Iosif Ciunterei e al zecelea copil din cei 12 ai familiei Ciunterei din comuna Feldru, judeţul Bistriţa-Năsăud. Şase băieţi şi şase fete. Şi singurul care a ales să urmeze o facultate. Are doar 22 de ani şi o înţelepciune de viaţă rar întâlnită la tinerii de vârsta lui. De cinci ani, realizează la postul "Radio Someş", din Bistriţa, o emisiune ce-i poartă numele şi care l-a făcut cunoscut nu numai în judeţ, ci şi în ţară şi dincolo de hotarele ei: "Cu Iosif pe coclauri". Vorbeşte şi acum cu accent ardelenesc, moale şi cald, imposibil de redat în scris în toată splendoarea sa.
"În familia noastră de ţărani, munca pământului a fost sfântă"
- Cum de ţi-a venit ideea să realizezi o astfel de emisiune la doar 17 ani? Pare mai puţin obişnuit pentru un elev de liceu...
- Cu toate astea, ai ajuns student la Cluj...
- Când am terminat liceul, am stat în dubii: mă gândeam să nu mai dau bacalaureatul, să renunţ şi la colaborarea cu postul de radio, să mă întorc la lucrul pământului şi să-i mulţumesc pe ai mei. În prima zi a bacalaureatului, trebuia să mă duc la pădure, după nişte lemne, dar am zis, totuşi, că şcoala e şcoală, şi că merg să-l dau. L-am luat cu 9,75. Când a fost să mă înscriu la facultate, am ajuns în ultima zi. Am venit iarăşi din vârful dealului, după o zi de coasă, şi-n noaptea aia n-am avut linişte. Mi-am spus că trebuie să merg dimineaţă la Cluj. Când mi-a spus secretara facultăţii că e chiar ultima zi de înscriere, am ieşit făcându-mi cruce cu două mânuri. Şi-am intrat. Ba chiar am prins loc la bugetari şi nu mi-a mai păsat de nimic.
- Cum au reacţionat părinţii tăi?
- Nu le-am spus că merg la examen. Abia după ce m-am întors acasă, învingător, le-am spus. Vreo două săptămâni, unii dintre fraţii mei, care lucrează pământul şi cresc animale, n-au mai vorbit cu mine. Nu i-am acuzat nici atunci, nu o fac nici acum, nici pe fraţii, nici pe părinţii mei. Pentru că ei sunt ţărani, iar ţăranul are ideea că numai din lucrul pământului se poate câştiga pita cea de toate zilele.
"Pe teren, cu Lelea Floare"
- Deja colaboram cu Radio Someş, eram de doi ani pe coclauri, era singura opţiune logică, un fel de completare la ce făceam deja. Am vrut să mă specializez şi să-mi formez un limbaj mai elevat, să cunosc şi alte obiceiuri, să văd un picuţ profesionist cum stau lucrurile şi să le privesc din mai multe unghiuri. Pe coclauri, am fost mai mult de capul meu. Nu am avut un dascăl, nu am nici acum un om care să-mi spună ce am de făcut. Îmi doresc să încerc să mă apropii de un profesor, un dascăl universitar, care să mă formeze. Deocamdată sunt încă în căutarea drumului şi am nevoie de sprijin din partea oamenilor care au profesat în acest domeniu, al etnologiei şi al culturii tradiţionale, oameni care să-mi ofere sfaturi, ca să mă pot şi eu forma, să realizez materiale cât mai profesional, să poată fi apreciate şi de oamenii simpli, dar şi de intelectuali, să se regăsească acolo, în ceea ce fac.
Etnologia e o specializare aparte, pe care nu ar alege-o oricine, ci doar cei cu adevărat interesaţi. La început, am fost zece studenţi, am terminat şase şi am susţinut licenţa trei. Greu de spus de ce au renunţat ceilalţi. Am colegi care în timpul facultăţii nu au mers niciodată pe teren, să realizeze un interviu cu un ţăran, de exemplu. Probabil acolo a fost şocul pentru cei mai mulţi dintre ei, când a trebuit să stea de vorbă cu oamenii şi nu s-au putut adapta. Din păcate, în trei ani de facultate, nu am învăţat nici eu mare lucru. Dacă nu aş fi umblat pe teren, puteam eu face nu trei, ci şase ani de etnologie, şi tot n-aş fi aflat care e adevăratul folclor. Numai dacă mergi acolo, la faţa locului, şi stai de vorbă cu oamenii satului, poţi să faci, cu adevărat, meserie. Facultatea te ajută să-ţi formezi un limbaj academic, pentru când ai de-a face cu un om de cultură, dar atunci când eşti pe teren, nu ţi-e de prea mare folos ce se face în facultate. Degeaba ne spuneau dascălii cum să facem un interviu, că io, când merg să vorbesc cu Lelea Floare, nu pot discuta cum îmi spun ei. Probabil ar trebui să fie mai multă practică în facultate sau mai multă sincronizare între teorie şi practică, dar cred că asta e o problemă generală a învăţământului superior românesc actual.
- De pe undele radioului, emisiunea ta a ajuns "marcă" de succes în mediul on-line.
- Am încercat ca materialul audio să-l transpun în video, pe facebook. Aşa am promovat on-line ideea cu "Iosif pe coclauri". A avut un impact mult mai mare decât radioul, mă urmăresc mai mulţi. Probabil a prins gust la public datorită personajelor mele, ţăranul acela închinat din vatra satului, ţăranul original, autentic, aflat pe cale de dispariţie şi de care începe de pe acum să ne fie dor. Mă bucur foarte mult că nişte tineri din Piteşti, din Braşov sau din Iaşi, care locuiesc la oraş, urmărind pagina mea de Facebook, au descoperit glia românească, ţăranul acela falnic, stâlpul istoriei noastre, tot mai greu de găsit. Sunt impresionat când îmi spun că datorită mie au reuşit să afle atâtea lucruri despre ţăranul român, despre tradiţiile româneşti. Oarecum, le-am insuflat dragul de glie şi de trecut, şi asta mă bucură cel mai mult.
"Suntem 12, dar nu suntem sectanţi"
- Da, mai ales în comunele Feldru şi Maieru, la tătă casa sunt de la cinci-şase copii în sus. Toţi care întreabă câţi fraţi suntem, când aud, întreabă automat dacă suntem penticostali. Şi atunci le spun: "Suntem 12, dar nu suntem sectanţi, suntem ortodocşi!". Sunt familii şi cu 14-18 copii. Cam aşa e de mai demult la noi, rar găseşti casă cu doar doi copii. Nu e uşor, dar te ajută Dumnezeu să treci cumva prin toate. Interesant e că majoritatea acestor copii erau crescuţi în două camere. Pentru că la noi, casele au doar trei camere: casa dinainte sau casa de parade, unde intră doar preotul cu crucea, la Bobotează, ori atunci când moare cineva, apoi tinda, bucătăria, unde se face mâncare, şi casa dinapoi, unde se dormea. Noi aşa am crescut. Stau de vorbă cu mama şi o întreb cum am încăput toţi acolo. Acum avem fiecare camera noastră şi tot nu ne e bine. Dar eram mult mai uniţi, se simţea concret acea căldură frăţească. Acum, stăm fiecare în pereţi separaţi şi poate şi asta ne face să fim departe unii de alţii, să fim mai reci. Ne construim ziduri şi la propriu, şi la figurat.
- Mai ai amintiri din anii copilăriei, pe care te poţi sprijini? Care să-ţi lumineze sufletul?
- Eu am învăţat să mulg vaca în clasa a treia, încă nu împlinisem zece ani şi mă cam necăjeam s-o fac. Îmi amintesc prima sară. Mama avea treburi în grădină şi am zis că merg eu să mulg vaca. M-am chinuit mai bine de jumate de ceas, deşi o vacă o mulgi cam în 10-15 minute. Când o venit mama să vadă ce fac, mulsesem vaca pe jumătate, şi-atunci mi-a arătat ea, cum să-mi formez "un sâmţ". Am făcut o febră musculară în sara aia, de nu mi-o venit a crede! Apoi, am mai încercat iar şi iar şi, după câteva zile, am învăţat. La coasă, la fel. Eram pe clasa a doua sau a treia, o ţâră de băiat. Mi-o făcut tata tot o ţâră de coasă şi m-am dat după el. Cât am putut să dau? Nici un sfert din brazdă, dar aşa am învăţat să cosăsc. Un cosaş nu-nvaţă niciodată să cosească cu adevărat până nu-şi taie de 3-4 ori degetele, când ascute coasa. Numai aşa înveţi! Ne-am învăţat toţi de mici cu munca, şi fiecare, cum am prins a mere, ne-am luat cu treburile gospodăreşti: cu adusul lemnelor, cât se putea, apoi apă de la fântână, apoi la căpăluit (săpat - n. red.), la coasă, cu vacile... Acolo am crescut, printre ele şi, fiecare după puteri, am învăţat să facem câte ceva. Partea asta a vieţii, pentru mine e temelie. Mi-s mândru tare că sunt pui de ţăran.
"Mi-ar plăcea să-mi câştig pita din lucrul pământului"
- Puţini. Azi nu mai e un avantaj să lucri pământul. Mă tot gândesc să mă întorc în glia satului, să lucru pământul, să câştig pita cea de toate zilele din lucrul pământului, că avem din belşug, dar, practic, e aproape imposibil să fac asta. Azi e foarte greu să ţii animale, e extraordinar de greu... La noi e zonă de deal, totul trebuie lucrat manual, cosit, arat cu caii, o muncă grea şi necontenită. Mai bine vii la câmpie, îţi cumperi utilaje, pământ, iei subvenţii şi lucrezi o suprafaţă mai mare. În ziua de azi, părinţii îşi îndepărtează copiii să nu lucreze ceea ce ei au lucrat. Părinţii doresc ca pruncii să le devină domni, să înveţe carte şi să ajungă la un birou, cu pixul în mână. Din păcate, nu toţi au norocul acesta. Mai e nevoie şi de un instalator, de un sudor, s-au desfiinţat şcolile profesionale, ceea ce iar e o mare prostie. Nu toţi tinerii au înclinaţii spre studii superioare. Nici la ţară nu mai sunt oameni să lucre, la strânsul fânului, de exemplu. Nu se duc. Cu oile, ce să mai povestim? Nici contra cost nu mai vin. Tatăl meu n-a fost angajat niciodată. Mama ne-a crescut făcând cipcă (dantelă) pentru costumele populare ale celor din sat. Ca să folosesc un termen de pe Valea Someşului Mare, la mine, acasă, astăzi lumea e un picuţ mai gingaşă, în special tinerii. Asta nu le convine, aia nu le place, pita făcută-n casă nu se mai face-n casă, coleşa (mămăliga) se face din făină de la magazin... Când o văzut bunica, s-o spăriet: "Ce hâlbe faci acolo?". La noi, hâlbe înseamnă mâncare pentru porci. Mămăliga trebuia mestecată până asuda grinda căsii, vorba bătrânilor. S-o mănânci cu sudoarea frunţii, la propriu. Acum, le iei toate de la magazin dacă ai bani...
"Îmi iubesc glia şi ţara ca pe mama şi tatăl meu"
- Da. Anul trecut am fost invitat la Bruxelles, la un eveniment organizat de două doamne, cu un drag aparte de România, Mihaela Popescu şi Daria Pîrvu. Întotdeauna am zis că românul care-şi părăseşte ţara şi merge să lucre printre străini, acela nu mai e român. Dar când am fost la acel eveniment, mi-am dat seama că românii de acolo îs mai români decât mulţi dintre cei de acasă. Am văzut oameni plângând, când le povesteam cum merg pe coclauri, la ţărani, să-mi povestească cum îşi mulgeau vaca sau cum lucrau cu oile sau diferite alte obiceiuri. Îşi aduceau cu drag aminte de vremurile pe care o parte dintre ei le-au prins. N-aş fi crezut că acei români din străinătate pot avea un patriotism atât de mare în ei, când, de fapt, şi-au părăsit ţara, mergând să lucre printre străini. Le-am povestit despre tradiţiile din judeţul Bistriţa-Năsăud, le-am pus imagini cu claca, le-am arătat filmuleţe, am reconstituit cumva un eveniment din vatra satului. În această toamnă, sunt din nou invitat, la alt eveniment, la Bruxelles, cu Lelea Floare Cosmii, ultima opincăreasă din generaţia veche, din judeţul Bistriţa-Năsăud. O să facă opinci în faţa lor şi le va arăta şi cum se toarce şi le va povesti cum era viaţa în vremea ei.
- Crezi că s-ar bucura de succes un astfel de eveniment şi la Cluj, de exemplu? Parcă prea s-au făcut remarcate, de-o vreme-ncoace, marile oraşe ale Ardealului, prin evenimente culturale de import...
- Cel mai bine ar fi să meargă orăşeanul la ţăran, în vârful dealului, şi să vadă la faţa locului, cât e de grea viaţa pentru ţăranul român. În ultima vreme, s-a încercat idealizarea imaginii acestuia. Toată lumea vine la TV şi povesteşte despre ţăranul român ca şi când l-ar cunoaşte de cine ştie când. Nu e aşa! Dacă nu te duci şi nu lucri lângă el, la munca câmpului, nu-ţi poţi da seama ce înseamnă viaţa la ţară. Nu-i suficient să te duci în vizită, să-l vezi cum lucră, trebuie să pui mâna pe găleata aia, pe ţâţa vacii s-o mulgi, apoi să fierbi laptele şi să-l bei. Nu doar aşa, să spui din buze că ţăranul e talpa ţării. A fost! Azi, nu ştiu dacă mai este şi nu ştiu dacă va mai fi vreodată. Tot ce se face acum, se face pentru spectacol, pe când ţăranul român făcea totul de nevoie, dar cu drag. Haina şi-o făcea de nevoie, şezătorile tot aşa, pentru că acolo se ducea şi să lucre, şi să se distreze, şi să afle ştirile satului. Azi, e doar spectacol pentru străini. Nici folclor autentic tradiţional nu mai există la ora actuală în România. O spun cu regret. Ceea ce fac eu şi ce pot să fac la ora asta e să arhivez ce mai găsesc în vatra satului, căci deja ţăranul e pe cale de dispariţie. Şi dacă nu arhivăm, riscăm să pierdem o cultură întreagă, pentru că, odată cu aceşti bătrâni, se duce o cultură, o
Foto: Arhiva personală Iosif Ciunterei
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
