vai, ratez un proiect. Nu, pur și simplu nu mă interesa nimic altceva decât să fiu cu el, acolo, martoră la fiecare pas al lui, la fiecare cuvânt. Paradoxul e că pauza asta m-a ajutat foarte mult ca actriță, fiindcă m-a scăpat de fricile și de obsesiile mele vechi, că nu sunt destul de bună în ochii altora. De când îl am pe Sasha, știu că sunt cea mai bună în ochii lui și asta mă face suficient de bună încât să fiu bună și în alte domenii.

- Pe de altă parte, te-ai și căsătorit foarte de­vre­me.

- Pentru mine, fericirea înseamnă echilibru și stabilitate. Am nevoie lângă mine de un om care mă înțelege exact așa cum sunt, pentru care nu trebuie să mă schimb și care nu trebuie nici el să se schimbe pentru mine. Faptul că omul de lângă mine îmi e cel mai bun prieten mi se pare esențial. Nu cred în cuplu­rile strălucitoare, sclipitoare pe dinafară, care se afișează peste tot. De fapt, nu cred în cuplul per­fect. Suntem toți roși pe dinăuntru, imperfecți.

- Pari destul de înțeleaptă când vine vorba de dragoste.

- Cred că am profilul salvatorului. (râde). Când simt că relația trece printr-o perioadă grea, nu fug, ci îmi place să salvez barca, fac totul să func­țio­neze și mai bine. Pentru mine, familia e reperul de sta­bi­litate. Mă bucură și mă liniștește să-i știu pe bă­ieții mei acolo. Lucrez într-un mediu foarte insta­bil, chiar simplul fapt că trec de la un rol la altul, de la o viață la alta, m-ar putea dezechilibra dacă și în viața personală ar fi haos.

- Lumea actoriei e, oricum, o lume a nisi­pu­rilor mișcătoare.

- Iar eu nu sunt un party animal, care să meargă la toate sindrofiile, că nu mă regăsesc în ele. Glam-ul, covorul roșu, paparazzi nu mă încântă chiar așa de tare. Deunăzi, mă întreba o prietenă: "Bine, dar tu nu vrei să fii celebră?". "Măi, nu!". Vreau să am o viață normală și să-mi fac meseria. Asta mi se pare deja divin. Sigur că, dacă-ți faci bine meseria, ajungi de cele mai multe ori și celebru. Dar când lucrurile ies din cadrul oficial, nu mă bucură deloc. Mie chiar nu-mi place când lumea mă oprește pe stradă să-și facă un selfie cu mine, când sunt în parc cu copilul. În zilele mele obișnuite, vreau să trăiesc doar pentru mine și pentru ai mei.

- Vorbeai adineauri de echilibru. În dimineața asta ce-ți dă echilibru?

- Chiar gândul că mă întorc acasă.

- Te-ai pregătit de plecare? Ți-ai pus un ruj roșu pe buze?

- Nu, îl pun când plec spre aeroport, după ce în­chid bagajul. Sunt încă nemachiată, în starea mea de le­neveală, în patul de hotel, cu o cărticică lângă.

- Și ce-ai pus în bagaj, pentru ai tăi?

- Ceva dulce, o sticlă de whisky și câteva foto­gra­fii cu ninsoarea de azi.