De vorbă cu pictorul ieșean FELIX AFTENE - "Iașiul are o personalitate copleșitoare"

La 45 de ani, tablourile lui se vând în tot Occidentul.

Deși tânăr încă, a obținut toa­te marile premii pentru pictură ale Ro­mâniei. Cu atâta vânt prielnic în pânze, pictorul Felix Aftene ar fi putut să zboare oriunde îl purtau visele, să aleagă marile capitale ale lumii. Dar deși a cutreierat tot ce era de cutreierat, lui îi place să trăiască mai aproape și mai fru­mos, în Iași. Doar aici se simte Felix Af­tene împlinit. În străvechea ca­pitală a Moldovei, cu patina ei de noblețe, ne­atinsă de timp, cu aura ei de spiritualitate birui­toa­re. În zona universitară și artis­tică, Iașiul ține strâns de trecut, îi preia valorile și i le înnoiește. O ștafetă care îi dă locului alertețe, o vibrație aparte. Când ne-am întâlnit săptămâna trecută, Felix Aftene și colegii lui deschiseseră o nouă galerie de artă: "Vic­toria". Ca toate ce­lelalte galerii din Iași, era de o eleganță și valoare eu­ropene. Așa cum sunt și plas­ticienii ieșeni. Du­pă ce ne-am plim­bat pu­țin pe străzile luminate dis­cret, cu felinare de epo­că, ne-am așezat în­tr-o cafenea elegantă și intimă, cu deschidere că­tre Palatul Culturii, tri­um­ful arhitec­turii orașu­lui. Pe nesimțite, aburul de magie veche a Iașiului ne-a înconjurat. Plu­tea pe străzi și stârnea amintiri. Ne-am desprins greu, pen­tru ritualul ceva mai as­pru al interviului, pe care mi l-a acordat în atelierul său, aflat tot în zona veche a orașului.

"Aici, în atelierul meu, a stat cândva Eminescu"

- Felix, locuiești în plină istorie românească. Cum te influențează zidurile lăsate în urmă de înaintași?

- Atelierul meu de pictură este într-un loc care mustește de istorie. Peste drum de el, aici, pe strada Lă­pușneanu, e casa unde a stat Cuza. Și unde s-a în­făptuit Unirea!... Apoi, din 1916, cât timp Iașiul a fost capitală de război, Regele Ferdinand și Re­gina Maria au locuit și ei tot aici, în clădirea Unirii. Și eu cred că regii noștri nu și-au ales întâmplător reședința. Au vrut să dea un semn puternic țării. Un semnal de rezistență și de unire, până la capăt. Iar clădirea în care suntem acum este și ea o clădire istorică. Are mai bine de 200 de ani. Casa a fost a boierului Drosu. Aici, în 1859, s-au adunat anti-unioniștii, care au fost înfrânți. În spatele casei, în curte, a fost cândva un pension, apoi un soi de mică grădină zoologică în care se intra chiar pe aici, pe sub balconul meu. În atelierul meu a stat o vreme chiar Eminescu. Și tot pe strada Lăpușneanu au trecut adeseori Cara­gia­le, și mai târziu Rebreanu, care s-a inspirat pentru romanul "Adam și Eva". Lângă Mu­zeul Unirii a fost Conservatorul. Amân­două casele aveau același proprietar. Numai când te gândești că la Conservatorul ieșean de atunci a concertat Geor­ge Enescu, când s-a inau­gurat Radio Moldova, primul radio din Ro­mâ­nia, și te trec fiorii splendorii tre­cu­tului. Iar Hotelul Tra­ian, din apropiere, are și el o po­veste lungă și glo­rioasă. A fost pro­iectat de faimosul Gus­tave Eiffel și vi­zitat de mari perso­na­lități ale lumii, muzi­cieni și oameni poli­tici. Peste drum de Ho­telul Traian, a fi­in­țat cândva Aca­demia Mi­hăileană. Toată a­ceas­tă istorie, la fie­care metru de calda­râm, m-a impresionat și m-a inspirat. Am realizat o sculptură în bronz, o himeră, în­chinată stră­zii Lăpuș­neanu, care curge prin fața mea, plină de is­torie. Hi­me­ra mea se compune din trei pisici fantastice, înaripate, ca­re vestesc că acolo e un spațiu de cre­ație. Unul pe care încerc să-l fac să se ridice la înăl­­țimea istoriei din jur.

- Mai ai un mo­nu­ment fabulos dedicat Iașiului, "Capsula tim­pu­lui".

- A fost un proiect al meu de suflet. L-am ridicat chiar în fața Primăriei, lângă Teatrul Național, "Capsu­la timpului" se numește și e făcut în 2008, când Iașiul împlinea 600 de ani de la atestarea do­cumentară. Sunt șase sceptre îna­ri­pate, cât cei 600 de ani, iar sub monument am în­gropat o capsulă a tim­pului. În ea am pus piese donate de ieșeni. Și am mai pus și 2000 de foto­gra­fii din Iași. Capsula va fi dez­gro­pată peste 50 de ani, de copiii ca­re s-au născut în acea zi. Am fă­cut atâtea chei pen­­tru toți acei co­pii, și le-am înmânat când au îm­plinit un an. Ei vor fi moș­te­nitorii aces­tor obiec­­te.

"Arta ieșeană este efervescentă"

- Cum îți explici vâna, încă puternică, a picturii ieșene?

- Artele plastice în Iași au o tradiție veche. Aici s-a deschis pri­ma pinacotecă din România. Dar și prima Academie de Belle Arte din țară, în 1863! Apoi, au fost foarte mulți colecționari de-a lungul timpului, cu niște colecții prestigioase, pe care nepoții și strănepoții lor le duc mai departe. Am avut mulți pictori mari ieșeni. De la Theodor Pallady, cel care a dus la Paris ia ro­mâ­nească și i-a făcut-o cadou lui Matisse, la Tonitza, ieșean și el, care este astăzi cel mai bine vândut artist român. Au fost apoi cei din perioada anilor '70, '80, în frunte cu Dan Hatmanu. O parte din ei mi-au fost profesori la facultate. Dar arta ieșeană e efervescentă și as­tăzi, nu doar trecutul ne re­co­mandă. Dacă Uniunea număra atunci, la începuturi, vreo opt artiști - acum suntem câteva sute. Mulți sunt foarte activi, și în țară, și în străi­nătate. Alții au plecat în Occident, dar mențin legătura cu noi. Sunt artiști care acum trăiesc în Spania, în America, în Anglia, peste tot în lume, unde continuă să lucreze foarte bine. Ei se mișcă și în țară, au expoziții peste tot: din nordul Moldovei și până în Timișoara, dar expun mult și în străi­nătate. Avem câteva contacte cu galerii foarte bune din Germania, din Nürn­berg, din Berlin. Am expus și eu acolo, și la Paris, la Baden, în Austria, unde am avut expoziții colective. Iar acum, la Iași, avem Salonul Anual, care se întinde în patru galerii: "Victoria", "Tonitza", "Pallady" și galeria de la BCU, sus. Mai e o galerie care se nu­mește Cupola BCU. E o galerie pe trei niveluri.

- Mai intră ieșenii în galerii?

- Pe 6 octombrie am avut noaptea albă a gale­riilor. A fost un eveniment spe­cial, organizat pentru a mai deschide por­țile și altfel către public. Ei bine, în Noap­tea albă am avut peste trei mii de vizi­tatori. La mine în atelier am avut peste o mie.

- N-am văzut în București să vină în vizită la un atelier o mie de oameni.

- Avem și un Festival Internațional al Educației. Are loc primăvara. El are ca țintă studenții care termină anul universitar. Atunci, noi ieșim în stradă. În Piața Unirii montăm o galerie mobilă, un cort imens, în care organizăm o tabără de pictură. Este o tabără la care participă treizeci de artiști tineri, care stau și lucrează în "plein air", "urban plein air". În galerie, în permanență, sunt expuse lucrările ar­tiștilor consacrați, iar la finalul taberei, se înlocuiesc lucrările de pe simeze cu lucrările artiștilor care au pictat acolo, în tabără.

"Sunt un produs al școlii ieșene?"

- Cum ai ajuns la pictură, Felix, de unde a început drumul tău?

- A fost o întâmplare copilărească. Făcusem un desen foarte bun, pe care l-am dat profesorului meu la școală să-l dea la un concurs, la Cântarea Româ­niei, și am luat cu el locul întâi. Asta a fost mare lucru pentru mine. Cu diploma aia, am reușit să-mi conving părinții să mă lase să fac pictură. Ei voiau să fac medicină, stomatologie, îmi trasaseră foarte clar drumul, știau exact și ceea ce vor să facă din mine. Cu mine n-au izbutit, au reușit să facă asta cu fratele meu. Așa am ajuns la liceul de artă al școlii ieșene, al cărui produs sunt. Am urmat pictură, am terminat Academia de Artă din Iași, doctoratul tot în Iași, dar am ieșit foarte mult în afară și mi-a fost suficient. Urma să fac un transfer spre București, dar eram prea acasă aici. Stăteam într-o casă bo­ierească, ve­che, lo­cuiam într-o co­lecție de artă, a­veam două sute de lu­crări de artă. Lu­cram la un unchi de-al meu, care avea o casă boie­reas­că, în spa­tele cinema-ului Vic­toria, pe Pe­tru Ra­reș nr. 11. O casă italienească, ve­che. Ulterior, el a des­chis acolo un res­taurant. Au venit mulți arhitecți italieni care au lucrat pe aici, pentru că fiind o arhitectură din asta colinară, avea nevoie de arhitecți buni, care să știe să facă ceea ce trebuie.

Magie și metafizică

- Din ce povestești, te simți bine în Iași. Senti­mentul de provincie pare să nu existe...

- Există un aer indicibil, un aer plin de o poezie străveche și rămasă neschimbată a Iașiului. E ca în lacul acela dintr-un film al lui Tarkovsky, lacul stătut, peste care încep să plutească fulgi albi de păpădie, și unde totul se transformă pe nesimțite - în metafizică. Iar asta n-aș putea să simt în altă parte. Mesajul difuz și nescris al frunzelor care cad toamna, de pildă, îl simt mult mai bine aici. Altun­deva, societatea de consum, presiunea muncii și a grabei excesive, m-ar fura și nu m-ar lăsa să trăiesc lucrurile astea așa de ușor. Să le admir și să le metabolizez. Dacă treci în fugă, e posibil să vezi lucruri interesante cu coada ochiului. Dar dacă stai mult pe ele, poți să ajungi la esențe. Aici, la Iași, metafizica este mai ușor de perceput. Am timp să văd. De asta m-am și întors. Deși am cochetat mult timp cu Franța, am mers șapte ani la rând acolo, am mers mult și prin Europa, am povești de viață care m-au dus prin lume, și la fel la București. Unii colegi de-ai mei au plecat, mie, în schimb, aici mi-a fost totdeauna cel mai bine. Și a meritat. De fapt, am știut totdeauna că identitatea mea era aici și mi-am dat seama că dacă plec din ea, mă pierd. Mă simt mai puternic ca produs al școlii ieșene de pictură și de artă vizuală. Am fost în Franța, și în perioada aia m-am simțit ca un emigrant. Am colegi care au rămas, care lucrează acolo. Unii au ajuns mai sus, alții mai puțin. Dar să știi că în momentul în care eu mă duc în străinătate ca un exponent al școlii de la Iași, sunt mult mai bine primit. Oa­me­nii mă primesc cu respect și spun: "Cores­pon­dentul nostru în pictură, din România". Sau vin la expoziții ca la o curiozitate. Am avut expoziție la Parla­men­tul European, și veneau o grămadă de inși curioși să vadă ce e acolo. Știi că noi suntem la mar­ginea Europei, dar Iașiul e și la marginea Uni­unii Europene, chiar dincoace, peste deal, e gra­nița. Și ei veneau să vadă cam ce flori mai cresc aici, la marginea gardului. Iar mie îmi con­vine să merg în Europa ca fruntaș în satul meu.

- Prin urmare, magia Iașiul mai există și poate fi trăită intens.

- Iașiul are o personalitate copleșitoare. O simți pe loc, chiar dacă nu ești român. Un oraș cu tot felul de etnii. Evreii erau fost foarte numeroși și sunt în continuare. Cimitirul evreiesc are 250 de mii de morminte - îți dai seama ce a fost Iașiul odată. Iașiul a avut, la un moment dat, jumătate din populația lui, evrei, poloni și cehi. Cât despre cehi și poloni, deși sunt nume care te duc spre ei - sunt contopiți, nu se mai văd, nu se mai știu. Am avut un proiect împreună la Uniunea Ar­tiș­tilor Plastici, cu istoria minorităților, și am reușit să-i scoatem din nou și să-i punem pe zone. Ba chiar mai mult, am făcut o carte de bucate, și eu am făcut o expoziție în față, la Palatul Culturii, o carte de bucate cu toate felurile de mâncare pe care le aveau ei. În același timp, Iașiul a și în­globat deja niște sate de aici, de prin jur. Țicău e un exem­plu, satul unde locuia Creangă. E o popu­lație destul de colorată, dar dincolo de asta, este vorba de arhitectură, de cum pică lumina, e vor­ba de orașul vechi, de spi­ritul unor pietre, până la urmă. Deși, în une­le locuri, nici pie­tre nu mai sunt. Aici, la Corso, a fost Con­ser­vatorul ca­re avea do­uă etaje și avea niște cariatide sus. A rămas doar amin­tirea din el. Dar știi că a fost acolo, știi că aco­lo, la parter, a con­cer­tat Enes­­cu și e mare lu­cru! Și tot aici, pe stra­­da asta, a fost ex­pus primul pian făcut în Ro­mânia, în­tr-o vitrină. La Tel Aviv, am avut o expo­ziție și m-am întâlnit cu o femeie de 80 de ani. Îmi po­ves­tea cum mergea ea să vadă instrumente mu­zicale aici, pe strada Lăpuș­neanu... Iașiul care a fost odată, Iașiul de la 1900, cu istoriile lui, cu mâ­năs­tirile și bisericile lui. Aici s-au uns domnitorii Mol­dovei, la Biserica Sf. Ni­colae Dom­nesc. Iar fa­mi­liile istorice mari, toate au rămășițe pe aici. Iașiul are un trecut uriaș.

"Pe strada Lăpușneanu este sufletul meu"

- Este prezentul Iași pe mă­sura trecutului său?

- Pentru mine e clar: co­mu­nitatea asta e una valoroasă și care are nevoie de oameni care să-și facă treaba bine. Iar eu vreau să fiu unul din ei. Să-și facă treaba bine, la ei acasă. Lu­cru­rile astea mi s-au revelat, în mo­mentul în care am circulat mult în afară. Nicăieri n-ai pu­terea locului în care te-ai născut.

- Ai prieteni aici? Cine te ține acasă și pe cine te sprijini?

- În primul rând familia, care este cel mai important lucru pentru echilibru, după care vin prietenii foarte apropiați și artiștii, colegii mei, artiștii la care țin foarte mult, poate și mai mult de când sunt președinte al UAP-Iași. Comunitatea noastră este foarte legată și delicată. Avem și multe evenimente. În aceste trei galerii mari sunt câte trei expoziții pe lună. Și mai sunt și galeriile private. Și la aceste evenimente ne ve­dem unii pe alții. E ca la nuntă. Ai venit la mine la vernisaj, vin și eu la tine. În plus, artiștii noștri stau oriunde în Europa, fără probleme. Circulă mult în afară și nu mai au sentimentul de provincie. Și pe mine, înainte, mă interesa mai mult ce se în­tâm­plă Occident, la Viena sau la Paris, acolo unde fac în fiecare an câte două-trei expoziții. Acum a început să mă intereseze ce se întâmplă acasă. Acasă, adică în România. Și firește, la Iași.

- Dar locuri de suflet ai în Iași, Felix Aftene?

- Pe strada Lăpușneanu, acolo este sufletul meu! Aici este un cuib al artiștilor, așa cum era pe vre­muri Montparnasse. Aici am crescut, aici m-am pregătit pentru liceu, aici e toată viața mea. Și cred că-i bine să stai așa, să sfințești locul. Dar tot așa de tare îmi place și Copoul, și îmi place toată axa asta de la Copou până spre mall-ul cel nou, Palas. Și mai sunt și îm­prejurimile Ia­șiu­lui. Mă în­cântă cu magia lor, așa cum e pădurea Bârnova, care e mag­ni­fică, căci e un codru imens și des, care merge pâ­nă la Bacău. Iar în sus, este zona Breazu. Aco­lo pic­tam peisaj pe vremuri. Și tot pe acolo e și Facultatea de Agro­no­mie, cu viile ei întinse și live­zile mari. Mi-e drag de tot Iașiul! Un singur lucru regret. Că prea multe părți din trupul acestui oraș încărcat de is­torie, de spirit și cul­tu­ră, s-au dărâmat sub co­mu­niști.