A fost selecţionat în programul festivalului cu nu mai puţin de trei spectacole. Cel mai discutat dintre ele a fost "Pasărea retro se loveşte de bloc şi cade pe asfaltul fierbinte", montat la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, compania "Tompa Miklos", spectacol pe un text scris chiar de Radu Afrim.
"Pasărea retro..." este o incursiune în adâncul copilăriei regizorului. Acţiunea se petrece în anii '70, în primul bloc ridicat în localitatea Beclean, de pe Someş, în care au fost mutaţi sinistraţii în urma unor inundaţii devastatoare. Micuţul Radu Afrim era locuitor al acestui prim bloc.
Unire prin teatru
- Am văzut pe Facebook o postare foarte simpatică scrisă de tine, în care, referindu-te la cele trei spectacole ale tale, care au putut fi văzute în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, spuneai că ţi-ai făcut planul pentru centenar. Ce voiai să zici cu asta?
- Da, mi-am făcut planul pentru centenarul Unirii, în sensul în care am fost prezent în Festivalul Naţional de Teatru, cu un spectacol din Ardeal, "Pasărea retro se loveşte de bloc şi cade pe asfaltul fierbinte", montat la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, secţia maghiară, unul din Moldova, "Măcelăria lui Iov", pus în scenă la Teatrul Naţional din Iaşi, şi unul din Oltenia, "Dacă am gândi cu voce tare", pe care l-am făcut la Teatrul Naţional din Craiova. Aşa că eu am unit Moldova, Ardealul şi Ţara Românească prin teatru. Special mi-am ales acest program anul acesta, pentru a fi corect politic cu toate regiunile ţării şi pentru a mă schizofreniza şi eu cât mai bine. Glumesc. Aşa s-a nimerit. Sau aşa a ales selecţionerul Festivalului, doamna Marina Constantinescu.
- Ca "schizofrenia" să fie completă, vorbim nu doar de moldoveni, olteni şi ardeleni, ci şi de români şi unguri.
- Toate cele trei trupe sunt excelente, dar aş minţi dacă nu aş recunoaşte că există diferenţe între actorii din cele trei regiuni. Diferenţe nu doar de joc, ci şi de mentalitate, de seriozitate, de disponibilitate, dar, una peste alta, vorbim despre trei trupe aflate la înalte cote de profesionalism.
- Ai un top personal al trupelor cu care ai lucrat de-a lungul timpului?
- Nu îmi permit să fac un top, dar am ţinut neapărat să fac cadou trupei maghiare de la Târgu Mureş, spectacolul "Pasărea retro se loveşte de bloc şi cade pe asfaltul fierbinte", montat pe un text scris de mine, un text în mare parte autobiografic. Dar voi face astfel de cadouri şi celorlalte trupe, dacă o să mă mai iubească şi o să mă mai cheme să lucrez cu ele.
Un text dictat "de sus"
O clipă de răgaz
- Aoleu! E grav atunci! E adevărat că multă lume mi-a spus că "Pasărea retro..." are un text copleşitor, dar eu m-am temut de asta, pentru că nu vreau să merg pe acest drum. Eu nu vreau să mă apuc serios de scris, dar mi-e teamă că exact acest lucru se va întâmpla, pentru că este o criză teribilă de texte bune în dramaturgia contemporană. La cât de greu găsesc eu un text care să-mi placă, mi-e teamă că o să mi-l scriu singur. Din fericire, nu prea am timp.
- Ai scris greu "Pasărea retro"?
- Incredibil pentru mine a fost că acest text parcă mi se dicta de undeva de sus. Aş putea spune, deşi nu prea folosesc eu cuvinte aşa de mari, că parcă a fost o inspiraţie divină. Dar pentru a scrie aşa ceva, trebuie să fie un subiect al tău, legat de sufletul şi viaţa ta. Nu aş putea scrie la comandă un text legat de fenomene exterioare mie. Nu aş putea scrie o piesă despre emigranţi, de exemplu, fiindcă nu o să-mi iasă.
- Cum adică ai simţit că parcă îţi era dictat de undeva de sus?
- Scriam în fiecare dimineaţă monoloage pe care, după ce le citeam, mă întrebam: "Oare eu am scris asta?". Găseam acolo cuvinte pe care eu nu le folosesc în mod normal. Şi nu am utilizat "substanţe". Eram la cafeaua de dimineaţă, lângă care mâncam şi o prăjitură de mălai, într-o patiserie din Târgu Mureş. Mă prezentam în fiecare dimineaţă la şapte cu laptopul la aceeaşi patiserie, stăteam la aceeaşi masă, scriam, trimiteam pe e-mail pagină cu pagină la tradus, şi rugam traducătorul să fie gata cât mai repede, ca să poată fi folosite la repetiţia din aceeaşi zi, de la ora 10 jumătate. Era totul pe repede înainte, şi pentru că textul are foarte multă poezie, a fost extrem de greu pentru traducător. Nu poţi traduce la comandă poezia şi nici umorul. De altfel, ungurii au un alt tip de umor decât noi. În funcţie de public, se râde la alte poante. În Bucureşti, s-a râs la poante la care în Târgu Mureş nu se prea râde, şi invers.
Fericire copleşitoare
Spectacolul "Pasărea retro se loveşte de bloc şi cade pe asfaltul fierbinte"
- E adevărat, dar unele poante mai scapă la traducere. Iar altele sunt chiar intraductibile.
- La Bucureşti, sala a fost în delir. Cum ai simţit reacţia publicului?
- A fost extraordinar! Am fost de-a dreptul fericit. Eu nu cred că am mai trăit un sentiment similar, în 20 de ani de când fac teatru. Am fost nu mulţumit, nu împlinit, ci pur şi simplu fericit. Copleşit.
- Nici un alt succes din carieră nu te-a făcut atât de fericit?
- Nu. Pentru că, spre deosebire de alte montări, pe textele altora, aici nu doar că era o piesă scrisă de mine, ci era vorba chiar despre viaţa mea. Era o parte importantă din copilăria mea, jucată de nişte oameni la care ţin mult. Mă uitam la public şi oamenii plângeau în sală sau râdeau în hohote, fără să îşi cenzureze emoţiile. Erau parte din poveste. Ce poţi să îţi doreşti mai mult atunci când faci teatru?
- Nu, din păcate, a trebuit să tai mult din text. Dacă vreodată îmi voi publica textele, în carte o să dau varianta integrală. Spectacolul ar fi fost mai lung cu o oră şi jumătate. Nu se putea nici chiar aşa. Am tăiat mult, înainte de premieră. Actorii au plâns că le-am luat din monoloage. Le ziceam: "Fraţilor, credeţi că pe mine nu mă doare? Doar eu am scris textul. E copilăria mea. Şi pe mine mă doare." Dar m-am gândit şi la spectatori, săracii, că totuşi nici să stea cinci sau şase ore în sala de teatru nu e normal.
Povestea blocului
Decorul spectacolului înfăţişează un bloc
- Mă fascinează şi mă bântuie şi cred că găsim acolo material infinit pentru piese de teatru. Unii confundă anii 70 cu anii 80, tot comunism, tot blocuri, dar în realitate, lucrurile nu au stat deloc aşa. Şi nu mă refer doar la situaţia din ţară, ci mă refer şi la istoria personală. Piesa mea se opreşte la finalul anilor 70. În anii 80, eram deja adolescent. În anii 80, nu mai stăteam în faţa blocului. Anii 70 erau anii copilăriei, când copilul cu cheia de gât nu se îndepărta prea mult din faţa blocului. Blocul era universul lui. Mai fugeam câteodată prin pădure sau ne jucam prin fundaţiile celorlalte blocuri care se construiau. Ca adolescenţi, deja fugeam de bloc, ne ascundeam, nu mai voiam să ne urmărească părinţii de la fereastră, căci începusem să avem şi noi micile noastre secrete şi voiam să fim independenţi. Dacă ar fi să scriu despre anii 80, probabil că personajul principal nu ar mai fi blocul.
- Blocul era o entitate în sine?
- Categoric. Ceea ce nu am putut arăta în spectacol era cum la mine în bloc, toate uşile erau în permanenţă deschise, la fiecare etaj. Eu, copil fiind, intram fără oprelişti dintr-o casă în alta. La noi la etaj eram patru familii, noi şi trei familii maghiare. Se vorbea foarte mult ungureşte în jurul meu. Mai ales când eu nu trebuia să înţeleg ceva. Aşa se întâmpla în Ardeal, când copilul nu trebuia să audă nişte secrete de familie, se vorbea ungureşte. Din păcate, eu nu am învăţat prea bine limba maghiară.
- Vecinii erau familia extinsă?
- Evident. Cum spuneam, toate uşile erau deschise, mirosurile de mâncăruri se amestecau. Ştiai mereu cine ce a gătit, mâncam unii la alţii, iar micile drame personale se consumau la comun. Nimeni nu avea secrete în bloc. Când vecinul îşi bătea soţia, ea se refugia la noi, pentru o săptămână. Aveam trei camere şi ea stătea în camera liberă. O păzeam foarte bine. Când era ziua mea, mi-o serbam în faţa blocului şi îi aveam invitaţi pe toţii copiii vecinilor, după cum arăt şi în spectacol.
Copilul şi vocaţia fericirii
- Deşi acţiunea se petrece în plin comunism, perioadă foarte gri, dacă nu chiar neagră a istoriei noastre, viziunea ta este una foarte colorată.
- Da, dar să nu uităm că povestea este prezentată din perspectiva copilului. Iar copilul are vocaţia fericirii. Indiferent de circumstanţele istorice, copilăria este o perioadă fericită în viaţa fiecărui om. Dar în spectacol sunt şi doze hard de tristeţe şi melancolie, mai ales atunci când povestirea este continuată de bărbatul matur, de copilul devenit între timp adult, sau de adulţii din bloc. Eu nu am făcut un proces al comunismului cu spectacolul ăsta, ci am povestit despre copilăria mea. Iar în timp, amintirea lucrurilor rele se estompează. Ştii cum e. Eu, de pildă, când povestesc despre perioada în care am făcut armata, care a fost horror la început, acum nu îmi mai amintesc decât despre lucrurile haioase. Şi chiar vreau să scriu o comedie despre stagiul meu militar. Plus că am vrut să răstorn şi nişte clişee, cele despre griul absolut, despre uniformizarea absolută. Pentru că, totuşi, fiecare personalitate era diferită, fiecare avea o viaţă a lui. Am băgat, desigur, şi nişte semne ale robotizării comuniste prin scenele cu înviorarea de dimineaţă în faţa blocului sau cu munca aşa-zis voluntară, vizita lui Ceauşescu la Beclean pe Someş, tratate, fireşte, cu umor.
- A venit Ceauşescu în vizită de lucru în Beclean pe Someş?
- L-am aşteptat 11 ani, mereu ni se spunea că vine, şi, în cele din urmă, a apărut cu un an înainte de a fi împuşcat. Eu am fost efectiv fascinat când a aterizat elicopterul şi l-am văzut pe şeful statului în Beclean. Eram deja licean atunci. Nu credeam să se mai întâmple. Ne scoteau zilnic la măturat străzile oraşului, că vine Ceauşescu. Şi Ceauşescu nu venea. Era ca în "Aşteptându-l pe Godot". Ei, şi până la urmă, a apărut în 1988. Iată că Godot n-a venit, dar Ceauşescu da.
- Ce vizita Ceauşescu la Beclean?
- Era laminorul de sârmă şi mai aveam încă două fabrici, care atunci când au apărut, au schimbat complet faţa oraşului. Până atunci, fusese un orăşel care păstra intacte castelele grofilor, aveam parcuri cu ginkgobiloba. Eu nu am mai prins lebedele negre, dar, cică, înainte să mă nasc eu, existaseră şi ele. În anii 80, s-a transformat într-un oraş industrial şi tot farmecul dinainte a dispărut.
Sfântul casetofon
Imagine din spectacolul care s-a bucurat de un succes uriaş
- Scenografa Irina Moscu s-a documentat până în cel mai mic detaliu şi a reconstituit milimetric anii 70. Mi-a făcut, la un moment dat, o surpriză fabuloasă. Copiii care se jucau în faţa blocului erau îmbrăcaţi în uniformă. Ei bine, Irina le-a cusut la uniforme până şi matricole pe care scria "Şcoala generală Beclean" şi "Liceul Industrial Beclean," deşi amănunte de genul ăsta nu se prea observă din sală. Sigur că pe lângă sticlele de lapte, peştele de pe televizor, buteliile, ar fi încăput multe alte obiecte-simbol ale epocii. Era o panoplie largă de obiecte în anii 70. Multe dintre ele de bun gust. Eu îmi amintesc că aveam jucării foarte frumoase. Cărţile pentru copii erau superbe. Cărţile cu poveşti aveau desene în relief. Dacă trăgeai de o bandă, personajele săreau din pagină. Nu am mai văzut apoi aşa ceva. Să nu creadă cineva acum că jelesc comunismul, nici vorbă, dar anii copilăriei sunt unici. Nu poţi să îţi blamezi copilăria decât atunci când ea a fost cu adevărat nefericită. Nu a fost cazul meu, slavă Domnului!
- Apare ca obiect fetiş în spectacolul tău casetofonul.
- Daaa! Aveam casete BASF, TDK, AGFA, de care aveam grijă ca de ochii din cap. Când banda se încurca, era un moment plin de emoţie, în care, cu un creion, încercai să o descâlceşti fără să se rupă. Dacă se rupea, totuşi, o lipeai cu scotch şi nu mai mergea banda decât pe jumătate. Era o tragedie. Eu ţineam foarte mult la casetele mele. Le înregistram şi de câte zece ori. Ţin minte şi acum. Costa cam 25 de lei o casetă şi înregistrai patru melodii pe o parte, patru pe cealaltă. Erau de 60 şi de 90 de minute.
- Îţi aminteşti de primul tău casetofon?
- Nu am să uit niciodată primul meu casetofon. Era mono, adică avea o singură boxă. A fost cumpărat de la nişte polonezi. Noi eram departe de graniţă şi nu aveam acces decât la produsele pe care le vindeau polonezii care tranzitau oraşul. Fie le vindeau, fie făceau schimburi de mărfuri. Femeile din Beclean dădeau mileuri croşetate la schimb cu electronice. Şi casetofonul meu era sfânt. Până când, într-o vară, la bunici, la ţară, am vărsat peste el un pahar cu apă şi nu a mai funcţionat. Am avut o durere în inimă care m-a ţinut o vară întreagă pentru că nu aveam de unde să îmi cumpăr altul.
- Ce muzică ascultai?
- Abba, Boney M, muzici ce nu mă vor părăsi niciodată. Sigur că nu erau Pink Floyd sau Paul Simon, dar sunau bine şi erau figurile copilăriei mele pe care le vedeam la televizor, la Albumul duminical. Şi când am avut, în sfârşit, o poză cu Abba, aia a devenit pentru mine iconică. Eu am trăit toate aceste lucruri cu o plăcere greu de descris. Mă uitam la poza aia minute întregi şi mă cuprindea o bucurie incredibilă. Eram dotat pentru astfel de bucurii. E greu să îi explici unui tânăr de azi ce însemna pentru un copil din anii 70 să aibă o vedere cu Abba. O vedere care costa doi lei. Aveam albume de vederi cu artişti, ierbar, colecţie de timbre, de şerveţele, de pachete de ţigări. Pe toate le-am avut. Şi le colecţionam cu patimă. Cum poţi să faci un tânăr de azi să înţeleagă aşa ceva? Eu am încercat să readuc acea lume la viaţă prin teatru.
- Doamne! Şi ce bine ai reuşit!
Foto: FLORIN BIOLAN
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
